Când partea mea stângă a luat-o razna

Stăteam lângă el întâmplător în dreapta lui și partea mea stângă știa lucrul ăsta prea bine. Știa aproape mai bine ca întregul meu. Devenise electrică, cu furnici și cu lumini de avarie intermitente. Înnebunise cu totul. Tot corpul meu era în alertă doar că temperatura părții stângi era așa de ridicată încât mi-era frică de combustie laterală totală și finală stânga. Cred că dacă cineva ar fi venit pe loc cu un aparat de măsurat pofta, rezultatele ar fi reclamat venirea unei salvări. Dar nu voiam să știe. Lucrurile astea e mai bine să le ții pentru tine uneori.

Aș fi stat cu mâinile doar pe el, lipite cu superglu, dacă orgoliul nu m-ar fi împiedicat. Mă prefăceam că mă interesează vinul și conversația întreținută minimal cu ceilalți de la masă, mai ales că nimic nu lăsa de dorit. Despre situația părții mele stângi nu voiam să știe. Acolo unde pantalonii stăteau la 3 centimetri de ceilalți pantaloni și coastele mele se uitau ochi în ochi cu celelalte coaste și cotul meu glisa în vecinătate periculoasă pe celălalt cot, temperatura era de oțelarie. Sau mă rog, așa mi-am adus aminte că ne ziceau la școală când ne arătau poze comuniste cu oameni victorioși turnând lavă roșie în forme. Ziceau că acolo e infernal de cald. Și aici era.

Am rezistat așa ore în șir. Apoi am ajuns față în față și a înnebunit și partea mea dreaptă și nu am avut încotro și am leșinat și nu știu ce s-a mai întamplat.

 

Covoare și bărbați tineri

Două chestii nu pot eu refuza, atunci când mi se oferă. În primul rând covoarele.

Acum 10 ani aveam 600 de euro în buzunar și mergeam agale prin bazarul din Istanbul. Vândusem unui turc verigheta rezultată în urma căsătoriei cu inginerul fără inimă și și alte bijuterii obținute în aceeași perioadă de neagră amintire și acum voiam să le transform în altceva, de albă amintire. Îmi căutam mărgele de aur (cum sună asta, mărgele de aur) și așa că mă holbam cu atenție în vitrinele de un galben istovitor ale turcilor. A aparut un turc cu ochi sfârâitori, m-a tras conform dorinței mele într-un magazin de covoare și mi-a vândut un covor de culoarea cireșelor sălbatice și de toți banii pe care îi aveam la mine. N-am avut nicio șansă să nu-l cumpăr. Apoi m-a invitat să ne vedem seara în oraș și nici acum nu știu ce-a fost în capul meu de-am refuzat. Ca idee, după niște ani m-am întâlnit cu el afară din bazar de data asta ,într-un șuvoi uriaș de oameni, și nu m-a recunoscut. Dar mi-a dat un trandafir roșu și a trecut mai departe. Covorul, covorul se ține bine și azi.

Am crezut că a fost un caz izolat și că turcul era de vină.

Zilele trecute eram la Muzeul Țaranului și mă dusesem să cumpăr punctual șosete de lână și turtă dulce. Ieșisem deja și o doamnă cu covoare maramureșene m-a întrebat dacă nu vreau un covor. Nu voiam. S-a ținut după mine și mi-a tot arătat în mers câte ceva. I-am spus nu categoric de multe ori, i-am spus că sunt frumoase, dar că nu-mi trebuie. Câteva minute mai târziu aveam pe umăr un covor cu culori vii, pe care nu apucasem să-l văd bine că era întuneric beznă. Se potrivește de minune în sufragerie.

Despre bărbați tineri pot să spun desigur doar teoretic că am aceeași problemă. N-am verificat.

