Forma de guvernământ în dragoste

Începuturile în dragoste se desfășoară într-o oarecare democrație instalată pașnic. Una fără răscoale și lovituri de stat, căci poporul se pune de acord. Cei doi membri ai cuplului reușesc să taie și să spânzure împreună, sfătuindu-se necontenit despre ce au de făcut în continuare pentru binele suprem al statului, adică relația. Însă vai! nu la fel se întamplă cu sfârșiturile.

Dacă dragostea se șubrezește și începe să șchiopăteze târâindu-și unul dintre picioare devenit brusc mai scurt, amândoi partenerii suferă ca niște câini. Amândoi. Chiar dacă au luat decizia de comun acord (chiar se întâmplă așa ceva? sau de fapt unul e mereu prea jenat și umilit să zică du-te-n mă-ta, eu nu vreau să închidem), toată lumea se rănește pe suprafețe mari de corp și supurează. Și ăla care a decis unilateral, și ăla care doar a fost anunțat. Însă de obicei numai unul dintre ei se hotărăște să apuce hățurile și să taie pisica în bucăți mici pe care le lasă apoi să zacă nebăgate la frigider. Începurile se bazează pe vrei? Da, vreau. Ok, ce mișto, hai s-o facem. Sfârșiturile funcționează taman pe dos, pe bază de totalitarism. Când unul nu mai vrea deloc, celalalt nu poate să-i zică dar știi că (și aici vine un șir de argumente bine ticluite, cum că mai ții minte ce bine a fost la început sau hai să mai încercăm pentru că dacă ne iubim sigur reușim să trecem noi peste asta sau spune-mi ce e așa de rău și o să mă schimb, promit, sau nu poți să-mi faci asta, pentru că și eu am suportat enorm de multe chestii care nu-mi plăceau, dar #amrezistat sau, în cazurile mai dramatice, să știi că mă omor dacă pleci) și apoi ăla care voia să se despartă să stea nițel pe gânduri și apoi să se pleznescă peste frunte și să zică mai dar știi că ai dreptate, cum de nu m-am gândit la asta, te iubesc din nou, ce-o fi fost în capul meu, hai să gătim ceva, să ne uităm la un nou episod, să bem niște vin și apoi să ne strângem în brațe ca chiorii, ce bine că te-am regăsit, unde ai fost, ești tot ce-mi doresc. Nu se întâmplă așa. Poate să zică părăsitul ce-o vrea, el tot părăsit o să rămână. Ba și mai rău, dacă chiar insistă sa afle de ce e părăsit și nu se poate abține să nu răscolească căcatul, o să audă despre el însuși niște chestii așa de groaznice, încât o să sfârșească prin a grăi singur, regretând amarnic că a fost năpădit de așa curiozitate. Pentru un început e nevoie de doi, pentru un sfârșit e nevoie doar de unul.

