Februarie, lună infamă

Eu abia aștept să vină iarna, pentru că știu că aduce Crăciun cu pregătiri și freamăt jumate creștinesc, jumate consumist, schi cât se poate, luminițe la ferestrele blocurilor care brusc devin umane, ninsoare care pune o pătură de liniște peste oraș, hibernare binemeritată, semințe prăjite în casă, filme mișto văzute pe bandă rulantă, liniște și pace. Decembrie e ok, chiar și ianuarie, că ai răgaz să-ți revii. Dar pe luna februarie nu o mai vreau. Când ea se instalează și se vede bine că are chef să stea ceva pe-aici, eu deja m-am saturat. Ce rost are luna asta, nu pot pricepe pe deplin. Poate doar să te facă să apreciezi primăvara la adevărata ei valoare. Poate.

Februarie îmi pare destul de inoportună și îmi pune răbdarea la încercare. Moș Crăciun dus a fost. Luminițele au cam pălit. Ninsoarea a fost și a lăsat în urmă doar maldăre gri. E drept că am rămas cu filmele și liniștea și pacea și ceva schi, dar sunt pregătită pentru muguri, miros neliniștitor în aer și vânticel de nebunie prin plete. Februarie mi se pare mereu o lunp demodată. Iarna parcă nu se mai poartă acum. Hai cu primăvara aia.

 

Un an de cacao sau noroc absolut?

Se zice că așa cum începi anul, așa îl duci pe mai departe. Probabil că e singura superstiție care nu m-a deranjat și pe care am și luat-o fin în seamă (înafară de aia care spune că să nu-ți ții geanta pe jos, că tragi a sărăcie, la care am mare grijă). M-am străduit mereu ca la început de an să fac un pic din tot ce-mi doresc eu în mod normal să am mereu: călătorii, prieteni, mâncare bună, sport, natura, schi. Anul ăsta eram pregătită să fac la fel și părea că am cam tot ce-mi trebuie, că doar Anul Nou m-a prins perfect din punct de vedere geografic, într-o stațiune de munte în Austria, printre pârtii și brazi și cu voie bună.

Doar că fix la ora 12, când artificiile au prins a răpăi și mai tare, eu am fost sur-prinsă pe budă, unde făceam și eu tot ce puteam mai bine sau de fapt mai rău, în sunet de petrecere, și de unde nici n-am putut pleca prea curând. Și acum ce-aș vrea să știu este așa: dacă mai conteaza ca în prima zi a lui 2016 eu am fost în natură, pe creste de munte, am făcut sport, am fost cu prieteni, am mâncat bine și am călătorit sau totul a fost anulat de aventura de la baie, din pricina nefericitului de timing? Și de fapt, cum să interpretez toată tărășenia: dacă o să am un an de cacao sau unul patronat de un noroc nebun, căci depinde cum te uiți la întâmplări și ce semnificație le dai.

Ce-o mai fi, om vedea. Dar sunt sfioasă și mă uit în zare cu emoție. Crescândă.

despre Incendiul si alte bunatati castigatoare la TIFF 2015

Incendiul este filmul care a castigat marele trofeu la TIFF anul asta.

Recunosc ca, in sala la Incendiul fiind, am asteptat pana la final sa izbucneasca un foc undeva. N-a fost sa fie, si m-am prins si eu abia dupa ce s-a terminat filmul ca aveam de-a face cu o metafora. Buna, de altfel. Misto film. Merita vazut.

Daca TIFF vine la Bucuresti si eu nu apuc sa scriu despre asta, va rog frumos sa stati cu ochii pe niste filme anume. Ma refer la filmul bulgaresc Lectia, care a si luat Premiul pentru cea mai buna regie. Dar nu pot sa uit nici Despre oameni si oi, un film care a luat Premiul special al juriului, si care si este despre oameni si oi, pusi intr-un context care merita toata atentia. Doua filme romanesti care m-au incantat, desi unul vorbeste despre nepasarea la romani si altul despre opusul ei, sunt musai de vazut. Un etaj mai jos, de Radu Muntean, te tine cu inima stransa si iti tot vine sa-l indemni pe personajul principal sa marturiseasca odata ce are pe inima. Dar el tace, sa nu aiba probleme. La polul opus, Reteaua, filmul lui Claudiu Mitcu, este despre o Romanie cu multe probleme mari, dar populata de oameni misto, incat uiti zicala aia care zice ca tara asta e frumoasa, pacat doar ca e locuita. Dar ma opresc acum si sper ca v-am intaratat destul.

