uite ce propune zmeitrei, trupa romaneasca din berlin

Departe, departe, dar nu foarte-foarte, exista o trupa romaneasca care se numeste Zmeitrei.

Berlinezi de profesie insa romani neobositi prin traditie, ei vor sa faca un lucru mare. Sa lucreze cu Ian Brennan, un producator castigator de premiu Grammy, si sa scoata un album care sa puna pe tapet, pentru lumea larga, sufletul romanesc, asa cum il canta ei. Ei, si cu sufletul asta si-au propus sa castige alt premiu Grammy. Buuun. Daca pana aici e clar, sa vedeti ce limpede e in continuare. Pentru ca proiectul asta de Rough Romanian Soul sa vada lumina zilei, ei au inceput o campanie de crowdfunding. Daca suma necesara se strange, o sa ne mandrim cu niste muzica misto, inregistrata in mai multe locuri prin Ardeal. Caci Paula Turcas, solista, este fiica unui preot de pe-aici. Daca nu, nu.

Daca ideea va suna misto, bani puteti pune aici, si tot aici puteti asculta si un crampei, ca sa stiti despre ce e vorba, atunci cand o comiteti . Campania tine pana pe 2 iulie, dar nu lasa pe peste doua saptamani ce ar fi misto sa faci acum. Eu, una, sunt curioasa. E drept ca abia astept sa vad ce (ca) iese pentru sunt fan infocat Ardeal iar pentru zmei, ei bine, pentru zmei am o afinitate din nascare.

Anunțuri

ospitalitatea la romani prin prisma unei portocale

Uite inca un motiv pentru care imi place Romania.

Am fost ieri la cineva care avea sa-mi dea niste bani. Deci din prima nu pot eu sa cred ca persoana respectiva a dat din coada de bucurie cand m-a vazut. Doar urma ca niste bani sa treaca din buzunarul lui in al meu. Si nici nu era vorba de vreun prieten, ca sa treaca cu vederea acest motiv neplacut de intalnire.

Si totusi, omul cand m-a vazut rebegita de frig, m-a invitat sa stau putin jos la el acolo. Si apoi mi-a oferit un pahar cu apa si eu am zis nu. Si atunci mi-a oferit altceva, ceva care m-a bucurat tare. A zis hai sa va curat o portocola. Si mi-am dat seama pe loc ca acesta e un gest de ospitalitate suprema.

Nimeni nu vrea sa cojeasca nimanui o portocoala pentru ca portocala mereu vrea sa-si tina hainele pe ea si nu se lasa usor si asta e tare enervant. Nici tu nu mananci portocale cate ai vrea, tot pentru ca n-ai chef sa le decojesti. Iar daca ai apucat sa faci vitejia de a curata o portocala, cu siguranta vrei sa o tii pe toata pentru tine. Asta inafara de situatia in care ai un copil si el o doreste sau te-ai indragostit recent si ti-ai pierdut mintile temporar, lucru care va trece.

Mai degraba dai unui un om crevete de-al tau decat sa-i propui o parte din portocala pe care ai obtinut-o asa de greu. Apropo, pentru gandurile mele despre cat de greu e sa dai un crevete, click aici. In plus, actul de a curata o portocola e destul de intim. Iti bagi mainile in ea, te mazgalesti, o parte din ea trece in tine dar si o parte din tine trece in ea.

Concluzia e ca mi-am dat seama pe loc ca ce mi-a propus omul asta e ceva ce nu cred ca mi s-ar fi putut intampla usor in alta parte. Si mi-a facut placere. Si o sa ma mai duc acolo cu drag. Nu doar sa mai iau bani, chestie care imi place de mor, dar si sa mi se mai ofere cate ceva asa intim si greu de obtinut, cum ar fi o portocala in pielea goala.

 

propunerea mea de slogan de tara

Sunt romanca deci cam stiu care este our unique selling proposition. Stiu cum sa ii lasam pe straini cu gura cascata. Nimeni n-a mai facut asta inainte.

