Vreau un bărbat care să mă salveze

După ani de cereri și așteptări filozofice din partea bărbatului, mi-am dat seama că e, până la urmă, tare simplu. Principala cerință pe care o am de la un bărbat este să aibă grijă de mine în felul ăla specific masculin, atât de simpatic, atât de necesar, atât de sexi. Desigur că pot să mă descurs și singură cu toate, dar am descoperit că nu vreau să fac asta. Cred în sexele care se completează bine împreună. Nu mă interesează ca un bărbat să îmi deschidă ușa de la intrare, asta e doar o formă de politețe. Bună și ea, dar oarecum o frecție la picior de lemn. Ce vreau eu este să înțeleagă că sunt pitică și să se ofere singur să-mi ia lucruri cocoțate cine știe unde, fără să mai apuc să montez eu o scăriță și fără să ofteze că iar sunt pitică. Vreau să nu mă pună să îl ajut la cărat cumpărăturile alea grele, săptămânale, de la supermarket, doar ca să nu aibă el de făcut două drumuri de la mașină până în casă. Mi-aș dori tare mult să vină să mă ia din locuri dacă e seara târziu sau prea departe, fără să mai apuc eu să cer. Iar dacă apuc să cer, nici să nu-i treacă prin cap să zică nu. Aș vrea să aibă inițiativă, să planifice micile întâmplări și marile planuri ale casei noastre. Mi-ar plăcea mult să știu că e în control, că știe ce are de făcut și că are și chef să facă. Vreau să nu se neglijeze pe el lângă mine, dar să nu mă neglijeze nici pe mine. Promit să fac la aidoma. Vreau să aibă chef să vorbească cu mine și despre problemele pe carele avem și cum să le rezolvăm, dar și despre lucrurile plăcute pe care putem și vrem să le facem împreună. Vreau un bărbat care să fie bucuros că mă are alături și, chiar dacă nu-mi arată asta prin efuziuni sentimentale și vorbe mărețe, mă include în planurile lui mici și mari și apreciază ce am de dat.

Deși nu-mi plac bătăușii, vreau un bărbat care să se bată pentru mine, dacă e chiar necesar. Vreau să știu că lângă el nu mi se poate întâmpla mai nimic rău. Vreau să stau, non-stop, chiar dacă metaforic, sub o aripă ocrotitoare de om care are chef să aibă grijă de mine. Vreau un bărbat care să mă salveze de razboi, chiar dacă el nu a început încă.

bucurestiul prin ochii unei prietene de mame cu copii

De cand toata lumea in jur a facut pui vii, am ajuns o experta in a gasi locuri ok si fara fum.

Cele mai misto locuri din oras sunt cu fum la pachet. Ma refer la cele mai frumos luminate, cele mai animate, cele cu muzica cea mai frumoasa, cele mai iscusit decorate, si cu mancarea cea mai buna. Doar ca eu am fost nevoita sa le identific taman pe celelalte, in care sa ne putem vedea, mame si copii droaie, si toata lumea sa fie multumita.

Si am ales asa, mai ales pentru cand e vreme urata si esti nevoit sa stai departe de terase. Readers pentru serile lungi de iarna. Au vin bun, mancare ok, si personalul s-a obisnuit deja ca multi dintre clientii lor sunt femei cu ceva copii la pachet, asa ca te primeste cu dragalasenie. Lucru rar, cand te prezinti cu un carucior. Totusi, trebuie sa te ajute cineva sa urci treptele cu copil, carut si tot felul de genti care insotesc orice caravana a unui prunc.

Urmatorul e Lente de pe Praporgescu sau, si mai bine, Lente de la Armeneasca, ca are un separeu magic. Mancarea e nasoala in ambele locuri si lucrul asta nu s-a schimbat de multi ani incoace, indiferent ce au incercat. Dar de obicei e liniste si stersezi doar putina lume din jur cu toata zarva produsa de multe mame cu multi copii.

Merge si Alt Shift nefumatori, daca faci rezervare cu 3-4 zile inainte. Locul e misto, doar ca iti cam vine sa umblii cu bebelusii in varful picioarelor, ca parca n-au ce cauta acolo. Mancarea e ca de obicei la un Shift, delicioasa. Dar trebuie sa fii foarte hotarat, de cu mult timp inainte, ca vrei aici. O masa de 7 mame cu copii nu se organizeaza usor intr-asa un loc.

Si ce vreau eu de la voi este sa-mi ziceti care sunt locuri pe care inca nu le-am descoperit. Si unde este numai bine de mers, intr-o zi cand ploua, cu puzderie de bebelusi si mamele lor aferente. Rog seriozitate. Multumesc.