Anunțuri

Fractură deschisă de inimă

Am mers împreună cu iubitul meu acum câțiva ani pentru prima oară la un festival de jazz celebru. Nici eu nici el nu mai fusesem vreodată. A fost foarte bine, eram îndrăgostiți rău sau cel puțin eu eram și ne-a plăcut la nebunie. Țin și acum minte senzația de beatitudine legată și de descoperirea festivalului, dar și de tot ce-am mai făcut noi pe-acolo. A fost una din cele mai tari vacanțe pe care le-am făcut vreodată. Am stat la cort și ne-am gospodărit mișto împreună, ne-am gătit cafeaua la primus dimineața într-un soare mângâios, am sărit chiuind în pielea goală într-un lac din împrejurimi, ne-am uitat la stelele indecent de prezente. Am cules zmeură de prin crăci, am ciocnit pahare cu vin și am dat pe noi, am făcut foc seara și am tăcut la el cu atâta armonie că și stelele de care ziceam mai sus se opreau din treaba lor de stele și se uitau la noi cu duioșie, dându-și coate. Am experimentat împreună dureri de spate de la atâtea nopți dormite în cort, am făcut indigestie la unison, am împărțit multe cutii de pate de ficat, am copt cartofi la foc mic. Toate astea, și bune și rele, ne-au încântat atunci. Iar festivalul era pe fundalul nostru și noi eram pe fundalul festivalului. Îmi amintesc de vacanța aia cu mare drag și nu credeam că o poate întina ceva. Când, ce să vezi. Aud și aproape că și văd, că lumea e mică și eu am multă imaginație, cum iubitul meu de atunci se duce anul ăsta la festival cu o altă gagică. Să cad jos și alta nu. Și eu am mai fost de atunci la festival fără el, dar fără un hăndrălău nou. M-au apucat pe rând furia și frustrarea și neputința și apoi toate astea într-un cocktail miraculos combinate. Mare minune că nu am și înnebunit. Probabil și-au pus cortul aproape de unde ne-am pus noi cortul. Probabil au ocupat locuri la festival de unde știa el deja că se vede cel mai bine. Probabil au sărit împreună în aceeași apă și au privit aceleași stele și au înghițit zmeură din aceleași crăci. Probabil (sau mai degrabă sper, după toate astea) că a făcut și cu ea indigestie. Și pentru că eu însămi nu aveam cum să-l opresc sau nici măcar cum să-i cer socoteală fără să fiu ridicolă, mi-aș fi dorit ca festivalul să facă asta pentru mine. Că tot trăim timpuri foarte moderne din punct de vedere tehnologic și ne dăm seama zi de zi că trăim în big brother. Aș fi vrut ca festivalul să-i scaneze la intrare retina lui aflată în baza de date și să i-o scaneze și pe-a ei și să le bareze drumul și să înceapă din senin și un sunet metalic de avertizare, oprindu-i să intre. Și să se strângă în timpul ăsta și un grup de curioși. Și să se audă și o voce puternică de robot pe fundal care să îi zică lui numele și CNP-ul și să îl roage să se prezinte la ghișeul de bilete pentru returnarea banilor și smulgerea cu un clește uriaș, înfricoșător, a brățărilor de festival. Domnule ix, să continue vocea nefirească a festivalului, tu, care ești fost iubit al Sanei, te rugăm respectuos să părăsești incinta și te îndemnăm să simți și rușine. E scandalos și nedrept ce ai încercat să faci, noroc că noi, angajații festivalului, suntem vigilenți. Ai vrut să vii la festival cu o altă femeie când lucrul ăsta, odată ce ai fost deja cu Sana, nu mai e posibil. O să fii tăvălit prin smoală și apoi fulgi și o să fi purtat așa prin județul Caraș Severin și o să primești și o amendă piperată de la Consiliul Zonal pe Parte de Sentimente Călcate Gratuit în Picioare din regiunea Banatului. Și o să plătești și o orteză pentru fractura deschisă de inimă pricinuită fostei partenere. Pleacă, pleacă degrabă și aici fără ea să nu te mai arăți. A, poți să vii singur dacă e. Și aici el se rușina și părăsea locul în dezordine și începea filmul.

***

Dacă știți serialul Black Mirror, atunci nu e cazul să citiți această explicație. Dacă nu-l știți, este vorba despre mai multe episoade minunat realizate (musai de văzut) după niște scenarii care îți fac părul măciucă. Sunt toate cu tentă ușor SF, dar simți bine că ar putea să fie reale destul de rapid în viața noastră de zi cu zi. Episoadele au diverse teme, dar au în centru evoluția rapidă și absurdă a tehnologiei în viețile noastre, un fel de invazie care pare normală. Se pot vedea în orice ordine și sunt fascinante. Subiectul meu de astăzi sper eu că s-ar putea califica ca subiect de Black Mirror, dacă serialul ar lansa o campanie publică de găsire de subiecte.