65,000 de mii de oameni au fost la TIFF-ul de anul asta, mai multi ca niciodata. Chiar dintre prietenii mei, multi au dat navala, chestie fara precedent. Deci cand TIFF-ul vine la noi in oras, fiti pregatiti. Nu-i dati cu Tiffla.

cand dimineata incepe la crematoriu

Astazi mi-am inceput ziua la crematoriul uman.

Este vorba despre cel din Vitan Barzesti, de pe intrarea Serelor, unde taxiurile ajung arareori insa oamenii ajung adesea. Asta daca s-au gasit sa cumpere, sa vanda, sa lase mostenire urmasilor sau sa treaca pe numele lor un loc de veci. Crematoriul uman este locul unde nu exista durere si nici intristare. E un fel de rai urban aici, pe pamant. Am fost eu la multe ghisee de primarii, circi financiare si de politie, pasapoarte si alte organe si organisme de tot felul. Insa pofta de viata si exuberanta ca cele etalate de aceasta incinta si angajatii crematoriului uman rar am intalnit. De fapt cred ca nu am intalnit niciodata.

Daca te gandesti vreodata sa poposesti pe aici fara insa sa vrei sa si ramai, sa stii ca la intrare te intampina un portar serviabil si zambitor, cum nu mai este portar pe lume. Te intreaba el ce ai nevoie si te indruma cu bunavointa si inima curata spre ghiseul trebuincios. Poteca ce duce catre ghisee este lunga, insorita, si pavata abundent cu flori de toate natiile, care stralucesc sfios. In aer canta, orice-ar fi, pasari rare si incantatoare si, odata ce ai ajuns unde doreai, gasesti birouri spatioase si luminoase, bine populate cu mobile si ustensile noi. Toate emana un aer din care moartea lipseste cu desavarsire iar viata razbate prin toti porii. Angajatii, spre deosebire de cei complet morbizi pe care ii intalnesti la administratia cimitirelor normale, sunt joviali si eficienti. Drumul oricarui om viu sfarseste la registratura, unde doamna cu gene lungi si ochi mari a lipit pe geamlacul ghiseului ei niste gargarite si flori din fetru, ce ies placut in relief. In spatele dansei este lipit pe perete un Turnul Eiffel strajuit de fluturi, mici strasuri si alte figurine ce alcatuiesc un peisaj romantic, de vacanta.

E drept ca la crematoriul uman ajungi greu si amani mereu acest drum care parca nu iti suna ok. Dar odata ce ai pasit aici, totul este asa de bine incat, dupa ce ti se dau timbre fiscale fara sa fii trimis la cine stie la ce posta, cum te temi rau de tot ca vei pati cand afli ca iti trebuie timbre in the middle of f…g nowhere, si dupa ce platesti sume indecente la caserie, si dupa ce simti satisfactia ca totul este consemnat la registratura, mai vrei sa mai stai un pic. Ti se pare ca in sfarsit in tara asta exista un loc unde lucrurile sunt bine facute. Cel putin eu asa am patit. Am iesit afara, vantul mi se impleticea discret prin plete, si ceva ma tinea. Ceva bun, chiar daca inital crematoriul uman pare ca nu e un parculet de distractii, ci un loc din care scapa cine poate.

 

de dragul umeraselor (post pentru fete si femei; barbatii nu vor intelege nimic)

Undeva, candva, s-a produs o crestere in importanta felului in care hainele stau pe umeras. De atunci incoace se scrie istorie.

Adica da, unele bluze si rochii pentru fete au niste modele atat de creative incat stau rau pe umeras. Mai ales cele cu gulere mai largi sau bretelute fine. Dar mie asta nu mi se pare un motiv suficient pentru a lasa netaiate urechile alea gandite special pentru aceste situatii, care se cos pe interior.