 

 

sutiene negre, sutiene rosii si sutiene normale

Am descoperit ca la mine in dulap exista Fratia sutienelor negre. Este este condimentata uneori de cea a sutienelor rosii.

Am cumparat in viata mea foarte multe sutiene. Cand ai sanii mari, una dintre principalele preocupari in viata este gasirea de sutiene si frumoase si andurante, care sa functioneze ca osteni de nadejde in sustinerea permanenta a sanilor. Ca o concluzie, orice femeie cu sanii mari trebuie sa aiba 3-4 sutiene de nadejde in viata ei, in orice moment. Chiar daca este sculata noaptea din pat si luata pe nepregatite. Chiar daca pleaca in pribegie prin lume, de capul ei sau obligata.

Odata inteles lucrul asta, este lesne de priceput ca orice femeie trebuie sa aiba un sutien frumos negru (sexy), unul frumos alb (sexy cuminte), unul frumos roz (sexy virginal, in masura in care lucrul asta mai este posibil si vanatul cumpara varianta asta), si unul culoarea pielii (adica unul aproape sexy invizibil) cand situatia o cere).

Doar ca sutienele negre au tendinta sa plece mai repede de acasa. Cu cele roz, albe, culoarea pielii sau verzi, galbene, albastre, violet, n-am nicio problema. Stau cuminti in sertar si se bucura cu sinceritate cand sunt purtate. Cele negre insa tind sa fuga de-acasa. Iar cele rosii sunt singurele care se lasa influentate si mai dispar si ele.

Cum sa contracarez aceasta lupta de gherila condusa de niste mici bucatele de dantela si bumbac, habar n-am. Cert e ca am o situatie care ma si costa mult, daca este sa facem calcule istorice, si care ma si obliga sa fac scouting iarasi pentru un sutien bun, negru sau rosu. De fapt ce vreau eu sa stiu este unde se duc sutienele negre cand se duc.

 

generatia virginelor din 90

Sa vedeti ce incurcatura. Aveam nevoie de un numar de telefon al unui prieten cu care nu vorbisem de 20 de ani si era de negasit, doar ca eu nu mai puteam fara sa stiu de el. Banuiam ca l-as putea obtine de la mama altcuiva, de fapt mama primei mele iubiri, doar ca ea nu ma cunostea. Trebuia sa ii scriu pe facebook ca un neica nimeni, invocand legaturi de demult.

Mi-am evaluat situatia. Nu-mi placea ce aveam de facut. Si totusi, trebuia sa vorbesc cu ea pentru a ajunge la prietenul ala de mult pierdut, si trebuia sa o conving pe mama cu pricina ca nu sunt un raufacator, ci doar un nostalgic. Bun. Si atunci mi-a venit ideea de a ma prezenta cum se cuvine, pentru ca ea sa capete incredere.

Mi-am adus aminte ca mama primei mele iubiri era la curent cu viata sentimentala a fiului ei, despre care stiam ca o si amuza la vremea respectiva. Din viata  asta faceam si eu parte, si ea includea, prin nu stiu ce intamplare nemaipomenita, o serie de virgine pe banda rulanta. Adica fiul asta, prima mea iubire, era un fel de deflorator in serie.

Acum, eu mi-l inchipui ca un fel de ghiseu la care te adresai pentru o ducerea la bun sfarsit a acestei delicate indeletniciri. Atunci, eram cu adevarat indragostita de pletele lui brune si pielea oachesa si de ochii mici, ca doua liniute in care se ascunde piper. Dar stiu sigur, acum ca reusesc sa pun lucrurile in context, ca inaintea mea fusese tot o virgina si, dupa mine, inca una.

Prin urmare, abordarea mea pe facebook ar fi putut sa sune asa. Buna ziua. Sunt (aici numele) si nu ma stiti, dar trebuie sa aveti suficienta incredere incat sa-mi dati un numar de telefon mobil al cuiva. Pentru a va ajuta sa ma plasati in timp, vreau sa va spun doar ca fac parte din generatia virginelor pe care fiul dumneavoastra le-a cunoscut in anii ’90. Pauza. Ca mai mult n-as fi stiut ce sa zic.

Norocul meu, si poate si al ei, a fost ca am reusit sa dau de prietenul cu pricina inainte sa insir aceste cuvinte virtuale catre mama. Desi si acum imi pare rau, caci merita osteneala pentru a vedea reactia.

39

Astazi e ziua meaaa, ziii frumoaaaasa ca mineeee.