Facebook, porcule

Mi-a venit la un moment dat să joc afară din liga mea din punct de vedere sentimental sau să-i zicem sexual, astfel că m-am împiedicat și m-am lăsat scoasă la cofetărie de o serie de bărbați prea tineri, prea frumușei, prea ca la țară. Skinny, cu mult păr în cap și meserii sexi, genul ăla despre care, dacă ai minte suficientă, înțelegi singură și repede că nu e cazul. Până atunci, eu mereu avusesem lângă mine bărbați de vârsta mea, care de atâta viață intelectuală aveau ceva carne în plus pe ei și le pica părul din cap mai ceva ca la un concurs. Dar na, eu mă simțeam acum pe cai mari și am și crezut că în felul ăsta, consumând carne tânără și macră la discreție, îl uit pe bărbatul care îmi plăcea de fapt. Pedeapsa pentru faptul că mi-am depășit condiția nu a întârziat să apară și ei m-au părăsit rapid unul câte unul, înainte să le pot eu arăta pe deplin ce înseamnă chestia asta că frumusețea vine din interior. Sigur, între noi nu apucase să se închege cum trebuie o relație bazată pe încredere și respect reciproc, de fapt dacă îmi aduc aminte bine, cu unul dintre ei am apucat să mă încheg o singură dată și și atunci pe sponci, deci profunzimea lipsea. Dar ce pot să zic, om sunt și eu, și nu mi-a convenit deloc faptul că au dispărut ca niște măgari în ceață unul după altul și că eu am rămas cu ochii în soare. Mi-am lins rănile și aia e. Dar taman când mă lingeam mai cu foc, a intervenit facebook să-mi dea lovitura de grație. Interacțiunea mea cu frumușeii ăștia fusese de foarte scurtă durată, dar suficient de lungă încât lui facebook să i se pară că suntem prieteni buni, astfel că a început cu o frenezie demnă de o cauză mai bună să mi-i aducă zilnic în lista scurtă de chat. Aia din dreapta jos în care apare de obicei mama și marea mea dragoste din fundal și prietena mea cea mai bună Cerbu și încă vreo 5 prieteni foarte buni. Eu speram că o să uit repede cum am fost părăsită în fel și chip, dar a fost totuși o perioadă lungă în care facebook nu m-a lăsat să mă cicatrizez și mă anunța prin apariția online la ce oră se trezește unul dintre ei, astfel încât puteam lesne să mi-l închipui tălălălind în chiloți prin casă cu căciula aia de păr în dezordine intrându-i delicios în ochi, în drum spre baie. Apoi, altul dintre ei avea o poză la profil în care era pe jumătate gol și arăta așa de bine în ea și și în realitate încât, oricât voiam eu să îl uit, nu puteam să nu mă holbez la poză până îmi lăcrimau ochii și trebuia să plec de la serviciu spre casă. Cel de-al treilea apărea la ore nevrotice și pe neașteptate și arăta în poza aia de profil atâta de ademenitor, o poză cu o postură sălbatică, încât posibilitatea ca eu să uit mai repede sălbăticia în care ne complăcusem amândoi o vreme era mică. În mod ironic erau puși unul sub altul și mă sfidau toți trei. Facebook, porcule, îmi vine să te dau în judecată pentru că m-ai făcut cu capul.

