Carne versus conversație

Știți zicala aia cu penisul care nu știe carte. Sigur, de multe ori e așa, uită sexul masulin tot ce s-au chinuit dascăli cu renume să-l învețe în ani buni de școală. Dar e nedreaptă rău. Eu așa zic. Că nici vaginul nu e chiar dus la biserică absolut în fiecare duminică. Carnea are și ea rolul ei și pentru femeie. Și conversația are. Dar nu pot eu sa bag mâna în foc pentru mine, de fiecare dată, că sunt în toate mințile și că sigur învinge conversația, că așa ar fi frumos. Sunt situații când, de dragul cărnii, aleg să uit că-mi trebuie și ceva conversație, mai ales toamna. Sunt corpuri atât de uluitoare care se preumblă prin fața-mi încât îmi vine să râd dacă mă întrebi de conversație. Să fie carne, asta e tot ce contează uneori. Adică dacă te întâlnești cu un corp cât trebuie de zvelt, tapetat cu mușchi de dimensiuni decente, acoperit cu piele fină, bronzată, din care ies aburi de masculinitate de te ia cu leșin, nu e bun corpul ăla pentru că trebuie să fie dublat de conversație? Să fim serioși.

La mine sigur e bătălie pe viață și pe moarte și nu se termină niciodată. Nici nu știu cu cine să țin. Uneori sunt confuză. Când îi dă conversația un pumn în gură cărnii de cade asta pe jos și se face arșice și urmează apoi o serie de evenimente bărbat-femeie profund culturale, și anume filme, cărți, muzici, discuții despre ecologie și consumism, când vine carnea tare din spate și o țintuiește pe conversație la podea și o strânge de gât până conversația se înroșește rău la față și cedează. Eu mă uit neputincioasă și nu intervin și apoi urmează o serie de documentare de tip animal planet, doar că mamiferul sunt chiar eu. Să nu zicem doar de penis, că el e nedus pe la cursuri. Iată că se poate întâmpla orișicui. Și ce bine e când se întâmplă. Vrei să chiulești de la mate și română toată viața, dacă e.

 

Ce au în comun tinder și părul pubian alb

Când ai injurde40 ai văzut destule. Puține lucruri te șochează chiar așa de tare încât să faci ochii mari, precum două găletușe pline cu apă tulbure. De exemplu știi că atunci când te duci la un first date se poate să a. Îți fie rușine de rușinea lui. b. Te distrezi de minune. c. Ajungi în pat deși nu ești epilată. d. Nu vină nimeni. Iar când ai un partener de durată și crezi că totul e în ordine, brusc se poate să a. Continue totul într-o notă perfectă. b. Să descopere că e homosexual, deși știi că și înaintea ta a avut multe iubite stabile. c. Să se îndrăgostească el de o femeie mult mai în vârstă, care este și foarte grasă și are un pechinez. d. Să îți vină ție să te faci neapărat instructor de yoga în Nepal și el să nu vrea să vină. Mă rog, ideea este că la vârsta asta știi că se poate întâmpla oricând absolut orice. Și totuși. Șocul pe care îl încerci când îți găsești prietenul pe tinder aproape că depășește șocul găsirii primului păr pubian de culoare albă. Și deși știi că te-ai potrivi bine cu el, cu prietenul, nu cu părul pubian alb, cu care nu-ți trece prin cap că te-ai putea obișnui vreodată, aproape că nu-ți vine să dai swipe în dreapta. Îți vine doar să faci incantații să se întâmple un cataclism feroce doar la adresa ta (cutremur/viitură/tsunami/surpare de mal/fulger/grindină cât oul de gâscă), în timp ce prietenul tău e în casă și tu ești afară. Apoi să suni la asigurări, ca să îți poți reface casa.

Stăpânesc kitul seducției

Nici somnul nu mai e ce era. Dacă înainte de 40 trebuia doar să am grijă să mă bag în pat goală, după ce m-am spălat pe dinți. Acum sunt de acord în continuare să mă bag în pat goală, și nici cu spălatul pe dinți nu m-am lăsat pe tânjală. Însă evenimente recente din viața mea reclamă prezența unui harnașament greu de neglijat. Ortopedul meu insistă că îmi trebuie o pernă din aia specială, care arată ca un val ondulat. Dentistul meu zice că mi-ar prinde bine o gutieră, pentru că scrâșnesc noaptea din dinți a pagubă și asta nu-mi face bine. Desigur, picăturile trebuie să stea în fiecare noapte pe noptieră, pentru că alergia lovește des și trebuie să le folosesc pentru a dormi. Pentru nopțile cu zgomote suplimentare, am o pereche de dopuri de urechi. Altfel nu pot dormi când e balamuc. Să recapitulăm.

