Forma de guvernământ în dragoste

Începuturile în dragoste se desfășoară într-o oarecare democrație instalată pașnic. Una fără răscoale și lovituri de stat, căci poporul se pune de acord. Cei doi membri ai cuplului reușesc să taie și să spânzure împreună, sfătuindu-se necontenit despre ce au de făcut în continuare pentru binele suprem al statului, adică relația. Însă vai! nu la fel se întamplă cu sfârșiturile.

Dacă dragostea se șubrezește și începe să șchiopăteze târâindu-și unul dintre picioare devenit brusc mai scurt, amândoi partenerii suferă ca niște câini. Amândoi. Chiar dacă au luat decizia de comun acord (chiar se întâmplă așa ceva? sau de fapt unul e mereu prea jenat și umilit să zică du-te-n mă-ta, eu nu vreau să închidem), toată lumea se rănește pe suprafețe mari de corp și supurează. Și ăla care a decis unilateral, și ăla care doar a fost anunțat. Însă de obicei numai unul dintre ei se hotărăște să apuce hățurile și să taie pisica în bucăți mici pe care le lasă apoi să zacă nebăgate la frigider. Începurile se bazează pe vrei? Da, vreau. Ok, ce mișto, hai s-o facem. Sfârșiturile funcționează taman pe dos, pe bază de totalitarism. Când unul nu mai vrea deloc, celalalt nu poate să-i zică dar știi că (și aici vine un șir de argumente bine ticluite, cum că mai ții minte ce bine a fost la început sau hai să mai încercăm pentru că dacă ne iubim sigur reușim să trecem noi peste asta sau spune-mi ce e așa de rău și o să mă schimb, promit, sau nu poți să-mi faci asta, pentru că și eu am suportat enorm de multe chestii care nu-mi plăceau, dar #amrezistat sau, în cazurile mai dramatice, să știi că mă omor dacă pleci) și apoi ăla care voia să se despartă să stea nițel pe gânduri și apoi să se pleznescă peste frunte și să zică mai dar știi că ai dreptate, cum de nu m-am gândit la asta, te iubesc din nou, ce-o fi fost în capul meu, hai să gătim ceva, să ne uităm la un nou episod, să bem niște vin și apoi să ne strângem în brațe ca chiorii, ce bine că te-am regăsit, unde ai fost, ești tot ce-mi doresc. Nu se întâmplă așa. Poate să zică părăsitul ce-o vrea, el tot părăsit o să rămână. Ba și mai rău, dacă chiar insistă sa afle de ce e părăsit și nu se poate abține să nu răscolească căcatul, o să audă despre el însuși niște chestii așa de groaznice, încât o să sfârșească prin a grăi singur, regretând amarnic că a fost năpădit de așa curiozitate. Pentru un început e nevoie de doi, pentru un sfârșit e nevoie doar de unul.

Anunțuri

Un comentariu

  1. Mariana · Acum 23 de zile

    Dap! O analiză perfectă și amară!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s