Adica de dragul ideii ca hainele sa sada frumos si ordonat pe umeras, eu sa port bluza sau rochia cu pricina cu unul sau ambele fire lungi care tot ies de dedesubt si imi danseaza nefericit pe langa gat. Asta pentru mine e ceva de neconceput. Ele mereu, orice s-ar zice, mereu refuza sa bage capul la cutie si ies de acolo si isi fac mendrele pe umar sau pe langa gat, ca si cum e ceva normal.

Eu cum imi cumpar ceva nou, cum starpesc firele din fasa. Dar totusi vad ca doar pe mine ma deranjeaza si in rest e o idee foarte populara printre atatea fete si femei. Care se duc la serviciu, mananca la pranz, se plimba cu tramvaiul, se duc la doctor si eventual la un interviu pentru un nou job insotite de sistemele de prindere pentru umeras.

S-a schimbat lumea, frate. Nici rochiile nu mai sunt ce-au fost.

 

cosmeticale in teste

Am primit de la Optimashop.ro produse cosmetice cu care sa ma joc si nu am pregetat.

M-am distrat bine intai si intai cu o cremuta antirid de la SVR cu apa termala care energizeaza tenul si ii da sa bea apa pe saturate. Asa a fost. Genul care nu ingrasa fata si e cumva elastica, asa. Mi-a placut. Sora ei Densitium, gandita pentru mai multa fermitate, a fost si ea in regula. Nu prea imi place mie sa ma dau cu crema, dar chiar au fost ok.

Cred ca cel mai tare mi-a placut crema ounctuoasa pentru corp XERIAL10 care m-a ajutat sa nu mai am, in sfarsit, piele de crocodil la iesirea din iarna. Am aplicat zilnic si chiar m-a tinut cam 6-7 ore, spre deosebire de alte tot felul de potiuni pe care le-am folosit si care m-au ajutat, fiecare, maximum 2 ore. Daca ar fi sa aleg una dintre ele care mi s-a parut eficienta tare, ea este. Am mai primit lapte hidratant pentru corp cu apa termala Saint-Gervais Mont Blanc pentru piele normala is sensibila si cu asta ma mai dau inca, ca m-am obisnuit.

Cu apa termala am crezut intai ca nu am ce sa fac, ca doar e luna martie si nu imi arde sub nicio forma sa ma racoresc. Din contra. Dar mi-a dat apoi prin minte sa o iau cu mine la sala si tare bine a fost sa-mi dau cate un fas-fas la jumatatea orei si apoi in vestiar, sa scap de arsita provocata de prea multa miscare in forta. Asa ca acum tubul sta cu mine la alergat si sala.

mirari despre nasurile celebre ale orasului

Daca esti vedeta, cu siguranta vrei alt nas.

Dintre toate problemele pe care le-ai putea avea de rezolvat tu, starleta, dupa ce ai aparut des la televizor, totusi taman asta ti se pare urgenta si importanta. Nasul tau, despre care descoperi brusc ca nu este defel cum ar trebui, chiar daca si datorita lui ai ajuns celebra. Nu conteaza ca ai trait bine merci cu el ani buni de zile, ca ai mirosit cu el zeci de sarmale alaturi de familie la Craciunuri, sau ca prin el ai suflat aer de calitate, cu puteri inzecite, in noptile de dragoste din prima parte a vietii tale. Acum trebuie sa dispara orice urma din el. Chiar daca asta inseamna suferinta pe paine, stat pe tusa o vreme, dupa operatie, si si bascalie ulterioara venita exact din partea celor pe care i-ai dori admiratori ferventi ai noului tau nas. Si totusi, toate vedetele vor un nou nas care sa le stea mai bine pe fata. Zis si facut.

Doar ca in orasul nostru sau de fapt cred ca la noi in tara, exista doua stiluri mari si late de fabricat nasuri la fabrica de nasuri, de catre fabricanti de nasuri cu scoala grea in spate si atestat. Modelul nr. 1, care se purta mai demult, dar care inca face inimi sa tresalte, presupune ca la un moment dat nasul tau, altfel normal, incepe sa o ia periculos in sus, ca si cum nu vrea sub niciun chip sa miroasa ceva ce ii este oferit cu insistenta spre amusinare. Nasul nr. 2, mai la moda in zilele noastre, lungeste nitel nasul fata de normal si se prezinta cu niste nari largi de tot, despartite cu grija, care par, spre deosebire de primul model, ca vor sa miroasa tot ce le iese in cale, cu nesat, in orice moment.