Fac 39 de ani si sunt multe de zis despre asta. Sau putine, depine cum o iei. Nu-mi dau seama cum s-a ajuns aici, caci am fost foarte ocupata in ultimii 11-12 ani. Adica dupa ce am divortat de inginerul fara inima si am inceput in sfarsit sa traiesc. Nu stiu nici daca trebuie sa procedez cumva anume, in mod special, la aceasta varsta onorabila. Cred ca cel mai bine ar fi sa-mi vad de ale mele si sa nu fac nimic iesit din comun. Am atata treaba de nu-mi vad capul.

Daca cititorul are 31 de ani si nu-si inchipuie cum trebuie sa fie viata la 39 si e nitel intrigat, nu o sa-l mint. E superok. Absolut nimic nu s-a schimbat intr-un fel care sa ma dezamageasca. E drept ca dintr-un party animal ce eram m-am transformat intr-o pisica care sta tare cuminte pe soba vietii unui trai mai tihnit. Dar am chef de multe chestii si acum, ca sunt adult, stiu si sa mi le aduc in viata, bob cu bob. Sunt mai tenace, mai pregatita sa lupt pentru ce-mi place, si mai smechera in folosul meu. Daca cititorul are intamplator 20 si ceva de ani si crede ca sa ai 39 e groasa de tot si ca eu sunt pe moarte si simte ca trebuie sa iasa de aici rapid pana nu se deprima de tot, o sa-l incerc sa-l linistesc. Desi cu greu o sa reusesc sa fac asta, caci stiu si eu ce parere aveam la 20 si despre cum e sa ai aproape 40 de ani. Femeile care purtau eticheta era erau terminate, aveau doar rolul de mama. Iar daca nu erau mame si aveau in jur de 40, cum sunt eu acum, apai asta chiar ca era ceva de neinchipuit. Dragi toti, 39 nu e the new 20’s, dar lucrurile merg bini di tat.

Am astazi 39 de ani si, daca sunt obligata sa fac o declaratie de avere, am de zis asa. Am enorm de multi prieteni buni de tot. Am planuri cat sa incapa intr-un sac si mai generos decat al lui Mos Craciun. Am stiinta in a ma descurca mai bine cu barbatii decat la 30 si ceva, si infinit mai bine decat la 20 si ceva. Am o garderoba formata din lana, bumbac si piele si sneackersi misto cu care ma sneak in tot felul de locuri care imi plac, in fiecare zi. Am destul timp liber si chef sa coc placinte. Am o casa misto, un barbat misto si arat misto. Si nu se poate sarbatoare mai mare. 39 sa fie deci, cu bucurie.

despre martieni ai timpului nostru

Eu cunosc doi martieni de metropola.

Primul e un fotograf cunoscut in oras si mi-e si prieten, deci despre el nu-mi vine bine la mana sa vorbesc. As spune doar ca m-am prins ca e martian abia de vreo 2-3 ani, vazand eu ca el arata mereu absolut la fel. Are aceleasi haine, desi sunt sigura ca face eforturi sa le schimbe cat mai des si sunt si scumpe. Niciodata nu am reusit sa-l prind intre tunsori, astfel ca parul lui are vesnic aceeasi lungime. Niciodata nu e mai slab sau mai gras data trecuta, mai garbovit sau mai deprimat, cu tenul mai obosit sau mai vioi, cu pasul mai grabit sau mai temperat. De fiecare data la el totul e la fel. Fraier sa fii sa nu te prinzi ca martienii s-au gandit la toate in ccea ce-l priveste atunci cand l-au trimis in recunoastere pe pamant, adica la ce meserie sa aiba si cum sa il cheme si unde sa locuiasca, doar ca le-a scapat ceva. Un anumit grad de uzura normal pentru un om cu trecerea anilor, precum si o pleiada de stari de spirit de asemenea firesti. Dar destul despre el, nici nu voiam sa aduc vorba si iata ce-a iesit.

