Cum o pereche de sâni îți poate salva viața

Mergeam cu bicicleta în liniște prin cartierul evreiesc. La o răscruce de străduțe, m-am așezat în spatele unei dube mari și acum așteptam amândouă, duba și cu mine, să treacă toate mașinile să trecem apoi și noi. Cum răbdare nu am cu carul și nici măcar cu păharul, am încercat să trec printre dubă și trotuar, dar spațiu nu era, pentru că duba era aproape lipită de bordură și străduța era mică, așa că am pufnit disprețuitor și am ramas în spatele ei așteptând. Atunci a apărut tipul care s-a uitat cu interes la sânii mei. Era întâmplător și o zi din aia când purtam o bluză care face obiectele din imagine să pară fix la fel de mari pe cât sunt și în realitate. Sau poate nu întâmplător, că de-aia eu vorbesc astăzi aici cu nonșalanță, și nu vorbesc dintr-un alt loc, mai special. Tipul s-a uitat, eu mi-am văzut de ale mele, că sunt cam obișnuită, el a trecut mai departe. Doar că lui i s-a părut că nu a văzut suficient de bine și s-a oprit din mers și s-a întors să se mai uite o dată, ca să fie sigur. Și atunci a văzut că duba de spatele căreia eram lipită, așteptând să plece odată de pe loc, începuse să dea încetișor și pe mutește cu spatele și că între mine și ea mai erau 1.7 cm și ea nu se oprea, oh nu se oprea. Eu mă gândeam la ceva, oricum nu văzusem nimic, cred că eram la schi, că se apropie sezonul și trebuie să găsesc cazare mișto și tocmai survolam Cervinia. Tipul a sărit ca o pumă urbană la șofer și a dat cu mâna în carcasa de dubă și a urlat la el să oprească. Și uite-așa eu sunt teafară și duba nu m-a făcut afiș și sânii mei au făcut, încă o dată, ceea ce au făcut până la urmă de atâtea ori: m-au ajutat să trăiesc mai bine. Nu o să mă mai supăr niciodată când o să mă fluiere muncitorii. Lasă, bine că sunt atenți căci orașul e un loc periculos.

One World Romania de 2016

Festivalul ăsta documentar de drepturile omului a început de luni și azi e vineri. M-am dus sa văd filme în fiecare zi înafară de luni. Bine, eu m-am dus și atunci doar că n-am mai prins bilet și atunci am rămas cu buza umflată și mi-am regândit strategia pe mai departe, ca să nu mai pățesc așa. Am bilete la tot ce trebuie. Pentru că și lucrez, n-am putut sa mă duc la tot ce-am vrut. În zilele mai aglomerate am ajuns la un singur film, în zilele mai bune am ajuns la două. De ce dau atatâea detalii plicticoase este pentru că mâine e sâmbătă și poimâine e duminică și asta înseamnă, pentru cei mai mulți dintre noi, cei care suntem norocoși, că avem două zile libere. Zile pe care eu o să le folosesc la maximum pentru a colecționa povești din lumea largă, povești mai de nișă sau mai umblate prin viețile noastre, povești care te umplu de veselie, revoltă, te pun pe gânduri și te emoționează sigur. Și mă gândeam că dacă iar plouă și iar nu e primăvară cum scrie la carte, precum și dacă n-ați mai călcat până acum pe la festivalul ăsta, să mergeți să vedeți ce mișto e.

Din ce-am văzut eu până acum, vă recomand Coup de Foudre care e la Elvira Popescu la ora 16:00 sâmbătă si Grozny Blues, care e la Union la 22:00, tot sâmbătă. Cu restul, mai vedeți și voi. Și să nu vă mirați dacă vedeți că Festivalul și-a adaptat programul la ce ni se întâmplă tuturor de în ultima vreme, astfel că multe dintre filme propun teme în care e vorba despre islam, în fel și chip. Ca să înțelegem mai bine, să ne răspundem la întrebări și să ne punem altele, noi.