Am nevoie de CNSD

Cu majoritatea serviciilor care sunt de făcut pe lume încerc să mă descurc cum pot în regie proprie. Sigur, e mai greu de crezut că o să-mi vopsesc cu mâna mea un cojoc de blană sau o să-mi pingeluiesc eu însămi niște pantofi  sau o să-mi prelucrez ceva prin așchiere da solo. Dar uite, mi-am dat geamurile cu lac singură spre a mă pregăti de winter is coming. Până la urmă și cu despărțirile mă descurc, că n-am încotro. Dar aș plăti aproape generos pe cineva care să facă lucrul ăsta cu seriozitate, profesionalism și experiență în locul meu. Doresc cu ardoare să existe o entitate, să zicem CNSD (Compania Națională de Servicii de Despărțire), care să-mi asigure servicii decente de rupere a pisicii, la standarde iso și tot ce mai trebuie pentru ca lucrurile să se întâmple ok. Fără să mai fiu nevoită să bâigui eu ceva uitându-mă fix dar totuși mobil în ochii cuiva care e de obicei uluit când aude că trebuie să ies. Urăsc să fac asta și tergiversez tocmai pentru că urăsc să fac asta. Colecționez luni bune de relație fără dragoste doar din lașitate. Aș prefera să explic unui agent cum stă treaba și el să facă mai departe ce-o crede. Să-mi trimită scanată doar semnatura de primire. Și nici când mi-o iau eu nu e mai bine. Când primesc vestea asta oribilă chiar de la personajul de la care mă aștept mai puțin, rămân fără aer, dar cu mai multă culoare în obraji decât ar trebui. Se vede că mor, oricum aș da-o la întors. Și nu vreau să-i arăt tocmai lui că mor. Mai bine să vină un ofițer de la CNSD, unul îmbrăcat la costum negru ca să marcheze solemnitatea momentului, și care să-mi zică ca în filmele americane când moare cineva într-un război și trebuie anunțată ruda, doamnă, îmi pare rau, andrisantul nu mai poate. M-a rugat să vă dau cd-urile astea obosite de atâta frecat prin mașină în excursiile voastre comune și tricoul ăsta cam lăbărțat în care obișnuiați să dormiți la el și tigaia asta încăpătoare și m-a rugat să îi dați ciorapii că sunt de firmă și erau dintr-un set de 3 și nu vrea să-i desperecheze, că doar în ei nu-i transpiră picioarele, și vrea și hamacul în care v-ați zbenguit amândoi și și cablul hdmi și cu asta basta. Îmi pare rău, dar vă recomand, după câte am vâzut la viața mea, să nu vă cramponați. Mai bine semnați aici fără undă de impotrivire. Decizia este finală. Mai bine așa.

Iar dacă statul nu poate să-mi ofere așa ceva, adică servicii de dat și luat papucii, atunci poate o companie privată sau chiar un ong mai de Doamne-ajută. Dar lucrurile nu trebuie lăsate așa. Vreau puțină decență.

 

Degetele de la picioarele bărbaților

Picioarele bărbaților lângă care mă opresc să îmi trag sufletul îmi generează mari emoții. Mai ales partea aia cu care calcă ei pas după pas când se mișcă prin bucătărie, când se deplasează spre bere, cu care apasă pe ambreiaj și pe frână. Aia pe care o ascund în pantofi, care vine prevăzută cu degete. Ele pot fi decente sau chiar frumoase. Uite știu un bărbat caruia îi vin bine toate sandalele. Are cele mai frumoase picioare de om și când e desculț îmi vine să mă uit fix și să îl și urmăresc. Dar de așa de multe ori sunt îngrozitoare din construcție și nu e nimic de făcut spre îmbunătățirea lor, încât normal că prima întâlnire cu degetele bărbatului îmi ridică tensiunea.

