Bucațele de Sfîntu Gheorghe

A fost o vreme așa de urâtă la Sfîntu Gheorghe încât cineva mai slab de înger ar fi zis că a avut o vacanță nasoală și mult ghinion. Da, în șapte zile am făcut o singură baie în mare si de două ori m-am lăsat plouată din belsug. Dar uite că Sfîntu Gheorghe nu e nici măcar pe vreme rea neplăcut.

Am mâncat duzini de smochine in fiecare dimineață. M-am trezit într-un învălmășag de rândunele care făceau nu știu ce întrecere la matineu, căței care se strigă unul pe altul peste gard nerăbdători să se joace, și vaci care pleacă la păscut cu mintea plina de gânduri optimiste.

Am ascultat cu atenție liniștea bălților și am așteptat, cu apa până sub genunchi și un băț lung în mână, să văd dacă trage peștele. M-am plimbat prin vânt năpraznic până unde brațul Sfîntu Gheorghe se îmbucă și se amestecă precum rufele în mașina de spălat cu marea. Am mâncat pește mult și gătit în fel și chip, sub foile foșnitoare ale unei sălcii, pe înserat.

Am fost atentă la lecția de geografie dată de domnul care ne-a plimbat cu barca. Acum știu să recunosc crinii de baltă, știu cum arată buzduganul de apă, și cum se numesc păsările în căutare de peștisori care urmăresc bărcile ce se aventurează în Meleaua de lângă sat. Îmi place la Sfîntu Gheorghe de mor. De fapt îmi place Delta așa de tare încât vreau să ne cunoaștem mai bine, și mai bine, în fiecare an din ce în ce mai bine.

Cine n-a fost în Deltă să meargă neapărat. Și cine a fost și a uitat să mai meargă, să se întoarcă.

Liniștea apelor dulci

Oamenii mi-au oferit diverse argumente pentru a vizita Delta. Că se mănâncă pește mult și bun. Că e frumos să urmărești meandrele apei, și să vezi pelicani și alte păsăreturi. Că găsești aici o vegetație plăcută ochiului și niște apusuri plăcute sufletului. Dar nimeni nu mi-a povestit că aici, în Deltă, este cel mai liniște de pe tot pământul ăsta. Și că tot aici sunt cele mai frumoase stele care s-au inventat vreodată. Dacă-mi ziceau așa, mă duceam imediat, nu mai așteptam 30 și ceva de ani.

Am descoperit Delta când am fost om mare și nu mai pot să mă las de ea. Cum mi se arată un mic răgaz, cum antamez șalupe, cumpăr produse antițânțari și dusă am fost. Pentru a obține liniștea asta uluitoare, vrei să iei autobuze, hidrobuze, să faci multă vreme pe drum și să-ți rupi constant din timpul tău prețios pentru a asculta, din nou și din nou, liniștea apelor dulci din Deltă. Acum se întâmplă că e și festivalul Anonimul. Adică, pe lângă marea care se întâlnește fermecător cu apele dulci, pe lângă peștele care dă din coadă și te îmbie în orice farfurie, seara mai e și câte un film. Privit la lumina stelelor alea speciale, cât oul de guguștiuc. Cu o bere în mână pe băncuțele care au văzut atâtea alte filme la viața lor. Plec în Deltă și mai vin abia luni, 24 august. Până atunci, fac colecție de liniște și pace.

 

Bilanțul unei luni la mare

Mi-a fost puțintel frică. Mă gândeam că poate am să mă și plictisesc o lună întreagă la mare, cum m-a avertizat mai toată lumea. Că poate m-am crezut mai țanțoșă și mai independentă decât sunt și că o să tânjesc după conversație și căldură umană și o să pipăi în panică după centura de siguranță oferită de tot alaiul de activități și persoane de acasă. Dar nu. Chiar nu. Dimpotrivă.

Luna asta la mare s-a strecurat prea repede, prea ca la țară. Abia am apucat și eu să stau de vorbă ca omul cu câte cineva, trecător pe-aici. Abia am apucat să citesc câteva pagini, în sunet de greieri și rândunele. Abia am apucat să gătesc de câteva ori paste, și să sorb din niște pahare cu șpriț. Abia am reușit să mă hrănesc cu câteva saramuri de chefal de la Dinamo. Abia am reușit să explorez nițel orașul Mangalia, cu bicicleta. Abia am descoperit biserica și am vazut un răsărit de soare. Abia am făcut câteva zeci de băi, cu alge sau fără, cu purici ciupitori sau fără, cu valuri sau fără, că a și trebuit să plec. Mai am vreo trei ore până la tren. Cine n-a stat niciodată o lună la mare, să-și cumpere. Să se noteze că nu vreau să plec. Că mai am multă treabă la Vama Veche si că mi se pare oarecum nedrept să mă furișez afară din ea tocmai când i-am dat de gust și în alte feluri, nu doar în ale petrecerilor.