Importanța apei minerale în relațiile sentimentale

Când un bărbat vine în vizită și cere apă minerală, eu îi dau, dar nu reușesc decât rareori să-i dau cu inima curată. Cu apa plată e ok, pe aia o mai face și cana cănilor cu apă selecționată cu grijă de la robinet. Dar apa minerală îmi place mult și ea e cărată cu cârca mea fragilă cu bicicleta și apoi pe scăriși se termină mereu prea repede și nu pot renunța la ea fără resentimente. Când bărbatul pune buzele pe pahar și dă ușor capul pe spate așezându-se în poziția cea mai prielnică pentru a obține lichidul, informația că bea dintr-un rezervor obținut cu trudă pe care l-am pregătit eu personal strop cu strop nu-mi dă pace. Îmi vine să-l întreb malițios ei, cum e, îți place? Și apoi să-i spun nici nu realizezi tu ce efort se ascunde în culise pentru ca tu să bei nestingherit paharul ăsta cu apă. Sau îmi vine sa-i zic bea, simte-te bine, distrează-te, nu-i problemă, dar apoi du-te și cumpară și înlocuiește ce-ai consumat. Vreau să te văd că îți dai seama în timp ce bei de cât de prețios e lichidul ăsta pe care-l bagi în tine ca-n spital. Vreau să te văd că murmuri și mormăi și gemi de plăcere și vreau să te arăți recunoscător. Știu relații care au durat mai mult decât era cazul pentru că el cumpăra mereu apă minerală și asta era ceva aproape vital și ea nu știa ce alt aranjament să găsească în schimb astfel încât aprovizionarea cu apă să nu se sisteze. Știu alte relații care nu, nu pot spune că s-au sfârșit din pricina apei, dar ea a fost cea care a erodat pic cu pic temelia iubirii, exact cum se întâmplă în natură, pentru că el nu lua mai deloc apă, doar puțină și după mari rugăminți, dar cum o vedea în jur, o hăpăia cu nesaț. Odată îmi amintesc că a venit în vizită un bărbat însetat. La venire, când nu știam exact cât ii e setea de mare, l-am primit în casă cu plăcere. Dar apoi, pe măsură ce cerea nonșalant pahar după pahar, am început să am sentimente amestecate. La al 4-lea pahar, deși pielea oacheșă și ochii lui negri insolenți îmi plăceau mai mereu, voiam doar să plece. Nu a fost un caz izolat, mai băuse de multe ori și în trecut, dar acum mi se umpluse mie paharul, paharul cu numărul 4. Cu femeile e ok, lor le dau cu plăcere, ele știu să aprecieze. Bărbați, când veniți în vizită nu vă bateți capul cu florile. Dacă nu puteți procura un carton cu amandine, luați 2 sticle mari de apă minerală și dragostea se va revărsa ca un izvor, direct de la sursă.

Când partea mea stângă a luat-o razna

Stăteam lângă el întâmplător în dreapta lui și partea mea stângă știa lucrul ăsta prea bine. Știa aproape mai bine ca întregul meu. Devenise electrică, cu furnici și cu lumini de avarie intermitente. Înnebunise cu totul. Tot corpul meu era în alertă doar că temperatura părții stângi era așa de ridicată încât mi-era frică de combustie laterală totală și finală stânga. Cred că dacă cineva ar fi venit pe loc cu un aparat de măsurat pofta, rezultatele ar fi reclamat venirea unei salvări. Dar nu voiam să știe. Lucrurile astea e mai bine să le ții pentru tine uneori.

Aș fi stat cu mâinile doar pe el, lipite cu superglu, dacă orgoliul nu m-ar fi împiedicat. Mă prefăceam că mă interesează vinul și conversația întreținută minimal cu ceilalți de la masă, mai ales că nimic nu lăsa de dorit. Despre situația părții mele stângi nu voiam să știe. Acolo unde pantalonii stăteau la 3 centimetri de ceilalți pantaloni și coastele mele se uitau ochi în ochi cu celelalte coaste și cotul meu glisa în vecinătate periculoasă pe celălalt cot, temperatura era de oțelarie. Sau mă rog, așa mi-am adus aminte că ne ziceau la școală când ne arătau poze comuniste cu oameni victorioși turnând lavă roșie în forme. Ziceau că acolo e infernal de cald. Și aici era.

Am rezistat așa ore în șir. Apoi am ajuns față în față și a înnebunit și partea mea dreaptă și nu am avut încotro și am leșinat și nu știu ce s-a mai întamplat.

 

Covoare și bărbați tineri

Două chestii nu pot eu refuza, atunci când mi se oferă. În primul rând covoarele.