Daca tara mea ar fi sa aiba pe bune un slogan cinstit, care sa o reprezinte si sa ajunga faimos in lume prin merite proprii si nu datorita vreunei campanii iscusite de PR, el nu ar fi legat de carpati. Si nici de ospitalitatea despre care stiam, cand eram mica, ca e legendara. Si nici de cat de neatinse si deci invitante ne sunt padurile. Ar fi despre cat ne pasa de putin despre orice nu are legatura cu masa noastra de pranz. Sau cu ceva ce vrem sa il cumparam in we de pe net, dupa ce ne documentam bine de tot inainte. Sau, daca avem noroc, cu cineva pe care intentionam sa-l dau cu roatele-n sus diseara.

Sloganul care descrie corect, onest si simplu ce simtim ca natie fata de vizitatorii care ar putea sa vina pe-aici din diverse motive este ca we don’t care. Sloganul, o sa vedeti, se asorteaza cu toate mesajele pe care am putea sa le adresam unor straini interesati sa vina la noi in tara. Hai sa facem o proba. Visit Romania; we don’t care. Invest in Romania; we don’t care. Study in Romania; we dont’ care. Help Romania develop; we don’t care. Give Romania funds; we don’t care. Discover our capital, Bucharest; we don’t care. Teach Romania something valuable; we don’t care.

Daca ne-am prezenta asa cum suntem (si prin asta a se intelege cum sunt si eu, chiar daca fac eforturi enorme sa-mi pese), am rupe, zic eu, gura targului. Strainii ar veni atrasi ca un magnet de asa o tara speciala, care nu incearca sa-i ademeneasca, cum fac alte tari, cu aventura, posibilitatea de a juca golf, cerul albastru, mancarea buna, clima sau verdeata.

Aceasta luminare nu mi-a venit usor si a fost gandit impreuna cu prietena mea de nadejde, Cerbul sau A cherry.

11 motive pentru care merita cu varf si indesat sa raman in Romania

Am scris pentru one.ro un text care mi-a placut asa de tare si in care cred asa de mult incat trebuie sa il aduc si aici. Sa ziceti si voi ce credeti, va rog frumos.

M-am gândit foarte bine şi am găsit nu 3, nu 5, ci 11 motive pentru care merită să rămân în ţara mea.

1. România este mai autentică

Când zic asta, mă refer la faptul că locuitorii acestui loc geografic (da, ştiu şi eu zicala cu frumoasă ţară, păcat că-i locuită, dar nu cred în ea) nu şi-au schimbat semnificativ obiceiurile de stil de viaţă şi o ţin tot pe-a lor. Adică românii trăiesc tot cum le place lor, mai aproape de natură, copii şi animale, pământ, ţară şi familie, mâncare gătită acasă şi mulţi oameni apropiaţi, inclusiv vecini. Românii se iubesc cu foc şi muncesc aşa şi aşa, cum au făcut-o mereu, păstrându-şi identitatea aproape intactă, deşi lumea întreagă e în continuă prefacere. Şi asta nu e ceva rău. În afară de faptul că la ţară mai găseşti detergent de vase într-o sticlă de Cola de jumate în loc de tixul de demult şi casele au devenit preponderent portocalii, România trăieşte cam la fel şi e mai aproape de valorile primordiale.

2. Orice alegi să faci aici, se simte  

Sunt de acord că în ţara asta sunt enorm de multe lucruri care nu merg cum ar trebui. Dar sunt aşa de multe încât poţi înregistra succese profesionale şi comunitare foarte uşor, dacă te implici. Deşi România e împinsă de la spate şi tot încearcă să ţină pasul cu favoriţii din cursa care se cheamă Europa, totul este ca la început. De-asta cel care locuieşte aici are posibilitatea să aleagă foarte uşor cauze şi situaţii cărora să se dedice. Iar satisfacţia este pe măsură. Ai unde să pui umărul şi să vezi rezultatele aproape pe loc.