E plăcut să stai doar cu tine și să vezi dacă îți place. De tine. Dacă ai cu ce să îți ocupi timpul de dimineața până seara, daca reușesti să mănânci singur fără să ți se pară o pedeapsă, dacă știi să legi o conversație cu cineva complet necunoscut, atunci când ai chef să vorbești. Voiam să mai rămân, mai aveam aici treabă. Măcar până încep vântoasele cele mari și ruginește frunza prin vii. Dar na, omul trebuie să mai și plece. Însă mă gândesc încă de pe acum ce să urzesc să o mai pot face încă o dată. Marea cu sarea.

Pescarușii de Nesebar

Pentru mine, pescărușii sunt simbolul vacanțelor la mare. Sunt imaculați, ca spălați cu Persil și Ariel la un loc, se tânguie rar și cu rost. Înainte să ajung la Nesebar, îi plăceam. Acum totul s-a schimbat. Pescărușii de Nesebar sunt inamicii nopților dormite în tihnă, cu nesaț. Lucrează în echipe de câte 10-12 indivizi și se antrenează în haită toată noaptea, cu urlete și strigături specifice, care îți strică tot cheful de viață. Noaptea petrecută la Nesebar, din pricina acestui păsăret fără inimă, e împărțită în multe segmente chinuitoare, inegale. Se pare că pescărușii ăștia dorm ziua, căci îi vezi picotind în dormitoarele lor, în care șed cu duzinile, nemișcați, sunt înșirate prin tot orașul. Recunosc că, după mai multe nopți de nesomn, doar frica de Dumnezeu și asociațiile feroce de protecția animalelor m-au oprit să nu mă las cuprinsă de nebunie temporară și să gonesc cu pietre. Nu ca să-i rănesc de moarte, ci ca să le tulbur și eu somnul lor, și să aibă apoi o noapte albă dar indispusă, în care în loc să zboare cu agilitate și să se distreze în feluri pescărușești, să le cadă capul în piept de epuizare.

Pescărușii din Nesebar sunt văzuți peste tot prin oraș mergând pe jos, ca niște găini. Indiferente și n-au frică de oameni sau de soartă. Pescărușii din Nesebar sunt creaturi tenebroase, nu pufoșenii.

La bulgari

De unde ideea asta că bulgarii sunt mai fraieri decât noi, nu știu exact. Dar am crescut cu ea, e o idee de țară. Înafară de oarece merite recunoscute în materie de produse din trandafiri și niște castraveciori, ne-am obișnuit să zicem că bulgarii sunt vai de capul lor.

Primul contact pe care l-am avut acum mulți ani a fost cu brânza lor, și am rămas șocată după prima îmbucatură. O fi brânza românească bună, dar cea bulgarească este incredibil de bună. Chiar și cea de la un prăpădit de magazin de cartier, strânsă într-o țiplă, are gust magic. Apoi, imediat după brânză, am cunoscut Sofia. Un oraș pe care niciun român, niciodată, nu-și propune să-l viziteze. Sofia e frumoasă, calmă, verde, cu restaurante mici și delicioase. Are un munte sexy în fundal și oamenii de pe-aici sunt draguți tare. Apoi, la ceva timp după Sofia, uite ca am cunoscut și marea. Cu faleză înaltă, bine asortată cu roci de culoare roșiatică, cu nisip fin de tot, cu apă clarissima, fără alge. Chiar și cu fermă de scoici unde mănânci și plângi, mănanci, la un preț complet rezonabil. E tare mișto la bulgari, cam oriunde ai merge. Dar uite, dau deoparte peisajele și branza. De fapt cel mai mult m-a impresionat curațenia bulgărească în spațiile publice și grija atunci când vine vorba despre rezervații naturale, monumente vechi și orice mai e de vizitat în Bulgaria. Din motive care-mi scapă, bulgarii ăștia care clar sunt mai fraieri ca noi, nu aleg niciodată să-și întemeieze wc-uri adhoc în principalele lor cetăți sau ruine importante. Când te plimbi printr-o mică și dosită rezervație naturală cum este cea de la lacul Durankulac, nu găsești în urma lor nici măcar o țiplă de la snickers. Nici măcar niște mucuri de țigară. Totul e numai natură neprihanită, iar intervenția omului e fină și de bun simț, sub forma unei mese de picnic sau a unui coș de gunoi cu pungă în el.