Acum despre vecina, cel de-al doilea martian pe care il stiu in Bucuresti. In cazul ei, martienii nu s-au coplicat si nu i-au dat un nume asa cum stim noi ca are orice om. Numele de cod e vecina. Are aceeasi varsta de cand eram eu mica si pana acum, adica de 38 de ani incoace, si nu prezinta riduri in plus. Vecina nu este niciodata bolnava, este mereu vesela. Vecina a zis de cateva ori ca trebuie sa intre in spital, dar eu mereu am crezut ca este vorba despre un fel de revizie generala, perioada, a martienilor de pretutindeni. Nici acum nu mi-am schimbat parerea. Singurul lucru care ma oftica e ca n-am fost atenta sa vad daca si fotograful lipseste in aceeasi perioada. Vecina stie exact cand esti acasa si poate veni in vizita, ghidandu-se pasamite dupa semne pe care numai martienii experimentati o fac. Vecina are in barlogul ei din estul Bucurestiului orice ii ceri imprumut. Si lucruri primare, precum zahar, faina, lamai, ulei sau gris, in cantitati mereu suficiente, dar si alte ciudatenii. Mi-e greu sa cred ca acolo e un apartament normal, dar burdusit din intamplare cu toate produsele pamantului.

Cam asta ar fi. Daca stiti si voi martieni, va rog frumos sa-mi povestiti macar un pic despre ei.

femeia urbana si apa potabila

Cand viata mi se pare nedreapta, ma gandesc imediat la apa potabila.

Problemele oamenilor ca mine pana la urma nu sunt probleme. Adica nu grave, nu reale. Stai sa vad. Sefi nasoi, prieteni care isi cheltuie banii pe prostii si eu ii judec, vacante care nu ies chiar cum mi le-am dorit. Parteneri care uita aniversarea de nu stiu cati ani sau sunt prea pisalogi sau prea gelosi sau prea blazati. Taxe prea mari, produse care se strica prea repede, timp de asteptare la dentist mai lung de 17 minute. Trafic nemernic, zi innorata, dureri de spate. S-a stricat centrala, un vecin asculta katie mehlua la 5 dimineata dat la maximum, cineva mi-a julit aripa stanga spate.

Cand indraznesc sa mi se para ca viata mea e trista din pricini ca cele de mai sus, ma oblig sa ma aduc repede cu picioarele pe pamant. Pentru asta, imi amintesc repede de apa potabila. Cum niste oameni, multi oameni, nu au apa de baut. Nu ca nu au la robinet, ci nu au prin preajma, si trebuie sa calatoreasca in soare multi km si sa o care apoi cu galeti acasa. Tot ei au cu greu mancare, si nu pe saturate. Nu prea au luxul de a face dus, nu comanda niciodata caffe latte la terasa, nu merg in weekend la mare. Nu au doctor la indemana si nici carti de la biblioteca si nici festivaluri de film.

Cand mi se pare mie ca sunt mai amarata si ca nu exista dreptate pe pamant, imi aduc aminte de apa potabila a altora sau de fapt lipsa ei. Si la tot ce mai inseamna asta. Si ma repliez si nu mai exagerez.

nori, filme si placinte

Am timp. A venit o perioada din viata mea cand am ce mai toata lumea dintr-o metropola n-are. Timp.

Si lucrul asta se vede pe mine. Ies din casa si ridic capul, e timpul sa ma opresc putin si sa observ cum se misca norii pe un albastru dement, si cum un stol de pasari falfaie din aripi cu zumzet de pene, chiar pe deasupra cladirii. Am timp sa le urmaresc zborul pana la capat, inainte s-o iau din loc.

Vad cel putin un film in fiecare zi. Sunt cand la Studio, cand la Corso, cand la Elvira Popescu, cand instalata regeste la mine acasa, urmarind ceva ce n-am prins la cinema. Cosul zilnic de activitati prevedere ca ma vad cu prieteni tot asa, cu frecventa sanatoasa a fiecarei zile. Viata cu timp e atat de frumoasa incat iti vine sa promiti ca nu mai cazi niciodata in patima nelibertatii asumate.

Acum ca vremea a inceput sa se desfasoare cu miros de pamant si ploicica usor calda, e vremea sa incep sa alerg prin parc. Iar pasari, iar nori. Totul combinat cu zgomote de copii la joaca, catei care aduc bete inapoi si nori care trec grabiti spre cine stie ce alt cartier. Am timp sa raman pironita locului, sa plec urechea, sa amusinez.

Uneori fac cate o placinta. Cu mere sau cu varza. Am timp chiar sa framant aluat. Si nu doar timp, dar am si chef. Cheful ala rar, pretios, aproape pierdut al omului de la oras care nu mai are cum sa mai cheltuie vreme pe lucruri aparent neimportante. In timp ce fac placinta, ma uit iar la nori. Cat timp vreau eu ma uit.

Ce bine ca am inceput iar sa traiesc.

cum a sfarsit consumista din mine

Era intr-o toamna cand consumista din mine a sfarsit fara lumanare la cap, imbracata intr-un taior asortat cu niste pantofiori seriosi.