3. Clima şi relieful sunt prietenoase 

Abia după ce te plimbi puţin prin frigul, vântul şi ploaia din centrul şi vestul Europei sau prin umezeala combinată cu acea căldură înrobitoare din Asia, înţelegi cât de minunat este faptul (care nouă altfel ni se pare banal şi pe alocuri chiar insuportabil), că avem 4 anotimpuri. Iar faptul că practic fără să plec de-acasă pot să amuşinez păşunea montană sau să beneficiez de aerosoli la malul mării sau să merg pe canalele Deltei, în plescăit de peşti şi zbor de pelicani, mă mulţumeşte enorm. Să ne gândim la relieful de la unguri şi olandezi sau la clima de la francezi şi nemţi.

4. Gradul de prietenie la care poţi ajunge 

Am verificat lumea în lung şi-n lat. Din Perth, Australia, şi până hăt, în Montreal, Canada, din savanele din Kenya şi până în capitala Braziliei, românii stabiliţi pe-acolo sau străinii care ne descoperă cu încantare şi se apucă să facă ceva confidenţe, spun acelaşi lucru. În România prieteniile sunt mult mai profunde şi mai vitale decât în multe alte locuri de prin lume. Ador asta la România. Şi am prieteni atât de buni aici, încât nu prea îmi închipui viaţa fără ei. Şi nici cu nişte prieteni noi cu care să nu reuşesc săajung prea departe ca şi apropiere, oricât m-aş strădui, nu vreau să trăiesc.

5. Aici haosul e vecin cu libertatea 

Toţi oamenii încearcă să se ferească de haos; în România el e dat de lipsa regulilor care trasează traiul în ţările civilizate, la care ne uităm cu jind, dar vine la pachet şi cu nişte avantaje. Când nu e totul reglementat la virgulă şi nici nu are cine să implementeze puţinele reguli care există, beneficiezi de mai multă libertate. Sigur, noi înjurăm lipsa regulilor ferme tot timpul şi le numim lipsă de civilizaţie. Dar civilizaţia asta înseamnă şi un corset format dintr-o puzderie de „n-ai voie,” în care respiri mai greu. Când ai mai puţine reguli greu de îngurgitat, trăieşti ceva mai bine. De exemplu, canadienilor care beau cafea în momentul ăsta, le-a stat spuma de lapte în gât pentru că le-a trecut ora de parcare şi trebuie să alerge ca potârnichile să mute maşina sau să plătească o sumă mare, din nou. Ai zice că nu e important, dar e.

6. În România componenta umană este tare importantă

Toată lumea îi bălăcareşte pe funcţionarii de stat dar şi pe angajaţii de la relaţii cu publicul de la bănci, centre medicale private, magazine mari de electrocasnice şi alte asemenea afaceri unde există, desigur, proceduri tâmpite şi reguli care sunt mereu în defavoarea noastră. Dar România mi se pare taman ţara în care, chiar dacă s-a terminat programul, poţi obţine totuşi serviciile omului de la ghişeu. Mai ales dacă ai un copil în braţe, o fustă scurtă sau un zâmbet pe faţă. Şi asta mi se pare foarte mişto.

7. În România se păstrează relaţiile strânse de familie

În mai toate ţările civilizate, copiii îşi cam părăsesc părinţii şi aceştia din urmă nu se lamentează prea tare, căci se aşteaptă să fie aşa. Îmi place mult că în România eşti înconjurat mereu de un furnicar de unchi, verişori şi cumnaţi. Chiar dacă apropierea asta permanentă cu rudele mai iscă şi tot felul de situaţii neplăcute uneori, mie îmi place familia unită, chiar dacă disfuncţională, aşa cum e aici.

8. Rezistenţa la schimbare 

O familiaritate plăcută, asta vine la pachet cu România. Ţara mea se schimbă mai greu decât alte locuri şi, pe de o parte, asta mă enervează, căci nu e suficient de modernă şi hachiţele proaste mor greu aici. Dar e plăcut să ştii că locurile de când erai mic rămân la fel şi că oamenii au aceleaşi obiceiuri, de multe ori bune, sau că  oraşele mici nu sunt sufocate de clădiri hi-tech şi nu devin de nerecunoscut în 15 ani.