Acum 10 ani aveam 600 de euro în buzunar și mergeam agale prin bazarul din Istanbul. Vândusem unui turc verigheta rezultată în urma căsătoriei cu inginerul fără inimă și și alte bijuterii obținute în aceeași perioadă de neagră amintire și acum voiam să le transform în altceva, de albă amintire. Îmi căutam mărgele de aur (cum sună asta, mărgele de aur) și așa că mă holbam cu atenție în vitrinele de un galben istovitor ale turcilor. A aparut un turc cu ochi sfârâitori, m-a tras conform dorinței mele într-un magazin de covoare și mi-a vândut un covor de culoarea cireșelor sălbatice și de toți banii pe care îi aveam la mine. N-am avut nicio șansă să nu-l cumpăr. Apoi m-a invitat să ne vedem seara în oraș și nici acum nu știu ce-a fost în capul meu de-am refuzat. Ca idee, după niște ani m-am întâlnit cu el afară din bazar de data asta ,într-un șuvoi uriaș de oameni, și nu m-a recunoscut. Dar mi-a dat un trandafir roșu și a trecut mai departe. Covorul, covorul se ține bine și azi.

Am crezut că a fost un caz izolat și că turcul era de vină.

Zilele trecute eram la Muzeul Țaranului și mă dusesem să cumpăr punctual șosete de lână și turtă dulce. Ieșisem deja și o doamnă cu covoare maramureșene m-a întrebat dacă nu vreau un covor. Nu voiam. S-a ținut după mine și mi-a tot arătat în mers câte ceva. I-am spus nu categoric de multe ori, i-am spus că sunt frumoase, dar că nu-mi trebuie. Câteva minute mai târziu aveam pe umăr un covor cu culori vii, pe care nu apucasem să-l văd bine că era întuneric beznă. Se potrivește de minune în sufragerie.

Despre bărbați tineri pot să spun desigur doar teoretic că am aceeași problemă. N-am verificat.

Am nevoie de CNSD

Cu majoritatea serviciilor care sunt de făcut pe lume încerc să mă descurc cum pot în regie proprie. Sigur, e mai greu de crezut că o să-mi vopsesc cu mâna mea un cojoc de blană sau o să-mi pingeluiesc eu însămi niște pantofi  sau o să-mi prelucrez ceva prin așchiere da solo. Dar uite, mi-am dat geamurile cu lac singură spre a mă pregăti de winter is coming. Până la urmă și cu despărțirile mă descurc, că n-am încotro. Dar aș plăti aproape generos pe cineva care să facă lucrul ăsta cu seriozitate, profesionalism și experiență în locul meu. Doresc cu ardoare să existe o entitate, să zicem CNSD (Compania Națională de Servicii de Despărțire), care să-mi asigure servicii decente de rupere a pisicii, la standarde iso și tot ce mai trebuie pentru ca lucrurile să se întâmple ok. Fără să mai fiu nevoită să bâigui eu ceva uitându-mă fix dar totuși mobil în ochii cuiva care e de obicei uluit când aude că trebuie să ies. Urăsc să fac asta și tergiversez tocmai pentru că urăsc să fac asta. Colecționez luni bune de relație fără dragoste doar din lașitate. Aș prefera să explic unui agent cum stă treaba și el să facă mai departe ce-o crede. Să-mi trimită scanată doar semnatura de primire. Și nici când mi-o iau eu nu e mai bine. Când primesc vestea asta oribilă chiar de la personajul de la care mă aștept mai puțin, rămân fără aer, dar cu mai multă culoare în obraji decât ar trebui. Se vede că mor, oricum aș da-o la întors. Și nu vreau să-i arăt tocmai lui că mor. Mai bine să vină un ofițer de la CNSD, unul îmbrăcat la costum negru ca să marcheze solemnitatea momentului, și care să-mi zică ca în filmele americane când moare cineva într-un război și trebuie anunțată ruda, doamnă, îmi pare rau, andrisantul nu mai poate. M-a rugat să vă dau cd-urile astea obosite de atâta frecat prin mașină în excursiile voastre comune și tricoul ăsta cam lăbărțat în care obișnuiați să dormiți la el și tigaia asta încăpătoare și m-a rugat să îi dați ciorapii că sunt de firmă și erau dintr-un set de 3 și nu vrea să-i desperecheze, că doar în ei nu-i transpiră picioarele, și vrea și hamacul în care v-ați zbenguit amândoi și și cablul hdmi și cu asta basta. Îmi pare rău, dar vă recomand, după câte am vâzut la viața mea, să nu vă cramponați. Mai bine semnați aici fără undă de impotrivire. Decizia este finală. Mai bine așa.

