Degetele de la picioarele bărbaților

Picioarele bărbaților lângă care mă opresc să îmi trag sufletul îmi generează mari emoții. Mai ales partea aia cu care calcă ei pas după pas când se mișcă prin bucătărie, când se deplasează spre bere, cu care apasă pe ambreiaj și pe frână. Aia pe care o ascund în pantofi, care vine prevăzută cu degete. Ele pot fi decente sau chiar frumoase. Uite știu un bărbat caruia îi vin bine toate sandalele. Are cele mai frumoase picioare de om și când e desculț îmi vine să mă uit fix și să îl și urmăresc. Dar de așa de multe ori sunt îngrozitoare din construcție și nu e nimic de făcut spre îmbunătățirea lor, încât normal că prima întâlnire cu degetele bărbatului îmi ridică tensiunea.

Când descopăr că sunt rele și totuși restul bărbatului îmi place, adică de la degete în sus, e greu. Chestia neplacută e că ele vin cu el peste tot mult mai tare ca cele frumoase, ca veștile rele care circulă mai repede. Trebuie să mă înham să petrec prea mult timp cu ele și îmi stau în gât. Se ițesc nonșalante și cand mâncăm, participăcu veselie  și când facem sex, se prezintă și când ne plimbăm ținându-ne de mâini și e vară. Apar în cele mai neașteptate ocazii. Degeaba încerc să nu le văd. Dar degetele de la picioare, mai ales când sunt urâte, au o voce ascuțită și nu tac o clipă, atrăgându-mi atenția când mi-e lumea mai dragă. Ba grăsuțe ca și cum n-au putut să se oprească și au consumat de capul lor prea multă ciocolată, ba turtite ca și cum au fost strânse veșnic cu ușa de un stăpân nemilos, ba cu unele dintre degete explodate ca la un cataclism și altele nu, că rămăseseră acasă în ziua aia, ba prea late precum călcate de un elefant pe cap, ba nefiresc de subțiri ca și cum a tras de ele cineva care avea doar prea puține studii de rezistența materialelor. Când sunt urâte, mereu mi-e greu să mă întâlnesc cu ele, chiar dacă le-am văzut din nou și din nou, de atâtea ori.

 

Noaptea dragostei noastre

Mă înțeleg bine cu un bărbat în timpul zilei. Când vine noaptea însă, patul devine un duios câmp de bătălie. Trebuie să îl informez pe bărbat că nu pot adormi cu muzică și aici urmează prima dezamagire. Toți bărbații vor să adoarmă cu muzică, lângă mine. Cred ca așa sunt bărbații tuturor, cred că așa sunt bărbații.

Apoi, dacă e vară, trebuie să le aduc la cunoștință că nu pot dormi cu aerul condiționat pornit. A doua dezamăgire. Toți bărbații vor să adoarmă noaptea legănații de vanticelul înghețat al aerului condiționat lângă mine. Așa sunt toți bărbații.

Dacă bărbatul vrea să adormim îmbrățișați tocmai ca să uite că nu poate adormi alintat de muzică și nici în răcoarea binefăcătoare, e momentul să-mi dreg vocea și să intervin din nou. Am nevoie de spațiu când dorm. Nu pot să dorm strânsă lângă cineva, chiar dacă-mi place tare. Nu pot nici măcar să dorm cu fața întoarsă către el și să suport cele 2 mici tulumbe de aer cald care îi ies în mod regulat din nas.

Dacă bărbatul vrea să mai citească, o sa afle că nu pot adormi cu lumină. Nu pot, na. În plus, paginile fac un zgomot groaznic atunci când sunt întoarse. Ca atunci când deschizi o criptă veche. Iar dacă deschizi des cripta aia, pagină cu pagină, vai și-amar. Dacă bărbatul vrea să se mai uite puțin la tv până adoarme, deși nu pot să-mi închipui de ce am avea noi un tv în camera dragostei noastre, trebuie să știe că nu pot dormi cu luminile televizorului și nici cu sunetele care vin din el chiar dacă bărbatul susține că nu sunt și nu le poate distinge. E un fel de țiuit, așa.

Dar desigur, când dragostea lovește, toate astea par să nu mai conteze timp de o noapte. Apoi mai vedem noi.

Când se lasă cu frigiditate

Știam că relațiile te pot face să zbori fără să ridici un deget. Să stai pe loc chiar dacă dai din aripi cu disperare, încercând să te desprinzi de pământ. Să râzi ca prostul când nu e nimic de râs, doar pentru că ai inima prea mare și nu pare că mai încape în piept, unde stă de obicei. Să simți că ai un pietroi mare atârnat de gât care te însoțește permanent și un altul, mai mic, vârât în gât. Să te sufoci de exaltare deși nu se întâmplă absolut nimic interesant. Să rămâi indiferent când plouă vara și miroase mișto a asfalt ud sau să te întristeze ninsoarea, în loc să te încânte. Să îți pui pe față o mască care să rămână așa indiferent de context. Masca ta de om copleșit, care nu mai are chef de nimic, nici măcar să mai vorbească despre ce i se întâmplă, pentru că ce a fost de spus s-a zis deja. Să bei prea mult. Să nu mai bei deloc. Să vrei să fugi de-acasă, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să te înrolezi în Crucea Roșie. Să vrei să nu mai ieși o vreme din casă, chiar dacă n-ai pâine și unt și vin. Să râzi cu clăbuci. Să plângi cu bulbuci. Dar că atunci când se termină relațiile îți pot provoca frigiditate, asta nu știam. Credeam că din contră. Mai bine mă alegeam cu o salbă de negi, că ăia se cauterizează și aia e. Tot ce pot să sper este că e temporară.