Si inca niste motive aici.

pasteluri pascale

Lanuri de grau mari la stat, verzi la sfat, care se unduie sub soare de parca le mangaie cineva individual pe cap, fir cu fir.

Oua rosii ciocnite in miez de noapte, dupa ce te doare spatele cam tare de la atata stat in picioare, tot in miezul noptii.

Greieri-menestreli care isi canta ce au ei de zis acolo in toiul zilei, caci nu mai au rabdare pana se lasa seara.

Kilograme intregi de cozonac cu multa umplutura mancat asa, din picioare, ca nu mai am rabdare, la fel ca greierii, pana sa stau jos.

Zumzet de cascada, concert de oi acompaniate de un cocos solist, mici animalute cu aripioare care stralucesc in soare prin paduri.

Paturica pe iarba in parc, paturica sub un corcodus inflorit care ma ninge cu flori marunte, in mare graba.

Pui de rata care adorm usor la tine in mana, unde isi fac cuib. Pui de rata care cred, impotriva firii, ca tu esti mama lor. Si care te urmeaza peste tot, daca ii hranesti si le dai apa de cateva ori la rand.

Cuci care canta de pe o sarma de deasupra capului, in timp ce o broasca le raspunde prompt. Iar oi, de data asta care trec la 1 m de cap, cu berbeci tunsi punk si miei care au scapat, anul asta, de satar.

Ierbuta numai buna de netezit sub picioarele goale, la racoare. Bronz de munte, sa moara toti dusmanii de ciuda.

Scranciob ca pe vremuri, fusta in vant, emotii, placere si rusine. Toate astea in ritmuri de etno pop tare, de la sat.

Ganduri despre ce bine ar fi sa fiu padurar sau macar nevasta de padurar. I-as duce sandvis in fiecare zi si mi-am face sediu central in padure.

cluj, inca una si ma duc.

Despre Cluj am spus aproape tot. Vin aici de cel putin 3 ori pe an, uneori mai des. Petrec aici o saptamana legata la fiecare sfarsit de iunie, cand se instaleaza Tiff-ul in oras si mintenas ma instalez si eu, venita cu trenul de noapte.

Este orasul meu preferat din tara asta. Este locul in care ma simt foarte acasa, desi nu am pic de sange ardelenesc prin vene. Este taramul care imi infierbanta sufletul si mintea. Este locul de care m-am amorezat, fara sa am cine stie ce motiv serios.

Imi vine aproape de fiecare data sa vand tot ce am, sa parasesc tot ce iubesc si sa ma refugiez aici, de unde sa o iau pe curat de la capat. Cum nu am niciodata curajul necesar sa rup pisica bucuresteana si sa ma apuc sa construiesc o pisica clujeana, imi e rusine sa mai tot zic asta catre un public deja neincrezator.

Imi place Clujul chiar cand e iarna si ploua si e putin cam vant. Cum a fost acum. Imi place si cand e duminica si nu e nimeni pe strada. Las’ sa nu fie. Imi place inclusiv la Cluj la mall, chiar daca acasa refuz sa pasesc des pe-acolo si o fac doar daca am un motiv al naibii de serios.

Musai ma imbuib la Marti cu ceva paste buna, o supa de ceapa si o prajitura manjita cu ceva caramel. Musai am parte de mic dejunuri copioase intr-o companie mai multe decat misto. Si neaparat re-gasesc activitati care sama incante, cum la mine in oras parca nu mi se intampla, de atata treaba.

Iubesc Clujul si in cazul asta  nu sunt deloc flusturatica. O sa-l iubesc probabil mai mereu.

ganduri despre covrigul urias si tara care il fabrica pe banda

Isteria covrigului urias in Romania continua.

Eu credeam ca dimensiunea unui covrig, asa cum il stim noi de cand eram mici, are o noima. Ca e numai bun asa cum era gandit. Dar poporul meu nu crede la fel. Am banuit ca pofta pentru covrigi din ce in ce mai mari o sa paleasca, precum o boare de vant. Dar nu.