Pana la urma, daca nu-ti mai suporti brusc nasul, probabil ca e cazul sa-l inlocuiesti cu unul mai breaz, ce stiu eu. Ce nu inteleg eu cu niciun chip insa, este cum de accepti tu, vedeta, care sigur te crezi mai speciala decat toate celelalte vedete din seria ta, sa ai un nas perfect identic cu ce au celelalte contracandidate la faima nationala. Doar stii ca nasul tau va iesi din dalta, ciocan si bisturiu, fix la fel. Nu exista cale de mijloc. Ori nasul tau vechi, destul de unic, ori nasul asta comun, de imprumut.

Mai mult nu stiu ce sa mai zic. Doar jos palaria pentru cine are atata curaj incat sa aleaga de buna voie unul din cele doua modele de nasuri conforme cu standardele. Dar jos si palaria pentru vedetele care, desi probabil ca nici ele nu-si mai suporta nasul, rezista cu el asa, pe fata, fara sa cada prada pagubosului flagel.

 

cresc plante canibale

Am la fereastra 4 plante dar am loc pentru 5.

De dragul eficientei, am incercat deseori sa aduc inca o planta langa rezidentele deja aclimatizate deja in sufragerie, plante cu state vechi, de care ma leaga o istorie personala bogata. Dar ceva se intampla de fiecare data. 7 plante noi au murit pana acum, langa cele 4.

Aparent, pur si simplu a fost vina noilor venite. Au avut probleme de adaptare, au fost prea fitoase, au suferit de sociopatie plantesca. De fapt cred avem de-a face cu plantucidere. Mi-a trebuit ragazul a 7 plante sa inteleg ca cele 4 ii fac ceva letal oricarei nou-venite. Sunt acum convinsa ca am incalzit la san serpi, nu plante cu flori, cum inocent vor ele sa cred eu. Aparent, am de-a face cu un trifoi, doua violete de parma si un fel de ierbuta, asa.

In timpul zilei, totul pare pasnic, asa ca m-am prins ca netrebniciile pe care plantele cu cetatenie le fac noile venite trebuie ca petrec la adapostul noptii. Am incercat sa raman treaza mai mult timp dar am picat lata si iar n-am prins ce s-a intamplat de fapt. De fiecare data, acelasi scenariu. Initial vesela si cu puzderie de flori, planta nou venita de vine lesinata, lipsita de vlaga.

In final ajung sa mut planta noua, incercand sa o separ de ucigase. Dar de fiecare data este prea tarziu. Planta nu mai are seva, nervi, rabdare. Vrea doar sa moara in pace. Nu le poarta pica colegelor sale, dar alege sa paraseasca aceasta lume, sa-si lepede florile, sa-si incheie, intr-un cuvant, socotelile cu viata.

7 plante moarte mi-au trebuit pana sa inteleg ca nu trebuie sa mai asez langa celelalte niciun exemplar nou si optimist. 7 plante dupa care am suferit si care au indurat mult la randul lor. 7 plante care ar fi putut astazi sa straluceasca in soare, dar care, nepregatite pentru viata, au ajuns sa fie pamant de flori pentru suratele lor mai pregatite in ale supravieturii.

de vazut aliyah DaDa saptamana viitoare

E saptamana documentarelor bune, e clar.

Dupa ce am tot fost la One World Romania, ieri m-am dus sa vad, inainte sa intre in cinematografe, AliyahDaDa. Care e un fel de lectie de istorie care pune in centru comunitatea evreiasca din Romania si in special din Moldova. Incepe inca de pe la 1880 si ceva, si ajunge pana dupa instalarea comunismului. Cand evreii se dadeau Statului Israelian cu 1.500-5.000 dolari bucata, iar pentru somitati se platea mai mult. Filmul abordeaza subiecte delicate, cum ar fi apropierea Romaniei de Germania nazista, persecutia evreilor, Pogromul de la Iasi, implicarea lor in constructia Partidului Comunist sau intelegerile economice secrete din perioada comunista dintre Romania si Israel.

