Șeful meu, un om al cuvintelor puține și spuse încet

Stând la o limonadă cu niște prietene, am avut o revelație. Am lucrat de-a lungul timpului cu șefi și șefi, ca tot omul. Indiferent cât de mișto e un șef, cu el e mereu greu, din motive tare obiective. Doar rareori se întâmplă să îți dorești să îi oferi exact același lucru pe care îl tot cere el de la tine insistent, timp de opt ore pe zi, cele mai multe zile dintr-o săptămână. De obicei interesele șefilor și ale angajaților sunt diferite, motivate de lucruri care se bat cap în cap. Dar na, astea sunt lucruri pe care chiar că le știm toți. Revelația constă în faptul că probabil că de-aia m-am înțeles cu fostul meu șef așa de bine, atâția și atâția ani, într-o armonie demnă de cartea recordurilor. Pur și simplu nu știam ce are să-mi spună. Deci armonia dintre noi s-ar putea să fie nu doar rezultatul unor valori comune și al unei lungimi de undă pe care am avut privilegiul să o constat atâția ani, ci și al faptului că am fost obligată să mă descurc cum am putut și cu puținul pe care l-am avut. Fără informații, adică.

Fostul meu șef vorbea foarte rar și cred că asta ne-a ajutat pe toți. Vorbea așa de rar încât chiar dacă aveam nevoie să mă sfătuiesc cu el, mă răzgândeam. Știam că e așa de ocupat încât până la urmă mă decideam să am conversația în capul meu și apoi luam o decizie cam cum credeam că și-ar dori el. La început mi-era frică, dar apoi m-am obișnuit foarte bine. Am vorbit singură și totuși cu el an după an despre bani de care aveam nevoie să pot face lucruri, eficiență, vacanțe, probleme cu alți colegi, măriri de salariu (în câteva rânduri), schimbări pe care trebuia să le fac, datul demisiei (în alte câteva rânduri), o mutare la Cluj cu lucrat de acolo, o altă mutare la Istanbul cu lucrat de acolo, învoiri să merg la dentist și multe, multe alte subiecte, adică tot ce discută un angajat responsabil cu șeful lui. Lucrurile, în felul ăsta, au mers mereu strună. Foarte puține probleme au existat între noi și sunt convinsă că ele nu au fost deloc rezultatul unei lipse de comunicare. Am comunicat mereu foarte bine. Au existat momente când nu s-a mai putut și unul dintre noi a decis să vorbească către celălalt. Doar că fostul meu șef, un om al cuvintelor puține, spunea aceste câteva cuvinte atât de încet încât procentul care a ajuns la mine a fost foarte mic. Am înțeles o parte dintre cuvinte și pe altele le-am inventat cu bună știință și cu bună credință. Îndrăznesc chiar și astăzi să spun că n-am greșit niciodată și am făcut întotdeauna exact cum și-a dorit el.

De ce zic toate astea? Dintr-o oarecare nostalgie care mă mai apucă când plouă, pe de o parte. Și dintr-o admirație a acestui stil de management, cu vorbe puține și spuse prea încet. De ce nu fac oare toți șefii așa? Probabil că în felul ăsta am duce-o toți mult, dar mult mai bine, iar șefii ar fi primii care ar trăi mai liniștit.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s