Probabil că nu mai e mult până când, dacă un bărbat îmi propune să mergem împreună la munte, eu să îi răspund cu entuziasm că sigur că da și, odată ajunși la destinație, o să bag la înaintare kitul seducției. O să deschid la ceas de seară valiza asta din care o să scot perna cu val, pe care o să o montez suav lângă perna lui normală și o să pun picăturile pe noptieră, să nu fâșâi noaptea după ele. Și când cred că am terminat de vorbit o să-mi pun gutiera pe dinți. Și când cred că am terminat de ascultat, o să-mi pun și dopurile, ca să nu aud muzica de la terasă sau ticăuitul vreunui ceas. Și apoi în sfârșit o sa putem dormi împreună romantic. Noroc că și pe bărbații de vârsta mea îi doare spatele și atunci își pun un tricou să le țină la șale. Si-apoi sforăie, lucru care face să mai păleasca kitul seducției mele nocturne.

La ce strâmbă din nas o persoană care are în jur de 40 de ani

Există propuneri care, atunci când ai în jur de 40 de an, te îngrozesc. Ele vin de obicei din partea unor persoane necunoscute, care nu au nicio scânteie de suflet pentru tine. E drept că propuneri nerezonabile mai vin și din partea unor persoane care au în jur 20 sau 30 de ani care, chiar dacă țin la tine, nu pricep nimic. Sunt oameni care încă n-au ajuns acolo, în locul ăla special, nu spunem care. Oameni care încă mai cred ca tot ce zboară se mănâncă.

De exemplu, când cineva te invită să dormi pe o canapea extensibilă îți vine să-l înjuri de mamă. În timp ce o canapea extensibilă eventual plasată într-o cameră de trecere este cea mai bună distracție pentru un copil și îi este complet indiferentă unui adult mai tânăr, pentru un om de 40 de ani este o jignire. Orice om care a ajuns la o vârstă rezonabilă știe că o să-l doară spatele oricare s-ar întâmpla să fie defectul canapelei cu pricina. Toate sunt rele. Știe că va suferi și în varianta saltea cu gogâlți, și dacă ea, bătrână fiind, se separă patologic la mijloc și se formează astfel o bordură transversală care se înfige în lombarul bietului om care încearcă să se odihnească pe ea. Și dacă salteaua i s-a subțiat din pricina unui număr prea generos de oaspeți care au adormit acolo, și dacă nu mai stă dreaptă și se lasă periculos într-o parte în timp ce se ridică ridicol în cealaltă.

Altă propunere compet nasoală pentru o persoană între două vârste, chiar dacă ea se ține bine, este hai să mergem la schi în Austria 3 mașini cu prieteni și să o facem în coloană. Opririle pentru pipi, bancomat, a nu știu câta cafea, caca, senzație de greață, dezmorțirea picioarelor, dezmorțirea picioarelor altcuiva pot fi amuzante pentru un copil și deloc supărătoare pentru un adult mai tânăr. Un om de 40 de ani, chiar pașnic din fire, s-ar putea să omoare pe cineva cu mâinile goale dacă e obligat să treacă prin asta. Și alta ar fi hai să mergem la mare de dimineața până seara, doar să vedem marea și să-i simțim mirosul. Ideea asta care pentru un copil sigur ar fi bună și pentru un adult tânăr pare amuzantă, pentru mine este așa de absurdă încât trebuie să fiu stropită cu apă vie.

Voi ce chestii credeți că sunt absurde acum, deși înainte erați cooperanți? Aștept păreri de la oameni de 40 de ani.