Pipera

Pe mine mă fascinează orășelul Pipera sau ce-o fi el, cu transhumanța lui sălbatică de fiecare dimineață și seara, cu clădirile care rămân ca niște carcase goale, innegrite de lipsa luminii când vine seara. Pipera cu mirosul ei de câmp neîmblânzit și apusurile ei uluitoare, cu oameni care reușesc să-și rezolve probleme personale între o gâtuire de trafic și o barieră sau alta, cu șiretlicurile pe care ajunge să le deprindă orice piperean care se preschimbă în timp din amator în profesionist pentru a supraviețui. Pipera în care nu te poți tunde omenește și nu poți cumpăra un covrig cald, dar în care poți să faci o nuntă împărătească, dacă e, la unul dintre marile ballroom-uri care împănzesc aceste tărâmuri. Ballroom-uri cărora le lipsește orice eleganță, așezate cum sunt între trenuri, betoniere, câini vagabonzi, autogări și din ce în ce mai multe clădiri în construcții. Câteodată, cand e ceață sau doar nor, în Pipera și se pare că vezi în zare munții Piperei. Altă dată, când ninge, clădirile încep să strălucească frumos, mai ales dacă lucrezi la un etaj superior. Așa e Pipera mea și a contemporanilor mei.

Pipera mă fascinează așa de tare și am atâtea de zis despre ea, încât uneori îmi vine să scriu nu una, ci două cărți despre ea și ale ei. Oare s-ar milostivi cineva să le scrie? Oare s-ar găsi cineva să le citească? Până la urmă, chiar dacă nu supraviețuiește în viitor, este catedrala unei generații.

Ce legatura are painea cu felul in care te simti cand te indragostesti

Mai stiti cum e atunci cand te indragostesti si, pentru ca obiectul pasiunii tale conduce o masina de nu stiu ce marca si o anumita nuanta, incepi sa vezi masinile respective prin trafic tot mai des, ca si cum pana atunci nu ar fi fost niciodata prezente pe strazi, iar acum, dintr-o data, impanzesc orasul? Ei bine, asa si cu painea asta cea de toate zilele. De cand m-am imprietenit tare de tot cu Brot Manufactur, unde ma intorc, unde ma sucesc, dau peste painea lor in hamburgarul meu. Adica daca ma duc sa mananc ceva repede la M60, si nu stiu de ce ajung mereu la M60, probabil pentru ca nu se fumeaza, chifla lor pufoasa sta mandra pe farfuria mea aleasa. Daca ajung la Modelier, si sunt multe momentele in care ajung la Modelier pentru ca au bere la borcan si muzica cool si oameni ok la bar, si mi se foame, bineineles ca o sa comand iar un hamburger, caci pentru asta sunt ei vestiti. Si hamburgerul, ce sa vezi, vine imbracat tot in chifla pe care am ajuns s-o stiu prea bine si cu care m-am obisnuit. Pana si cand ma intalnesc cu Burger Van, care e parcat la evenimente misto din orasul meu, pana si acolo gasesc, daca ma imbie prea tare mirosul si nu mai pot sa ma abtin, ca om sunt si eu, chifla nemtilor, prietenii mei. E confortabil asa. Daca descopar ca si merdenelele alea grozave de la ghiseul din Amzei sunt semnate tot de catre ei, nu o sa mai mir asa de tare.

1 Decembrie pentru oamenii obișnuiți

Dacă ești un român cu toate țiglele pe casă și n-ai rămas în țara asta doar pentru că n-ai avut o idee mai bună sau ți-a fost frică să emigrezi, ceva sentimente față de România, țara ta, tot ai. Sentimente prielnice, adică. Poate că n-o iubești la nebunie, pentru că îi vezi toate defectele, dar ceva-ceva ok simți pentru ea. Uneori crezi în ea și încerci să o ajuți, alte ori te bucuri chiar de contextul asta geografic (pe care de obicei îl hulești) din simplul motiv că aici nu sunt atentate. Or dacă simți pentru România chiar așa, lucruri contradictorii, ca în orice relație, probabil că pe 1 Decembrie ți-ai manifestat cumva interesul față de aniversarea asta națională. Că ai spus cuiva la mulți ani, că ai ieșit la paradă, că ți-ai prins un tricolor în piept sau ai agățat un steag la geam sau la mașină, ceva probabil tot ai făcut. Chiar dacă ai fugit undeva din oraș sau din țară cu ocazia asta, și tot te-ai bucurat de sărbătoarea națională. Doar că, dacă ești un român obișnuit, cu multe lucruri înghesuite claie peste grămadă în viața ta, te-ai bucurat și ai sărbătorit totuși moderat și pe o perioadă determinată de timp, pentru că ai avut atâtea altele de făcut. Ai fost la dentist să fii eficient și să nu te mai învoiești altă dată de la job. Te-ai epilat și te-ai pensat tot azi din același motiv. Ai bifat niște vizite la mătușile la care nu ajungi de obicei, folosindu-te de traficul un pic mai subțirel și asta te-a făcut să te simți mai bine, chiar dacă de fapt ai fi preferat să cheltuiești timpul ăla altfel. Ai făcut cumpărături cât să-ți ajungă pe o săptămână întreagă, ai petrecut cel puțin o jumătate de zi din cele 4 căutând bilete de avion sau vacanțe sau oferte la televizoare, ca să-ți asiguri o evadare. Ai călcat rufe pentru că nu mai aveai cu ce să te îmbraci, ai fost la sală pentru că vrei să îngrași porcul în ajun și nu vrei să devii tu însuți un porc, ai pus mai multe mașini la spălat să meargă acolo, să ai muniție pentru serviciu. Ai băut mai multe cafele dimineața, cum nu apuci de obicei și vrei să-ți demonstrezi că se poate. Ai citit și te-ai uitat la filme și te-ai văzut cu prietenii și ai mâncat mai mult ca de obicei, să simți gustul unui exces de lucruri făcute pentru tine. Ai făcut toate astea tot ca la serviciu, tot înghesuit, tot într-o goană, să simți și tu că trăiești. Dacă ai fugit din oraș cu gând să scapi de tot și de toate și să petreci mai mult timp în natură sau vizitând un oraș nou, ai ajuns să stai de fapt foarte multe ore în trafic, cum ți se întâmplă adesea acasă, și te-ai minunat cum de nu te-ai gândit că așa o să fie. Ai stat în cozi pe dn-uri chiar dacă ai crezut că o să fii mai șmecher și că o să alegi intervale orare mai bune și alte zile decât restul puhoiului conațional, ore și zile la care teoretic toate lumea care fusese de venit venise și toată lumea care fusese de plecat plecase. Ai stat foarte mult timp pe drum.

