Forma de guvernământ în dragoste

Începuturile în dragoste se desfășoară într-o oarecare democrație instalată pașnic. Una fără răscoale și lovituri de stat, căci poporul se pune de acord. Cei doi membri ai cuplului reușesc să taie și să spânzure împreună, sfătuindu-se necontenit despre ce au de făcut în continuare pentru binele suprem al statului, adică relația. Însă vai! nu la fel se întamplă cu sfârșiturile.

Dacă dragostea se șubrezește și începe să șchiopăteze târâindu-și unul dintre picioare devenit brusc mai scurt, amândoi partenerii suferă ca niște câini. Amândoi. Chiar dacă au luat decizia de comun acord (chiar se întâmplă așa ceva? sau de fapt unul e mereu prea jenat și umilit să zică du-te-n mă-ta, eu nu vreau să închidem), toată lumea se rănește pe suprafețe mari de corp și supurează. Și ăla care a decis unilateral, și ăla care doar a fost anunțat. Însă de obicei numai unul dintre ei se hotărăște să apuce hățurile și să taie pisica în bucăți mici pe care le lasă apoi să zacă nebăgate la frigider. Începurile se bazează pe vrei? Da, vreau. Ok, ce mișto, hai s-o facem. Sfârșiturile funcționează taman pe dos, pe bază de totalitarism. Când unul nu mai vrea deloc, celalalt nu poate să-i zică dar știi că (și aici vine un șir de argumente bine ticluite, cum că mai ții minte ce bine a fost la început sau hai să mai încercăm pentru că dacă ne iubim sigur reușim să trecem noi peste asta sau spune-mi ce e așa de rău și o să mă schimb, promit, sau nu poți să-mi faci asta, pentru că și eu am suportat enorm de multe chestii care nu-mi plăceau, dar #amrezistat sau, în cazurile mai dramatice, să știi că mă omor dacă pleci) și apoi ăla care voia să se despartă să stea nițel pe gânduri și apoi să se pleznescă peste frunte și să zică mai dar știi că ai dreptate, cum de nu m-am gândit la asta, te iubesc din nou, ce-o fi fost în capul meu, hai să gătim ceva, să ne uităm la un nou episod, să bem niște vin și apoi să ne strângem în brațe ca chiorii, ce bine că te-am regăsit, unde ai fost, ești tot ce-mi doresc. Nu se întâmplă așa. Poate să zică părăsitul ce-o vrea, el tot părăsit o să rămână. Ba și mai rău, dacă chiar insistă sa afle de ce e părăsit și nu se poate abține să nu răscolească căcatul, o să audă despre el însuși niște chestii așa de groaznice, încât o să sfârșească prin a grăi singur, regretând amarnic că a fost năpădit de așa curiozitate. Pentru un început e nevoie de doi, pentru un sfârșit e nevoie doar de unul.

Anunțuri

Fractură deschisă de inimă

Am mers împreună cu iubitul meu acum câțiva ani pentru prima oară la un festival de jazz celebru. Nici eu nici el nu mai fusesem vreodată. A fost foarte bine, eram îndrăgostiți rău sau cel puțin eu eram și ne-a plăcut la nebunie. Țin și acum minte senzația de beatitudine legată și de descoperirea festivalului, dar și de tot ce-am mai făcut noi pe-acolo. A fost una din cele mai tari vacanțe pe care le-am făcut vreodată. Am stat la cort și ne-am gospodărit mișto împreună, ne-am gătit cafeaua la primus dimineața într-un soare mângâios, am sărit chiuind în pielea goală într-un lac din împrejurimi, ne-am uitat la stelele indecent de prezente. Am cules zmeură de prin crăci, am ciocnit pahare cu vin și am dat pe noi, am făcut foc seara și am tăcut la el cu atâta armonie că și stelele de care ziceam mai sus se opreau din treaba lor de stele și se uitau la noi cu duioșie, dându-și coate. Am experimentat împreună dureri de spate de la atâtea nopți dormite în cort, am făcut indigestie la unison, am împărțit multe cutii de pate de ficat, am copt cartofi la foc mic. Toate astea, și bune și rele, ne-au încântat atunci. Iar festivalul era pe fundalul nostru și noi eram pe fundalul festivalului. Îmi amintesc de vacanța aia cu mare drag și nu credeam că o poate întina ceva. Când, ce să vezi. Aud și aproape că și văd, că lumea e mică și eu am multă imaginație, cum iubitul meu de atunci se duce anul ăsta la festival cu o altă gagică. Să cad jos și alta nu. Și eu am mai fost de atunci la festival fără el, dar fără un hăndrălău nou. M-au apucat pe rând furia și frustrarea și neputința și apoi toate astea într-un cocktail miraculos combinate. Mare minune că nu am și înnebunit. Probabil și-au pus cortul aproape de unde ne-am pus noi cortul. Probabil au ocupat locuri la festival de unde știa el deja că se vede cel mai bine. Probabil au sărit împreună în aceeași apă și au privit aceleași stele și au înghițit zmeură din aceleași crăci. Probabil (sau mai degrabă sper, după toate astea) că a făcut și cu ea indigestie. Și pentru că eu însămi nu aveam cum să-l opresc sau nici măcar cum să-i cer socoteală fără să fiu ridicolă, mi-aș fi dorit ca festivalul să facă asta pentru mine. Că tot trăim timpuri foarte moderne din punct de vedere tehnologic și ne dăm seama zi de zi că trăim în big brother. Aș fi vrut ca festivalul să-i scaneze la intrare retina lui aflată în baza de date și să i-o scaneze și pe-a ei și să le bareze drumul și să înceapă din senin și un sunet metalic de avertizare, oprindu-i să intre. Și să se strângă în timpul ăsta și un grup de curioși. Și să se audă și o voce puternică de robot pe fundal care să îi zică lui numele și CNP-ul și să îl roage să se prezinte la ghișeul de bilete pentru returnarea banilor și smulgerea cu un clește uriaș, înfricoșător, a brățărilor de festival. Domnule ix, să continue vocea nefirească a festivalului, tu, care ești fost iubit al Sanei, te rugăm respectuos să părăsești incinta și te îndemnăm să simți și rușine. E scandalos și nedrept ce ai încercat să faci, noroc că noi, angajații festivalului, suntem vigilenți. Ai vrut să vii la festival cu o altă femeie când lucrul ăsta, odată ce ai fost deja cu Sana, nu mai e posibil. O să fii tăvălit prin smoală și apoi fulgi și o să fi purtat așa prin județul Caraș Severin și o să primești și o amendă piperată de la Consiliul Zonal pe Parte de Sentimente Călcate Gratuit în Picioare din regiunea Banatului. Și o să plătești și o orteză pentru fractura deschisă de inimă pricinuită fostei partenere. Pleacă, pleacă degrabă și aici fără ea să nu te mai arăți. A, poți să vii singur dacă e. Și aici el se rușina și părăsea locul în dezordine și începea filmul.