Iar dacă statul nu poate să-mi ofere așa ceva, adică servicii de dat și luat papucii, atunci poate o companie privată sau chiar un ong mai de Doamne-ajută. Dar lucrurile nu trebuie lăsate așa. Vreau puțină decență.

 

Degetele de la picioarele bărbaților

Picioarele bărbaților lângă care mă opresc să îmi trag sufletul îmi generează mari emoții. Mai ales partea aia cu care calcă ei pas după pas când se mișcă prin bucătărie, când se deplasează spre bere, cu care apasă pe ambreiaj și pe frână. Aia pe care o ascund în pantofi, care vine prevăzută cu degete. Ele pot fi decente sau chiar frumoase. Uite știu un bărbat caruia îi vin bine toate sandalele. Are cele mai frumoase picioare de om și când e desculț îmi vine să mă uit fix și să îl și urmăresc. Dar de așa de multe ori sunt îngrozitoare din construcție și nu e nimic de făcut spre îmbunătățirea lor, încât normal că prima întâlnire cu degetele bărbatului îmi ridică tensiunea.

Când descopăr că sunt rele și totuși restul bărbatului îmi place, adică de la degete în sus, e greu. Chestia neplacută e că ele vin cu el peste tot mult mai tare ca cele frumoase, ca veștile rele care circulă mai repede. Trebuie să mă înham să petrec prea mult timp cu ele și îmi stau în gât. Se ițesc nonșalante și cand mâncăm, participăcu veselie  și când facem sex, se prezintă și când ne plimbăm ținându-ne de mâini și e vară. Apar în cele mai neașteptate ocazii. Degeaba încerc să nu le văd. Dar degetele de la picioare, mai ales când sunt urâte, au o voce ascuțită și nu tac o clipă, atrăgându-mi atenția când mi-e lumea mai dragă. Ba grăsuțe ca și cum n-au putut să se oprească și au consumat de capul lor prea multă ciocolată, ba turtite ca și cum au fost strânse veșnic cu ușa de un stăpân nemilos, ba cu unele dintre degete explodate ca la un cataclism și altele nu, că rămăseseră acasă în ziua aia, ba prea late precum călcate de un elefant pe cap, ba nefiresc de subțiri ca și cum a tras de ele cineva care avea doar prea puține studii de rezistența materialelor. Când sunt urâte, mereu mi-e greu să mă întâlnesc cu ele, chiar dacă le-am văzut din nou și din nou, de atâtea ori.

 