Romanii cumpara covrigelul urias cu mare interes. Si cred ca se si bucura cand se trezesc cu el in mana, cat roata carului sau un colac de wc mai mic. Mie covrigul urias mi se pare o mare tampenie. Dar in tara mea, cu cat e mai mare, cu atat e mai bine. Si cand spun asta, ma refer la tot.

La casele romanilor care au muncit cu sudoarea fruntii, departe de familii, ani intregi. Si apoi s-au intors acasa, la tara, si au bagat toti banii in niste locuinte supradimensionate. Pe care nici nu au mai avut cum sa le finiseze interior sau sa le tencuiasca sau incalzeasca sau sa le mobileze sau sa traieasca in ele omeneste, cum ar fi trait in alea mici, suficiente, in care s-au nascut.

Covrigelul urias imi aminteste de masinile romanilor mai mari si mult mai scumpe decat au nevoie si isi pot permite. La motoarele de tip covrigul urias, care inghit combustibil ca setila. Si la eforturile pe care le presupun masinile astea, la reviziilor lor coplesitoare, la orice piesa care nauceste prin pret.

Covrigelul urias imi aminteste si de creionul absurd, gigantic, cu care nu se poate scrie niciodata nimic, decat daca il tin trei fartati si isi pun ambitia. Cel care se gaseste pe la standurile de obiecte de artizanat pe care le vrezi in drum spre munte.

Mi se pare ca, daca ai chef sa mananci mai mult covrig, este mai bine sa iti iei doi covrigi de dimensiune normala. Nu?

incep in forta si raman acolo

Cum incepi anul asa il ai, cred unii si altii, printre care si eu.

Mie mi-a intrat deja de cativa ani in cap faptul ca trebuie sa pornesc anul intr-un mod placut, curat si cat mai pozitiv cu putinta. Astfel ma asigur ca voi avea parte de lucruri luminoase, grozave, tulburator de bune, sexy, wow, muah, pfiiii, ura.

Prin urmare, cum s-a crapat de 2013, cum am purces sa aduc in viata mea lucruri care conteaza. Oameni cu povesti, soare care gadila fata, sex aprig pe tacute, intamplari bine prevestitoare, vise de marire in mic, bucate bine potrivite, peisaje pitoresti, planuri misto, tihna cu sunet de greieri, drumetii ce miros a dealuri si primaveri viitoare, veniti la mine.

A fost o zi plina 1 ianuarie 2013. Am facut tot ce am zis mai sus si inca ceva pe deasupra. Si de ea s-au lipit apoi, natural, la fel de pline, si zilele care au venit, respectiv 2 si 3. Iar pe 4, pe 4 plecam la ski in Austria, tara cu cel mai bun raport carnat-bere-partie. Eu cu a cherry si cu dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri si cu multi altii mergem la 7 zile de ski.

Obiectivele noastre sunt simple. Vrem sa bem toate berile nefiltrate, sa necinstim cat mai multe partii, sa indesam sub nas o cantitate impresionanta de coaste si carnati ba cu branza, ba cu curry. La sfarsitul zilei vrem sa dansam si sa ne cherchelim in clapari pe muzica proasta de tip iolariti. O sa mergem la sauna in fiecare seara si apoi o sa deschidem geamul larg, ascultand linistea muntelui, in chiloti si cu transpiratia curgandu-ne pe tample. O sa gatim seara impreuna, sporovaind cu o bere in mana si bucurandu-ne de oboseala misto acumulata in kilometrii de partie parcursi peste zi. O sa fie bine. Mereu e, austriecii nu dezmint si tara lor nu se lasa mai prejos.

A inceput un an nou in forta si, cred eu, asa o sa o tina si in continuare. Ne auzim luni, 14 ianuarie, cu tolba plina de povesti.

Din Austria, cu drag, revin la voi curand.

ma predau Craciunului

Carnati inmiresmati. Cozonac zburator in viteza de croaziera, trei bucati, buzunar gol dar gura fericita.