Pantalonii cei albaștri și sufletul lor năbădăios

Mi-am luat niște pantaloni foarte mișto, cum mereu am năzuit să am. Albaștri. Cum i-am luat mi-a venit să mă fudulesc cu ei și m-am dus la restaurant. Acolo banuiesc că mi-a cazut din gură fix pe ei, pentru că, vrând să-i îmbrac a doua oară, am constatat o pată de mari dimensiuni și de sorginte necunoscută. I-am spălat dar nu a ieșit, ba chiar au apărut chestii suplimentare, ca și cum pata făcuse pui. I-am trimis imediat cu o ambulanță express la fabrica de pete de la mama de acasă și ea i-a spălat în multe ape, în mai multe rânduri, și nu a ieșit. M-a întrebat dacă sunt niște pantaloni așa de importanți încât merită să ne chinuim în continuare și am zis că da. M-a întrebat de ce, dacă îmi plac așa de mult, nu-mi mai iau incă o pereche. I-am zis că nu pot psihic să-mi iau niște pantaloni la fel dacă ăștia mai pot fi salvați. A înteles și i-a dus la curățătorie. Acolo ăia le-au făcut ceva ce a mai atenuat povestea dar nu de tot. Mama le-a mai făcut nu știu ce acasă și i-am primit aproape noi după câteva luni de încercări și cazne.

Astăzi i-am pus a doua oară. Arătam grozav cu ei. Iar mi-a venit să mă fudulesc și mi-am propus să mănânc cu mare atenție. Când însă să iau o curbă banală la Pipera cu bicicleta, zbrrrrrr, pantalonii au făcut ce-au făcut și am zburat cum mă vezi și cum te văd pe caldarâm. Și eu nu cad niciodată de pe bicicletă sau oricum foarte rar și fără daune. Acum am în fiecare palmă câte o râcâială din aia de copil care nu a fost deloc cuminte și, și, și în pantalonii mei serioși și frumoși, de mers la birou, o gaură măricică. Pur și simplu n-a fost să fie. Dar mă gândesc să le zic și eu așa: ce dai mă, nu știi să-njuri?

 

Marea comparație

Zău dacă mi-a păsat vreodată de felul în care arată alte femei. Adică sigur, am admirat și eu câte o gagică mișto, dar nu m-am gândit cu jind la ce are ea și n-am eu. Nu am comparat picioarele mele scurte cu picioarele ei lungi. Nu am măsurat adâncimea gropițelor din obrajii unei femei versus șesul care este așternut pe fața mea. Nu am oftat după niște ochi mari, negri și focoși, întrebâdu-mă a pagubă oare eu cum de reușesc să văd ceva cu ai mei, așa mici cum sunt ei. Am fost mereu mulțumită cu ce corp am și mi-a picat bine fața cu care am fost dotată. Poate un plus de păr ar fi de folos, dar nu e dramatic. E ok cu și cu cantitatea asta, am reușit să ademenesc vânatul chiar și așa.

Acum, la 40 de ani, acum când cu greu mai conving pe cineva de 26 să-mi zică altfel decât sărumâna când ne întâlnim pentru prima oară, acum lucrurile s-au schimbat. În continuare nu fac un balonaș de salivă în colțul gurii când văd femei tinere, prea tinere. Ele doar mă umplu de uimire și mă fac să mă întreb cum se poate așa ceva. Atenția mea este însă toată îndreptată către femeile de vârsta mea. Toate femeile de vârsta mea. Mă interesează cum se țin ele versus cum mă țin eu în această cursă contra cronometru din care nu scapă deloc cine poate și nimic nu se pierde, dar totul se transformă în timp real. Trebuie neapărat să fiu la curent cu evoluția altor femei pe care le știu de ceva vreme și să înțeleg cum s-au descurcat ele. Cum văd una, cum fac un scan complet. Silueta normală sau cu adaosuri, gură și cum a luat-o ea pe râu în jos, mâini cu un copac de vene crescut pe ele, fața luată ca întreg, stare de spirit + ceea ce străinii numesc appearance. Adică modul în care se prezintă cineva lumii, cu totul. Dacă rezultatul verificării este în defavoarea persoanei verificate, nu îmi frec mâinile a satisfacție. Când rezultatul este în defavoarea mea, nu cad pe jos de tristețe. Dar trebuie să verific, nu mă pot concentra la altceva până nu fac asta. Apoi pot să-mi văd de treaba mea, treaba mea de femeie de 40 de ani.