Dadusem bir cu fugitii din corporatie, dar nu stiam ce va fi mai incolo. Eram cam debusolata, caci modelele de viata disponibile primprejur aratau cam la fel, si altele nu stiam ca exista. Din cate intelegeam eu, se facea asa. Se ia calea biroului, se fac bani cat se poate mai multi, dar nu-i nimic daca nu poti foarte multi, nu toate lumea poate, important e sa te straduiesti la maximum. Si se face apoi tot ce trebuie cu seriozitate si fara alti cai verzi pe pereti. Se imbraca corespunzator, se cumpara lucrurile utile unui trai confortabil, se arata dedicatie muncii, se cumpara lucrurile utile unui trai confortabil, se urca in ierarhie, se cumpara lucrurile utile unui trai confortabil, lucrurile utile unui trai confortabil.

Si dupa ani intregi in care am tot facut lucrul asta cu sfintenie, de0data m-am oprit. Nu era chiar de mine. Ceva nu era in regula. Faceam ceva bani dar toti se duceau pe se cumpara lucrurile utile unui trai confortabil si tinerea isonului cu felul in care erau imbracate colegele mele, asa ca nu ramaneam cu mare lucru. Apoi, universul mi s-a oprit. Am dat brusc peste foarte multi oameni deschisi, care nu dadeau doi bani pe lucruri care nu le trebuiau neaparat. Noroc cu o stire de la televizor si cu o persoana care mi-a comunicat stirea aia de la televizor, caci asa i-am intalnit. Ei achizitionau mai degraba experiente, stari de spiri si oameni decat pantofi, televizoare si masini. M-am bucurat atunci ca in sfarsit am gasit o filosofie de viata care mi se potrivea. Eram om mare deja, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Mintea mea tanjea dupa ceva diferit, desi nu stia cum arata. Suna patetic, dar na. Asa am aparut eu, cea de acum.

Consumista din mine, o persoana care incercare sa faca tot ce trebuie pentru a trai intr-o societate care te indeamna sa cumperi de toate, sa nu duci lipsa niciodata de nimic, sa ai ultimul model din orice, a fost o persoana care de mica dovedise o sanatate indoielnica. Si ca adult fusese cam bolnavicioasa, asa ca, odata cu noua mea descoperire in materie de stil de viata, s-a stins pe data. Aproape cu bucurie s-a stins. Fie-i tarana usoara.

 

 

cum se citeste houellebeqc

Am facut cunostinta cu Houellebeqc intr-o vara frumoasa, in 2008, la Constanta, pe plaja 3 papuci.

Cartea mi-a fost data de bunica lui SMPE (Sufletul Meu Pereche Estival), un domn foarte popular in viata mea in acea perioada. Am descoperit cartea Posibilitatea unei insule in biblioteca bunici si am intrebat-o care-i treaba cu ea. Sa o citesc au ba. Ea mi-a zis este o carte buna, dar recunosc ca mi-e rusine sa ti-o recomand, pentru ca, dupa ce o sa o citesti, o sa stii ca si eu am citit-o, si ca stiu ce e in ea, si asta nu-mi cade bine. Aceasta marturisire nu a facut decat sa-mi sporeasca dorinta de a o parcurge imediat. Zis si facut.

Am devorat cartea dintr-o sorbire, si m-am intristat nespus, inca de la inceput. De lasat, n-am lasat-o insa. Autorul asta face un fel de pronosticuri despre viata care iti fac gura punga mai ales pentru ca ti se pare ca are oarecare dreptate. Am numit citirea acestei carti un fel de dezvirginare, am povestit prietenilor despre ea, si mi-am vazut apoi de viata mea. But once you go Houellebeqc, you never go back.

Mi-a iesit in cale Particule elementare. Inca o deflorare, la fel de zdrobitoare. Apoi Platforma, cand mi-am dat seama ca, in ciuda sentimentelor apasatoare pe care mi le provoaca scrierile lui, e cazul sa-l declar pe Houellebeqc scriitor preferat. Asta e. Acum citesc Harta si teritorul. E o carte apasatoare, care iarasi spune adevaruri scalambe despre insingurarea din orase, despre pseudofericirea de la tara, despre relatia schioapa dintre parinti si copii, despre femei si barbati si animale de companie. E dureros, dar e necesar.

Cand te apuci de o noua carte de Houellebeqc, ca sa fii sigur ca-i faci fata, e bine sa dormi ok, sa mananci echilibrat si sa cauti motive de veselie alternativa, care sa te scoata, la nevoie, din groapa in care te arunca respectiva carte. Ca de cazut, mereu cazi.