Lumanari pentru brad dar si luminite, o combinatie de succes, nemaincercata pana acum.

Bradul insusi, stufos si demn si simpatic, impaunat ca o puzaza cu toate culorile pamantului si inca alte cateva, despre care nu stie inca multa lume.

Bomboane de ciocolata in care sta pitita ba o visina ba niste cocos ba niste jeleu de migdale ba cine mai stie ce cremuta magica.

Febra cadourilor gandite de multa vreme pentru cei pe care ii stim. Febra si mai febra a cadourilor care trebuie improvizate pe loc, pentru cei pe care ii cunoastem abia acum si trebuie sa iesim bine.

Oja cu sclipici.

Sarmale rasucite cu grija si cu emotia ca vreau sa iasa cel putin la fel de bune ca anul trecut. Sarmanel rasucite in timp ce asculti colinde cu mama de cireasa.

Seriale si filme pe banda, cand toti oamenii se odihnesc de atata mancare si bautura si voie buna. Muzica buna, ascultata pe indelete. Nefacut nimic, dupa atat de multa vreme.

Ganduri stinghere despre anul care vine si care pare deja plin de intamplari, e uluitor. Ganduri fugare, alungate de inca o gura de salata de boeuf cu exact cata maioneza trebuie.

Viata e asa de misto. E cum ti-o faci.

interviu cu Iv Cel Naiv

„Ce zi mai potrivita pentru un interviu cu Iv Cel Naiv decat ziua lansarii celui de-al doilea volum de poezii, Uibesc? Publicul numeros, deja existent, care urmareste poeziile lui Iv Cel Naiv, o sa se bucure sa afle niste lucruri din culisele existentei acestui poet usor fictiv. Pentru cei care nu stiu despre ce e vorba, interviul asta e un inceput bun.

Sana: Cine esti? Inteleg ca nu vrei sa te prezinti cu nume si CNP dar te rog sa ni te explici cum poti tu mai bine.

Iv Cel Naiv: Sint un baiat, un nene, un tip, un domn, un gagiu, un om; dar asta nu e foarte important. Important e ce fac – scriu si bucur oamenii si pe mine. Incerc sa resuscitez ideea de poezie. Scriu o poezie din care sigur o sa intelegeti ce a vrut sa zica poetul. Le ofer oamenilor un zambet, o incruntare, o surpriza, o tristete, o confirmare, un gand. Asta e tot ce trebuie sa retineti. Ivcelnaiv e un pic din fiecare dintre voi. Dar important e ce face. Rascoliti prin versuri, acolo e adevarul.

Sana: De unde iti iei tu inspiratia?

Iv Cel Naiv: Din oameni. Imi plac si fluturii, inorogii si plantele carnivore, dar fara oameni, planeta asta ar fi mult mai plicitistoare, mai saraca. Ei sint principala mea sursa de inspiratie. Imi plac oamenii si ii observ in continuu, am un simt special pentru asta. Motiv pentru care pot scrie despre oameni, pentru oameni. Poezia mea vine de la ei, trece prin mine si se intoarce la ei. De fapt, e poezia lor, a oamenilor.

Sana: Ai o iubita? Daca da, ii scrii si ei poezii care nu ajung la noi si sunt doar pentru ea? E incantata?

Iv Cel Naiv: Sint indragostit de cea mai frumoasa fata din lume care e indragostita de cel mai frumos tip din lume. In situatia asta ma gasesc. Fireste ca ii scriu. Ma inspira atat de mult incat ii pot scrie versuri direct in chatul de facebook sau i le pot spune privind-o in ochi, prin vreo cafenea, fara sa fac vreun efort. E un transfer fantastic. Asa se nasc multe din versurile mele: din emotiile mele reale amestecate cu putin ireal. Pentru ca traim amandoi, si eu si iubita-mea, lucruri reale atat de ireale.” (Hotcity.ro, 19 decembrie 2012)

Continuarea interviului cu Iv Cel Naiv despre al sau nou volum de poezii, Uibesc, si alte lucruri frumoase, aici.