Când descopăr că sunt rele și totuși restul bărbatului îmi place, adică de la degete în sus, e greu. Chestia neplacută e că ele vin cu el peste tot mult mai tare ca cele frumoase, ca veștile rele care circulă mai repede. Trebuie să mă înham să petrec prea mult timp cu ele și îmi stau în gât. Se ițesc nonșalante și cand mâncăm, participăcu veselie  și când facem sex, se prezintă și când ne plimbăm ținându-ne de mâini și e vară. Apar în cele mai neașteptate ocazii. Degeaba încerc să nu le văd. Dar degetele de la picioare, mai ales când sunt urâte, au o voce ascuțită și nu tac o clipă, atrăgându-mi atenția când mi-e lumea mai dragă. Ba grăsuțe ca și cum n-au putut să se oprească și au consumat de capul lor prea multă ciocolată, ba turtite ca și cum au fost strânse veșnic cu ușa de un stăpân nemilos, ba cu unele dintre degete explodate ca la un cataclism și altele nu, că rămăseseră acasă în ziua aia, ba prea late precum călcate de un elefant pe cap, ba nefiresc de subțiri ca și cum a tras de ele cineva care avea doar prea puține studii de rezistența materialelor. Când sunt urâte, mereu mi-e greu să mă întâlnesc cu ele, chiar dacă le-am văzut din nou și din nou, de atâtea ori.

 

Când se lasă cu frigiditate

Știam că relațiile te pot face să zbori fără să ridici un deget. Să stai pe loc chiar dacă dai din aripi cu disperare, încercând să te desprinzi de pământ. Să râzi ca prostul când nu e nimic de râs, doar pentru că ai inima prea mare și nu pare că mai încape în piept, unde stă de obicei. Să simți că ai un pietroi mare atârnat de gât care te însoțește permanent și un altul, mai mic, vârât în gât. Să te sufoci de exaltare deși nu se întâmplă absolut nimic interesant. Să rămâi indiferent când plouă vara și miroase mișto a asfalt ud sau să te întristeze ninsoarea, în loc să te încânte. Să îți pui pe față o mască care să rămână așa indiferent de context. Masca ta de om copleșit, care nu mai are chef de nimic, nici măcar să mai vorbească despre ce i se întâmplă, pentru că ce a fost de spus s-a zis deja. Să bei prea mult. Să nu mai bei deloc. Să vrei să fugi de-acasă, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să te înrolezi în Crucea Roșie. Să vrei să nu mai ieși o vreme din casă, chiar dacă n-ai pâine și unt și vin. Să râzi cu clăbuci. Să plângi cu bulbuci. Dar că atunci când se termină relațiile îți pot provoca frigiditate, asta nu știam. Credeam că din contră. Mai bine mă alegeam cu o salbă de negi, că ăia se cauterizează și aia e. Tot ce pot să sper este că e temporară.

Gama roz pentru infecții urinare

Pentru că mă lupt cu infecțiile urinare și cistitele de când mă știu în runde în care ba câștigă ele și mă urcă pe pereți, ba înving eu și le contracarez pentru moment, ba patem palma la egal, mă interesează orice invenție pe tema asta care mă ajută să trăiesc mai bine. Am un arsenal întreg de metode de gherilă. Cum invenția care se numește Sublima Uri vine de data asta din partea prietenilor de la Dacia Plant și este ferecată în niște flacoane de culoare roz, lucrul ăsta mă interesează și mai tare. Sublima este gama lor cu produse dedicate exclusiv femeilor și problemelor lor specifice, iar uri știe toată lumea de la ce vine. Flacoanele pe care o să le testez cât de curând, dar despre care vreau să vă zic și vouă încă de pe acum, fac parte din categoria suplimente alimentare, deci nu vă trebuie rețetă pentru ele. Sublima Uri sunt gândite atât ca prevenție, cât și ca ameliorare a stărilor de infecții urinare, adică aduc alinare atunci când îți vine să te urci pe pereți. Cine are problema asta știe exact despre ce vorbesc eu aici: 1 din 3 femei trece printr-o infecție urinară până la 24 de ani. Unele femei, cum mi se întâmplă și mie, se luptă cu ele în varianta recurentă. Pentru mine ăsta este un subiect sensibil, așa că ce o să fac este să-mi îngădui o cură de Sublima Uri din când în când. Cum produsele astea, ca de fapt tot ce propune Dacia Plant, sunt făcute din 100% plante, este foarte ok așa. Ele nu au efecte adverse și sunt astfel create încât să dea rezultate bune.