 

Șeful meu, un om al cuvintelor puține și spuse încet

Stând la o limonadă cu niște prietene, am avut o revelație. Am lucrat de-a lungul timpului cu șefi și șefi, ca tot omul. Indiferent cât de mișto e un șef, cu el e mereu greu, din motive tare obiective. Doar rareori se întâmplă să îți dorești să îi oferi exact același lucru pe care îl tot cere el de la tine insistent, timp de opt ore pe zi, cele mai multe zile dintr-o săptămână. De obicei interesele șefilor și ale angajaților sunt diferite, motivate de lucruri care se bat cap în cap. Dar na, astea sunt lucruri pe care chiar că le știm toți. Revelația constă în faptul că probabil că de-aia m-am înțeles cu fostul meu șef așa de bine, atâția și atâția ani, într-o armonie demnă de cartea recordurilor. Pur și simplu nu știam ce are să-mi spună. Deci armonia dintre noi s-ar putea să fie nu doar rezultatul unor valori comune și al unei lungimi de undă pe care am avut privilegiul să o constat atâția ani, ci și al faptului că am fost obligată să mă descurc cum am putut și cu puținul pe care l-am avut. Fără informații, adică.

Fostul meu șef vorbea foarte rar și cred că asta ne-a ajutat pe toți. Vorbea așa de rar încât chiar dacă aveam nevoie să mă sfătuiesc cu el, mă răzgândeam. Știam că e așa de ocupat încât până la urmă mă decideam să am conversația în capul meu și apoi luam o decizie cam cum credeam că și-ar dori el. La început mi-era frică, dar apoi m-am obișnuit foarte bine. Am vorbit singură și totuși cu el an după an despre bani de care aveam nevoie să pot face lucruri, eficiență, vacanțe, probleme cu alți colegi, măriri de salariu (în câteva rânduri), schimbări pe care trebuia să le fac, datul demisiei (în alte câteva rânduri), o mutare la Cluj cu lucrat de acolo, o altă mutare la Istanbul cu lucrat de acolo, învoiri să merg la dentist și multe, multe alte subiecte, adică tot ce discută un angajat responsabil cu șeful lui. Lucrurile, în felul ăsta, au mers mereu strună. Foarte puține probleme au existat între noi și sunt convinsă că ele nu au fost deloc rezultatul unei lipse de comunicare. Am comunicat mereu foarte bine. Au existat momente când nu s-a mai putut și unul dintre noi a decis să vorbească către celălalt. Doar că fostul meu șef, un om al cuvintelor puține, spunea aceste câteva cuvinte atât de încet încât procentul care a ajuns la mine a fost foarte mic. Am înțeles o parte dintre cuvinte și pe altele le-am inventat cu bună știință și cu bună credință. Îndrăznesc chiar și astăzi să spun că n-am greșit niciodată și am făcut întotdeauna exact cum și-a dorit el.

De ce zic toate astea? Dintr-o oarecare nostalgie care mă mai apucă când plouă, pe de o parte. Și dintr-o admirație a acestui stil de management, cu vorbe puține și spuse prea încet. De ce nu fac oare toți șefii așa? Probabil că în felul ăsta am duce-o toți mult, dar mult mai bine, iar șefii ar fi primii care ar trăi mai liniștit.

Eu îți scriu așa de des, nu răspunzi la sms

Am auzit în treacăt la radio o știre care mi s-a lipit de minte așa de tare încât nu pot să o mai râcâi de-acolo. M-a apucat panica și de atunci dau telefoane în continuu. Iar dacă nu am de ce să sun, inventez motive să fac lucrul ăsta. Între o informație despre circuld de la Opera Română și Colectiv, au zis ca telefoanele oamenilor de 20 de ani sună cel mai des, că ei au mereu ceva să-și spună, să se anunțe și să împărtășească. Am ciulit urechile, m-am prins că e ceva vital. Au zis în continuare că telefoanele oamenilor de 30 de ani sună mai rar, mult mai rar. Ale celor de 40 de ani și mai și. Despre cei de 50 de ani ce să mai vorbim.

Ei bine, eu așa, cu telefoane diminuate și îngroșând statisticile astea neplăcute, nu vreau să trăiesc. Am eu 40 de ani, dar vreau să-mi sune telefonul ca la 20. Și și eu să sun la rândul meu și să îi bat la cap cu tot ce mi se întâmplă pe alți oameni de 40+. Desigur, problemele cu care să îi sun pe oameni sunt diferite. Mai specifice, mai ironice, mai targetate. Dar cum o să mă gândesc la prietenii ăștia ai mei, cum o să-i sun. Nu o să mai tac ca până acum, părându-mi-se că-mi trebuie un motiv serios să pun mâna pe telefon. Nu domne. O să sun de o să le meargă fulgii. Și apoi să vedem, poate că o să se nască un trend nou, și o să le stric cercetătorilor britanici statisticile astea belicoase. Poate că, după inițiativa asta a mea care la început o să fie enervantă, lumea de 30-40-50 o să înceapă să se sune mai des. De drag, de control sau de plictiseală. Și poate în felul ăsta o să fie iubire mai multă, războaie mai puține, în care balenele se vor salva de la sine. Paște fericit.