Când se lasă cu frigiditate

Știam că relațiile te pot face să zbori fără să ridici un deget. Să stai pe loc chiar dacă dai din aripi cu disperare, încercând să te desprinzi de pământ. Să râzi ca prostul când nu e nimic de râs, doar pentru că ai inima prea mare și nu pare că mai încape în piept, unde stă de obicei. Să simți că ai un pietroi mare atârnat de gât care te însoțește permanent și un altul, mai mic, vârât în gât. Să te sufoci de exaltare deși nu se întâmplă absolut nimic interesant. Să rămâi indiferent când plouă vara și miroase mișto a asfalt ud sau să te întristeze ninsoarea, în loc să te încânte. Să îți pui pe față o mască care să rămână așa indiferent de context. Masca ta de om copleșit, care nu mai are chef de nimic, nici măcar să mai vorbească despre ce i se întâmplă, pentru că ce a fost de spus s-a zis deja. Să bei prea mult. Să nu mai bei deloc. Să vrei să fugi de-acasă, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să te înrolezi în Crucea Roșie. Să vrei să nu mai ieși o vreme din casă, chiar dacă n-ai pâine și unt și vin. Să râzi cu clăbuci. Să plângi cu bulbuci. Dar că atunci când se termină relațiile îți pot provoca frigiditate, asta nu știam. Credeam că din contră. Mai bine mă alegeam cu o salbă de negi, că ăia se cauterizează și aia e. Tot ce pot să sper este că e temporară.

Gama roz pentru infecții urinare

Pentru că mă lupt cu infecțiile urinare și cistitele de când mă știu în runde în care ba câștigă ele și mă urcă pe pereți, ba înving eu și le contracarez pentru moment, ba patem palma la egal, mă interesează orice invenție pe tema asta care mă ajută să trăiesc mai bine. Am un arsenal întreg de metode de gherilă. Cum invenția care se numește Sublima Uri vine de data asta din partea prietenilor de la Dacia Plant și este ferecată în niște flacoane de culoare roz, lucrul ăsta mă interesează și mai tare. Sublima este gama lor cu produse dedicate exclusiv femeilor și problemelor lor specifice, iar uri știe toată lumea de la ce vine. Flacoanele pe care o să le testez cât de curând, dar despre care vreau să vă zic și vouă încă de pe acum, fac parte din categoria suplimente alimentare, deci nu vă trebuie rețetă pentru ele. Sublima Uri sunt gândite atât ca prevenție, cât și ca ameliorare a stărilor de infecții urinare, adică aduc alinare atunci când îți vine să te urci pe pereți. Cine are problema asta știe exact despre ce vorbesc eu aici: 1 din 3 femei trece printr-o infecție urinară până la 24 de ani. Unele femei, cum mi se întâmplă și mie, se luptă cu ele în varianta recurentă. Pentru mine ăsta este un subiect sensibil, așa că ce o să fac este să-mi îngădui o cură de Sublima Uri din când în când. Cum produsele astea, ca de fapt tot ce propune Dacia Plant, sunt făcute din 100% plante, este foarte ok așa. Ele nu au efecte adverse și sunt astfel create încât să dea rezultate bune.

Este vorba despre 4 produse țintite către problema asta feminină și sunt indicate pentru femei de orice vârstă. Ele vin sub formă de comprimate, ceai, tinctură fără alcool (pentru a putea fi folosite și de către fetițe) și tinctură cu alcool. Gama Uri conține de fapt o combinație de plante cu efecte antimicrobiene puternice, care lucrând în echipă se ocupă ca un fel de agenți 007 să reducă riscul contaminării bacteriene a căilor urinare, să elimine lichidele reținute în exces în corp, să mențină tractul urinar fără depuneri de săruri minerale. Tot ele favorizează eliminarea de acid uric. Dacă vreți să aflați exact ce plante locuiesc în flacoanele Sublima Uri, să știți că este vorba despre celebrul merișor, dar și despre nu mai puțin eficientele plante cu nume simpatice: strugurii ursului, ienupăr, osul iepurelui, coada calului, cireș, porumb și troscot. Le recunoști ușor în farmacii. Sunt singurele atât de roz. Cum mie îmi place sănătatea în formă cât mai naturală, îmi convine să tratez așa. Produsele Dacia Plant nu conțin aditivi, conservanți, coloranți sau îndulcitori artificiali. În plus, sunt făcute special pentru gagici și asta îmi dă mie un sentiment liniștitor, că cineva s-a gândit pe bune la mine și știe prin ce trec.