Dacă ești un român adevărat și îți iubești țara moderat și ai oarecum încredere în ea, te-ai bucurat de ziua națională tot așa, la ralanti. Pentru că ai vrut să fii eficient și să folosești timpul la maximum și să scapi măcar de o mică parte din treburile administrative care s-au strâns grup în viața ta și despre care știi că urmează să te copleșească în perioada următoare. Dacă ești un român că toți românii, ești acum foarte obosit pentru că ai încercat să simți că faci și tu ceva, împreună cu țara ta.

E ok să o luăm încet, chiar dacă simțim tare

N-am ajuns aseara la cât trebuia la Piața Universității cum mi-am propus, că am avut și eu treburi. Ca tot omul. Dar, coordonâandu-mă cu prieteni care erau deja în coloană, am așteptat șuvoiul ăsta să mă ridice pe sus de la Cinema Patria. Până mi-au venit prietenii cu care mă înțelesesem să mă întâlnesc, au trecut mulți alții, au trecut enorm de mulți prieteni ai mei, cu copii, cu căței, doar cu purcei n-au fost. Mă chemau să vin cu ei și mă întrebau de ce stau pe margine, și eu le răspundeam stați așa, protestez și eu în 5-6 minute, atunci îmi începe tura, aștept pe cineva. Și râdeam împreună. Era loc chiar și de glume la protestul ăsta, deși motivul pentru care protestam era așa de sumbru și suficient să-ți înghețe pe buze orice urmă de zâmbet. Dar noi simțeam că facem ce trebuie și asta ne făcea mulțumiți. Am stat și m-am uitat la miile astea de oameni trecând, am stat așa, cu părul ridicat pe mână de mână de emoție, și mi-a plăcut la nebunie când i-am văzut ce mulți sunt și cât de ok manifestează.

S-a discutat, în legătură cu protestul de aseară, despre faptul că nu știm exact de ce ieșim, ce să cerem și nici cui. Așa o fi. Am strigat și noi ce ne-am priceput mai bine, ce ne durea, nu prea organizați. Dar arătam bine noi acolo, strânși laolaltă, românii aștia neînvățați cu protestatul, dar totuși dornici tare să donăm timpul nostru mereu prețios și corpurile noastre sigur obosite, pentru câteva ore, după ce probabil am muncit toată ziua, ca să arătăm că suntem solidari și că ne pasă. Am lăsat noi deoparte niște pahare cu vin roșu, am renunțat la serialele preferate din care sigur apăruse un nou episod și la jocurile de calculator prin care sigur puteam să evadăm puțin, am dat deoparte vreo farfurie cu paste pe care am fi putur sa o mâncam prin oraș în vreun loc care nu a ars încă. Și ne-am adunat împreună, și am mers mult timp umăr la umăr împreună, și am scandat împreună, și asta nu e puțin. E un început tare bun. Și lasă că pe parcurs o să învățăm să facem și alte lucruri, mai concrete, împreună.

Arătam bine noi, românii strânși aseară, împreună, după multă vreme, pentru ceva ce ne privește pe toți.