Este vorba despre 4 produse țintite către problema asta feminină și sunt indicate pentru femei de orice vârstă. Ele vin sub formă de comprimate, ceai, tinctură fără alcool (pentru a putea fi folosite și de către fetițe) și tinctură cu alcool. Gama Uri conține de fapt o combinație de plante cu efecte antimicrobiene puternice, care lucrând în echipă se ocupă ca un fel de agenți 007 să reducă riscul contaminării bacteriene a căilor urinare, să elimine lichidele reținute în exces în corp, să mențină tractul urinar fără depuneri de săruri minerale. Tot ele favorizează eliminarea de acid uric. Dacă vreți să aflați exact ce plante locuiesc în flacoanele Sublima Uri, să știți că este vorba despre celebrul merișor, dar și despre nu mai puțin eficientele plante cu nume simpatice: strugurii ursului, ienupăr, osul iepurelui, coada calului, cireș, porumb și troscot. Le recunoști ușor în farmacii. Sunt singurele atât de roz. Cum mie îmi place sănătatea în formă cât mai naturală, îmi convine să tratez așa. Produsele Dacia Plant nu conțin aditivi, conservanți, coloranți sau îndulcitori artificiali. În plus, sunt făcute special pentru gagici și asta îmi dă mie un sentiment liniștitor, că cineva s-a gândit pe bune la mine și știe prin ce trec.

 

Momente sexi pe burta goală

Înotasem 70 de bazine și eram foarte relaxată. Toți demonii, și ăia văzuți și aia ascunși, plecaseră să supere pe altcineva. Creierul meu era bine întins la uscat pe o frânghie de rufe, la soare și se mișca în bătaia duioasă a unui vânt răcoros de la munte. Era a doua oară când înotam aici, la clubul ăsta destinat exclusiv corporatiștilor care doresc să facă, înainte să stea 9 ore cuminți pe scaun, niște sport. Am ieșit cu apa șiroind cu atitudinea de Bay Watch, doar că la 40 de ani și fără să vreau să salvez pe nimeni, și m-am precipitat către vestiar. Am aruncat o privire grăbită către vestiarul bărbaților, mi-am dorit pentru 2 secunde să fiu o muscă ca să pot intra lesne acolo să văd ce se întâmplă și ce fac bărbații când nu-i vede nicio femeie și ei nu o văd pe ea, și apoi m-am dus la vestiarul meu. M-am îndreptat spre la baie, mi-am dat costumul jos și la ieșire nu știu ce m-a apucat să mi-l pun la loc, că doar femeile umblă mereu goale prin vestiar și așa fac și eu. Am ieșit și m-am îndreptat cu viteză mare către dușuri și atunci le-am văzut. Două sexuri masculine se uitau la mine cum mă vezi și cum te vad. Stăpânirea bărbaților care le afișau era de admirat, nu au schițat nici măcar vreun gest de surpriză. Pasămite era ok să fiu acolo. De obicei stăpână pe mine, m-am pierdut cu firea. N-am știut să zic scuze și tot ce a ieșit din mine au fost două onomatopee. Una de surpriză, alta de și mai mare surpriză. M-am retras în goană de-a-ndăratelea și mi-am promis să nu mai fac niciodată așa ceva. Apoi am facut niște tabele în excell, să mă răcoresc.