La bulgari e bine de tot. E o plăcere să tot descoperi faruri pe malul mării, castele romane, sa faci baie în lacuri fără o bordură de peturi, să te pierzi în mici delte cu păsăret sau locuri de plaja curate ca niște bomboniere. Ce păcat că sunt mai fraieri decât noi.

Locuința de la mare

Au trecut 10 zile de mare și uite că m-am obișnuit să locuiesc aici ca și cum Vama Veche ar scrie de fapt în buletinul meu de București. Știți cum se zice despre parizienii care nu se deranjează să viziteze Turnul Eiffel, londonezii probabil că nu ridică niciodată capul când trec prin fața palatului Buckingham, iar despre clujeni se știe că nu se duc la TIFF. Ei bine, naturalizându-mă eu aici, am început să nu mai merg în fiecare zi la plajă. Adică sigur, ideea că am venit la mare se păstrează, dar nu mai sunt înnebunită să ajung la malul mării cât se poate de repede. Îmi mai pierd sau de fapt investesc timpul și prin grădină sau cu bicicleta sau gătind ceva, ca acasă, sau uitându-mă laun serial.

În fața ușii de la intrare am un cais, iar fereastra camerei dă spre alt cais. În felul ăsta sunt înconjurată de buline portocalii. Se mai întâmplă să mă scol la 6 dimineața și atunci răcoarea parfumată care se lipește de mine când ies din casă îmi aduce aminte că eu așa vreau să trăiesc. Măcar vara. Măcar din când în când. Într-o grădină la mare. Cu net care merge greu. Într-o cămăruță văruită proaspăt în alb. Mâncând porumb fiert și gândindu-mă la ale mele. Cu câte cineva apropiat care vine să petrec timp de calitate împreună. Aici la mare nu fac mai nimic, si totuși sunt ocupată toată ziua de nu-mi văd capul. Într-un cuvânt, la mare se trăiește bine, nu vă faceți griji pentru mine.

Made in Romania

Mi-am dorit mereu să șed o lună întreagă la mare, să vad și eu cum e. Mă rog, mi-am dorit mereu după ce mi-a și ieșit o dată, când aveam 16 ani, și cortul a fost casuța mea timp de aproape un sezon la 2 Mai, care era atunci cea mai tare chestie. Eram, cred, hipioată convinsă. Deși acum să mă pici cu ceară și nu reușesc să-mi aduc aminte care îmi erau valorile și credințele și activitățile în această calitate. Dar eram hipioată get beget și aveam blugi evazați, și ascultam Janis Joplin și Bob Dylan, și poșteam țigări și sticle și făceam focuri de tabară cu seriozitatea cu care te duci la serviciu. Aveam și cel mai mișto gagic de pe plajă, pe care l-am și parăsit tot din niște motive hipioate, cred, și rău am făcut, că țin minte că am agonisit un alt hipiot în locul lui, care nu era chiar ok, mai avea și voce pițigăiată. Ideea e că de atunci încoace am tot vrut să stau o lună la mare, să văd cum e. Dar am fost mereu ocupată și legată de glie. Ei bine, acum imi iese. Un pic mai aproape de graniță, dar îmi iese.

Am rezervat cămăruța cu vedere la cais din vreme și o să am cu mine, pe lângă o bucată obscen de mare de brânză telemea, o umbrelă de plajă, și o bicicletă pliabilă, numai bună pentru mers după pepeni, roșii, și piersici la piața din Mangalia. Ca să nu cumva să credeți că o să trag chiar toată ziua mâța de coadă , să știti că o să și lucrez, ba chiar destul de multișor. Dar seara o să se lase peste mine cu greieri și niște vin alb, iar dimineața cred că o să înceapă devreme și cu mare forfotă, dacă o să mă tină voința pe care o simt acum puternică. Am nevoie de mai multe cărți, poate se milostivește cineva și îmi aduce și mie acolo o carte, două. În rest, mai vedem noi pe parcurs ce-o ieși. Mâine sunt la gară și tare încântată de-o vacanță made in Romania.