***

Dacă știți serialul Black Mirror, atunci nu e cazul să citiți această explicație. Dacă nu-l știți, este vorba despre mai multe episoade minunat realizate (musai de văzut) după niște scenarii care îți fac părul măciucă. Sunt toate cu tentă ușor SF, dar simți bine că ar putea să fie reale destul de rapid în viața noastră de zi cu zi. Episoadele au diverse teme, dar au în centru evoluția rapidă și absurdă a tehnologiei în viețile noastre, un fel de invazie care pare normală. Se pot vedea în orice ordine și sunt fascinante. Subiectul meu de astăzi sper eu că s-ar putea califica ca subiect de Black Mirror, dacă serialul ar lansa o campanie publică de găsire de subiecte.

Facebook, porcule

Mi-a venit la un moment dat să joc afară din liga mea din punct de vedere sentimental sau să-i zicem sexual, astfel că m-am împiedicat și m-am lăsat scoasă la cofetărie de o serie de bărbați prea tineri, prea frumușei, prea ca la țară. Skinny, cu mult păr în cap și meserii sexi, genul ăla despre care, dacă ai minte suficientă, înțelegi singură și repede că nu e cazul. Până atunci, eu mereu avusesem lângă mine bărbați de vârsta mea, care de atâta viață intelectuală aveau ceva carne în plus pe ei și le pica părul din cap mai ceva ca la un concurs. Dar na, eu mă simțeam acum pe cai mari și am și crezut că în felul ăsta, consumând carne tânără și macră la discreție, îl uit pe bărbatul care îmi plăcea de fapt. Pedeapsa pentru faptul că mi-am depășit condiția nu a întârziat să apară și ei m-au părăsit rapid unul câte unul, înainte să le pot eu arăta pe deplin ce înseamnă chestia asta că frumusețea vine din interior. Sigur, între noi nu apucase să se închege cum trebuie o relație bazată pe încredere și respect reciproc, de fapt dacă îmi aduc aminte bine, cu unul dintre ei am apucat să mă încheg o singură dată și și atunci pe sponci, deci profunzimea lipsea. Dar ce pot să zic, om sunt și eu, și nu mi-a convenit deloc faptul că au dispărut ca niște măgari în ceață unul după altul și că eu am rămas cu ochii în soare. Mi-am lins rănile și aia e. Dar taman când mă lingeam mai cu foc, a intervenit facebook să-mi dea lovitura de grație. Interacțiunea mea cu frumușeii ăștia fusese de foarte scurtă durată, dar suficient de lungă încât lui facebook să i se pară că suntem prieteni buni, astfel că a început cu o frenezie demnă de o cauză mai bună să mi-i aducă zilnic în lista scurtă de chat. Aia din dreapta jos în care apare de obicei mama și marea mea dragoste din fundal și prietena mea cea mai bună Cerbu și încă vreo 5 prieteni foarte buni. Eu speram că o să uit repede cum am fost părăsită în fel și chip, dar a fost totuși o perioadă lungă în care facebook nu m-a lăsat să mă cicatrizez și mă anunța prin apariția online la ce oră se trezește unul dintre ei, astfel încât puteam lesne să mi-l închipui tălălălind în chiloți prin casă cu căciula aia de păr în dezordine intrându-i delicios în ochi, în drum spre baie. Apoi, altul dintre ei avea o poză la profil în care era pe jumătate gol și arăta așa de bine în ea și și în realitate încât, oricât voiam eu să îl uit, nu puteam să nu mă holbez la poză până îmi lăcrimau ochii și trebuia să plec de la serviciu spre casă. Cel de-al treilea apărea la ore nevrotice și pe neașteptate și arăta în poza aia de profil atâta de ademenitor, o poză cu o postură sălbatică, încât posibilitatea ca eu să uit mai repede sălbăticia în care ne complăcusem amândoi o vreme era mică. În mod ironic erau puși unul sub altul și mă sfidau toți trei. Facebook, porcule, îmi vine să te dau în judecată pentru că m-ai făcut cu capul.