Rețetă rapidă de cocktail din apă sarată, pește, vin alb, blues și nisip

Vânticelul fâșâind unduios prin caisul din fața geamului din față și prin celalalt cais, din fața ușii din spate. Am caiși și în stânga și în dreapta cămăruței mele cocoțate în copac, dar n-am geamuri și către ei. Privitul în valuri ca și cum ele conțin nu știu ce înțeles necesar, ore în șir. Cu pauză la prânz și apoi iar. Prieteni despre care nu știam că sunt pe-aici și care apar des, ca ciupercile după arșită, în lumina crudă de lângă malul mării. Umbrele care fâlfâie și se zbat sub briză, încercând să zboare. Apă de culoarea ochilor de husky. Copii durdulii care poartă împotriva voinței lor lucruri curioase pe cap și se plang toată ziulica încercând să scape de ele, fără succes. Dulceața florilor câmpului îmbibată de mireasma amăruie a valurilor dimineața și seara. Păsări nenumite de mai multe feluri care se îngână una pe alta pe limbi diferite. Duș în grădină și drumul înapoi spre cameră, cu părul ud, în lumina nesigură a satului pe înserat. Vin alb la rece de scos încetișor din frigider când pare că toată lumea s-a culcat și grădina se desface în zgomote de vietăți nevăzute. Liniște, nisip, pește, apă sărată, blues și piersici. La Vamă.

Retrospectiva TIFF 2016 în București

Sigur, acum sunt 100 de evenimente zilele astea în Bucureștiul ăsta al nostru care seamănă din ce în ce mai mult cu Berlinul. Doar că Retrospectiva TIFF chiar aduce 20 de filme muc și sfârc și e mare păcat să nu mergeți la ele. Și eu merg, că nu pot să spun că am obosit la Cluj și că mi-a fost destul.

Deci uite la ce cred eu că e musai să mergem între 15 și 19 iunie, o să vă zic întâi ce am văzut eu din toate astea. La filmul islandez Vrăbii/Sparrows, care a luat și Premiul special al juriului anul ăsta, și care e făcut în bunul stil nordic și are toate ingredientele alea pentru care mori după filmele nordice, dacă se întâmplă să mori după ele. La filmul Trei povești din Mumbai/Island City, de văzut de către toți cei ce lucrează în corporații. La filmul Un loc la umbră/De l’ombre il y a, care e dur și greu de îndurat (am ieșit la un moment dar din sală la Cluj dar o să reintru probabil la loc, la două săptămâni distanță aici, la București), dar e bun și a luat Premiul pentru cea mai bună interpretare.

Apoi eu vreau să văd Belgica, Mor să-ți spun / Je me tue à le dire, un film care a luat Juriul tinerilor francofoni TV5MONDE, Prea aproape de soare / Au plus près du soleil și Theo și Hugo în aceeași barcă / Théo et Hugo dans le même bateau, care nu este pentru homofobi și alte rude de-ale lor.

Ne vedem prin săli.

 

 

Cu forcepsul întoarsă de la TIFF

Dacă nu trebuia să votez mai stăteam. Dar cum mi s-a părut că, chiar dacă nu câștigăm acum trebuie să arătăm că existăm pentru mâine. Așa că am ratat o zi întreagă de filme pe pâine și m-am prezentat val vârtej la urne.

TIFF-ul de anul ăsta a fost mai cu dolor y corason y lagrimas decât alte ediții. Subiecte grele, apăsătoare. Au suferit și personajele, am suferit și eu. Mi-a stat inima de duioșie alături de Vrăbiile / Sparrows, și ce bucurie să aflu că a luat Premiul special al juriului. M-am bucurat până la urmă alături de femeia dură și fetița rusă din Ușa deschisă / La Puerta Abierta și mi-a plăcut să văd ca a luat premiul Publicului. La Un loc la Umbră / De l’ombre il y a n-am rezistat și acum îmi pare rău, că cică a meritat până la final. E clar că e bun, a luat și Premiul pentru interpretare. Trebuie să mai văd Câinii noștri, care au luat Trofeul Transilvania, ce bine că e deja în cinematografe. Și apoi Taurul de Neon / Neon Bull, care a luat Premiul FIPRESCI, Sete / Thirst, care a luat Mențiunea Specială a Juriului, și Tikkun, care a plecat acasă la el în Israel cu Premiul pentru cea mai bună regie.

Am păstrat programul cu însemnarile mele și îngroșări și notițe și încercuiri și știu ce am de făcut la toamnă. Îmi organizez micul meu TIFF personal, căci nu mă mulțumesc cu o duzină de filme când eu vreau să văd sute.