tic tac, tic tac

În scurt timp fac 40 de ani. Câteva zile mai sunt, de fapt. Când ți se întâmplă asta îți vin în minte toate clișeele, teoriile și ideile. Ale tale și ale altora, de-a valma. Că ar fi trebuit, poate, să plantez un copac, să construiesc o casă, să cresc un copil. Să croșetez un pulover, să-mi fac o firmă, sa mă resemnez. Să am un plan cincinal cu obiective pe termen mediu și lung, să am o mașină mare, să am asigurare de viață (despre care mereu mi s-a parut că de fapt e în mod ironic o asigurare de moarte). Să fi văzut o bună parte din lume, să fi găsit exact ce-mi place să fac și doar aia să fac, să rămân deschisă la nou în fiecare zi. Să mă resemnez și să intru pe un făgaș, să mă îmbrac potrivit cu vârsta mea, să încep odată să fac zacuscă. Să îmi pun fațete dentare, să îmi corectez regulat ridurile cu botox, să învăț că oamenii sunt în marea lor majoritate nașpa. Să nu mai visez aiurea, să fac un master, să învăț să practic natural gândirea critică. Să mă resemnez, să mănânc bio, să încep să accept doar cazări de la *** în sus. Să spun că tineretul ăsta e complet nașpa și sărit de pe fix și de neînțeles, că e oricum mult mai rău decât pe vremea mea. Să îmi pun ochelari. Să înțeleg că bărbații sunt în fine toți niște porci, să nu mai umblu după cai și bărbați verzi pe pereți, să ma resemnez. Să mă vopsesc blondă, să nu mai suport escalele mai lungi de o oră, să nu mai port converși. Să îmi cumpăr doar haine de firmă, să nu mai vreau să dorm în alt pat decât al meu, să spun că toți bărbații buni sunt luați (când de fapt e destul de evident că se eliberează tot timpul). Să nu mai merg undeva decât dacă am masă rezervată, să nu mai beau bere din sticlă, să nu mai cred în Moș Crăciun.

În câteva zile fac 40 de ani. Și pare că lucrurile abia se pornesc pentru mine.

 

Despre chiuvete stricate și vacanțe reușite

M-am obișnuit să alerg singură. Chiar și când cineva vrea să alerge cu mine. Nu mă supăr, dar eu îmi văd de ale mele. Mi-e greu să îmi potrivesc pasul. Am petrecut foarte mult timp în relații, dar asta nu m-a lecuit. Poate și pentru că tot am fost nevoită să întreprind lucruri de capul meu și atunci mi-am asumat independența și cu bune și cu rele. M-am învățat să umblu singură și să mă gospodăresc cum pot mai bine și cum am chef.

Cum necum știu să gestionez și chiuvete stricate, când intră în scenă domnul Marian, instalatorul care își schimbă mereu parfumul și vrea să îl complimentez pentru asta, și se îngrașă tot mai mult. El îmi cere de fiecare dată prea mulți bani, dar face voodoo acolo și apa de la chiuvetă curge din nou, iar wc-ul reîncepe să susure plăcut. M-am obișnuit să stabilesc și vacanțe complicate de capul meu, îndepărtate și scumpe, cu multe prietene ce vin cu planuri bune. Nu-mi trece prin cap că aș putea da socoteală cuiva. Îmi ies amândouă, și chiuvetele și vacanțele, și cu mari satisfacții.

Nu-mi place să schimb anvelopele de vară cu cele de iarnă și nici invers și mă apucă groaza când se strică centrala și lângă mine nu e un bărbat destoinic. Dar până la urmă ceva fac și se rezolvă. Greu, dar merge. Iar asta vine la pachet cu a face tot ce vreau eu în restul timpului, când am anvelopele potrivite deja puse și centrala duduie. Cred mult în felul în care se completează cele două specii, dar dacă bărbatul nu este sau nu prea vrea să își facă treaba la care se pricepe mai bine decât mine, atunci mă descurc. Doar că, după ani de zile de gestionat chiuvete și vacanțe singură, apoi îmi e greu să îmi intre din nou în cap că trebuie să țin cont de altcineva atunci când îmi repar chiuveta și îmi planific vacanța. Independența intră în sânge și se amestecă cu el și e greu să redevii om normal după toate astea.