Carne versus conversație

Știți zicala aia cu penisul care nu știe carte. Sigur, de multe ori e așa, uită sexul masulin tot ce s-au chinuit dascăli cu renume să-l învețe în ani buni de școală. Dar e nedreaptă rău. Eu așa zic. Că nici vaginul nu e chiar dus la biserică absolut în fiecare duminică. Carnea are și ea rolul ei și pentru femeie. Și conversația are. Dar nu pot eu sa bag mâna în foc pentru mine, de fiecare dată, că sunt în toate mințile și că sigur învinge conversația, că așa ar fi frumos. Sunt situații când, de dragul cărnii, aleg să uit că-mi trebuie și ceva conversație, mai ales toamna. Sunt corpuri atât de uluitoare care se preumblă prin fața-mi încât îmi vine să râd dacă mă întrebi de conversație. Să fie carne, asta e tot ce contează uneori. Adică dacă te întâlnești cu un corp cât trebuie de zvelt, tapetat cu mușchi de dimensiuni decente, acoperit cu piele fină, bronzată, din care ies aburi de masculinitate de te ia cu leșin, nu e bun corpul ăla pentru că trebuie să fie dublat de conversație? Să fim serioși.

La mine sigur e bătălie pe viață și pe moarte și nu se termină niciodată. Nici nu știu cu cine să țin. Uneori sunt confuză. Când îi dă conversația un pumn în gură cărnii de cade asta pe jos și se face arșice și urmează apoi o serie de evenimente bărbat-femeie profund culturale, și anume filme, cărți, muzici, discuții despre ecologie și consumism, când vine carnea tare din spate și o țintuiește pe conversație la podea și o strânge de gât până conversația se înroșește rău la față și cedează. Eu mă uit neputincioasă și nu intervin și apoi urmează o serie de documentare de tip animal planet, doar că mamiferul sunt chiar eu. Să nu zicem doar de penis, că el e nedus pe la cursuri. Iată că se poate întâmpla orișicui. Și ce bine e când se întâmplă. Vrei să chiulești de la mate și română toată viața, dacă e.

 

Alinturile la bărbați

Mie nu îmi plac alinturile nici măcar când e vorba de femei. De-aia nici eu nu mă miorlăiesc către cineva, femeie sau bărbat sau mamă, și nici nu țin în jurul meu femei care să simtă nevoia să mi se frece mie sau altcuiva ca niște pisici pe lângă picior, din dorința de a se alinta. Nu înțeleg alinturile. Nu știu la ce folosesc și nici nu vreau să aflu. Mă lase rece. Ba nu, mă lasă mai rău decât rece. Mă afectează neplăcut. Alinturile mi se par un fel de artificiu, un fel de deviere de la ce avem de vorbit. Un apendic care brusc se inflamează și are nevoie de atenție. Cei care se alintă au nevoie pasămite de ceva de la cei în fața cărora aleg să se poarte în felul ăsta. Ce e ceva-ul ăla, Dumnezeu cu mila. Dacă mi se întâmplă, abia aștept să se termine, să putem vorbi apoi omenește despre ce vrem și putem fiecare.

La bărbați însă, mi se par un dezastru. Pot să pricep că femeile sunt niște ființe mai pisicoase din construcție și că unii bărbați sunt capabili să și aprecieze lucrul ăsta. Dar pentru mine bărbatul este sau de fapt mi-l doresc un personaj puternic ce n-are nevoie de gudurări sau mișcări grațioase și legănări ușoare (ce zice la dex la alint) pentru a spune ce vrea. Mă gândesc că i se potrivește mai bine bărbatului să fie un personaj dintr-o bucată, care să comunice mai puțin prin răsfăț și răzgâială (ce mai zice la dex la alint) și mai mult prin fapte și tăceri. Pentru că eu nu mă alint, am atras lângă mine în mare parte bărbați care nu recurg nici ei lucrul ăsta. În ultima vreme însă ceva s-a schimbat. La mine probabil. Bărbații pe care îi întâlnesc fac, spun și îmi arată chestii trăznite și când îi întreb ce-a fost asta și ce trebuie să fac cu ea îmi raspund că nimic, că era doar un alint. Moment în care mie mi se pare că ei șchiopătează ușor (un înteles secundar al alintului, tot din dex) și că probabil că au nevoie de ajutor.