Am nevoie de CNSD

Cu majoritatea serviciilor care sunt de făcut pe lume încerc să mă descurc cum pot în regie proprie. Sigur, e mai greu de crezut că o să-mi vopsesc cu mâna mea un cojoc de blană sau o să-mi pingeluiesc eu însămi niște pantofi  sau o să-mi prelucrez ceva prin așchiere da solo. Dar uite, mi-am dat geamurile cu lac singură spre a mă pregăti de winter is coming. Până la urmă și cu despărțirile mă descurc, că n-am încotro. Dar aș plăti aproape generos pe cineva care să facă lucrul ăsta cu seriozitate, profesionalism și experiență în locul meu. Doresc cu ardoare să existe o entitate, să zicem CNSD (Compania Națională de Servicii de Despărțire), care să-mi asigure servicii decente de rupere a pisicii, la standarde iso și tot ce mai trebuie pentru ca lucrurile să se întâmple ok. Fără să mai fiu nevoită să bâigui eu ceva uitându-mă fix dar totuși mobil în ochii cuiva care e de obicei uluit când aude că trebuie să ies. Urăsc să fac asta și tergiversez tocmai pentru că urăsc să fac asta. Colecționez luni bune de relație fără dragoste doar din lașitate. Aș prefera să explic unui agent cum stă treaba și el să facă mai departe ce-o crede. Să-mi trimită scanată doar semnatura de primire. Și nici când mi-o iau eu nu e mai bine. Când primesc vestea asta oribilă chiar de la personajul de la care mă aștept mai puțin, rămân fără aer, dar cu mai multă culoare în obraji decât ar trebui. Se vede că mor, oricum aș da-o la întors. Și nu vreau să-i arăt tocmai lui că mor. Mai bine să vină un ofițer de la CNSD, unul îmbrăcat la costum negru ca să marcheze solemnitatea momentului, și care să-mi zică ca în filmele americane când moare cineva într-un război și trebuie anunțată ruda, doamnă, îmi pare rau, andrisantul nu mai poate. M-a rugat să vă dau cd-urile astea obosite de atâta frecat prin mașină în excursiile voastre comune și tricoul ăsta cam lăbărțat în care obișnuiați să dormiți la el și tigaia asta încăpătoare și m-a rugat să îi dați ciorapii că sunt de firmă și erau dintr-un set de 3 și nu vrea să-i desperecheze, că doar în ei nu-i transpiră picioarele, și vrea și hamacul în care v-ați zbenguit amândoi și și cablul hdmi și cu asta basta. Îmi pare rău, dar vă recomand, după câte am vâzut la viața mea, să nu vă cramponați. Mai bine semnați aici fără undă de impotrivire. Decizia este finală. Mai bine așa.

Iar dacă statul nu poate să-mi ofere așa ceva, adică servicii de dat și luat papucii, atunci poate o companie privată sau chiar un ong mai de Doamne-ajută. Dar lucrurile nu trebuie lăsate așa. Vreau puțină decență.

 

Anunțuri

Cum o pereche de sâni îți poate salva viața

Mergeam cu bicicleta în liniște prin cartierul evreiesc. La o răscruce de străduțe, m-am așezat în spatele unei dube mari și acum așteptam amândouă, duba și cu mine, să treacă toate mașinile să trecem apoi și noi. Cum răbdare nu am cu carul și nici măcar cu păharul, am încercat să trec printre dubă și trotuar, dar spațiu nu era, pentru că duba era aproape lipită de bordură și străduța era mică, așa că am pufnit disprețuitor și am ramas în spatele ei așteptând. Atunci a apărut tipul care s-a uitat cu interes la sânii mei. Era întâmplător și o zi din aia când purtam o bluză care face obiectele din imagine să pară fix la fel de mari pe cât sunt și în realitate. Sau poate nu întâmplător, că de-aia eu vorbesc astăzi aici cu nonșalanță, și nu vorbesc dintr-un alt loc, mai special. Tipul s-a uitat, eu mi-am văzut de ale mele, că sunt cam obișnuită, el a trecut mai departe. Doar că lui i s-a părut că nu a văzut suficient de bine și s-a oprit din mers și s-a întors să se mai uite o dată, ca să fie sigur. Și atunci a văzut că duba de spatele căreia eram lipită, așteptând să plece odată de pe loc, începuse să dea încetișor și pe mutește cu spatele și că între mine și ea mai erau 1.7 cm și ea nu se oprea, oh nu se oprea. Eu mă gândeam la ceva, oricum nu văzusem nimic, cred că eram la schi, că se apropie sezonul și trebuie să găsesc cazare mișto și tocmai survolam Cervinia. Tipul a sărit ca o pumă urbană la șofer și a dat cu mâna în carcasa de dubă și a urlat la el să oprească. Și uite-așa eu sunt teafară și duba nu m-a făcut afiș și sânii mei au făcut, încă o dată, ceea ce au făcut până la urmă de atâtea ori: m-au ajutat să trăiesc mai bine. Nu o să mă mai supăr niciodată când o să mă fluiere muncitorii. Lasă, bine că sunt atenți căci orașul e un loc periculos.