Aliyah DaDa e facut de Oana Giurgiu si am aflat ca a lucrat mult la el. Ce-a iesit sunt 115 minute de istorie bine documentata, impanata cu multe povesti personale, care nu te lasa sa casti. Mai ales daca esti curios din fire si vrei sa stii cum a reactionat tara ta la diversele presiuni din istoria recenta, si ce s-a intamplat pe bune cu evreii care locuiau la noi inainte vreme. Acum au mai ramas cativa.

Daca ai sub 20 de ani, scoate-ti castile nitel din urechi si muta-ti privirea de la telefon la ecranul de la cinema. Merita. O sa fii mai lamurit cand iesi de acolo, si si un pic recunoscator pentru viata pe care o ai acum. Daca ai sub 40 de ani si nu ai mancat pana acum multe carti de istorie pe paine, cum este cazul meu, e bine sa mergi la film ca sa afli lucruri noi. Lucruri importante despre tine si ai tai, livrate intr-o varianta digerabila. Adica un film ok, cu multe date si istorii personale, care fac lumina. Pana la urma, e vorba despre noi toti aici. Daca ai peste 40 de ani si ai mai dat in drumurile tale peste subiectul asta, tot e bine sa vezi filmul, pentru ca istoria asta punctuala este aranjata ordonat si cu rabdare, incat sigur afli si tu ceva nou. E un film muncit, care te duce pana in Palestina, unde stau acum stramosii evreilor din Moinesti, Focsani, Iasi, Galati. Dar te si aduce inapoi, sa vezi lucrurile rotund.

Incepand cu 27 martie, filmul va putea fi vazut la Cinema Studio, Cinema Union si Cinema Elvira Popescu. Apoi pleaca in turneu in Moldova, si in special Iasi si Moinesti, care sunt asezarile cele mai discutate in film. Pentru ca interesul este mare si patimile din jurul subiectului nu s-au stins, in curand se va lansa un webdoc care va contine fragmente si informatii din film, precum si informatii despre proiectiile din tara, pe www.aliyahdada.com sau pe pagina de FB. Stay tuned.

misterul disparitiei profei de latina

Latina e limba moarta. Profa care mi-a predat-o insa, era o huiduma vie, care se asigura ca simt lucrul asta destul de des.

O profesoara de latina vie care preda o limba moarta cu toata pasiunea de care e capabila. Asta a fost contradictia cu care m-am luptat destul de multa vreme, in tulburii ani de liceu. Imi era si diriginta, prin urmare o vedeam des la fata. Stateam in prima banca, pentru ca eram un element considerat a fi turbulent, prin urmare beneficiam direct de apropierea ei nemijlocita.

Cred ca avea 2m intaltime, o privire de om rau, pe care nu l-a atins de multa vreme nicio bucurie, un par sur ca o perie de frecat pardoseala, niste maini boante cu care stia doar sa dea note proaste si o gura din care ieseau des, odata cu strigatele de nemultumire, niste miasme pestilentiale, ca de mlastini otravite.

Ma lasa corijenta, ma scotea in fata clasei si imi spunea lucruri neplacute, ma ameninta, ii instiga si pe ceilalti profesori impotriva mea, ii spunea mamei ca a facut un copil care are putine sanse sa ajunga ceva, orice. O uram cu toata patima unui adolescent viguros. Si zilele trecute am vazut-o pe strada. Am recunoscut-o dupa statura impunatoare si privirea si mai rea.

Si m-am gandit atunci asa. Trecusera mai bine de 20 de ani. Si daca eu as face sa dispara profesoara asta de latina, ar fi crima perfecta. Nimeni, niciodata, nu ar putea sa lege intamplarea asta de o eleva mica de statura, cam grasuta si cam timorata, care a fost persecutata acum 20 de ani de catre huiduma in cauza. Ca doar huiduma a persecutat, sunt sigura, generatii intregi dupa mine.

Gandul asta mi-a facut placere. Si m-am simtit generoasa lasand-o sa ia autobuzul 311, spre treburile ei nevolnice, din viata ei nevolnica.