La ce strâmbă din nas o persoană care are în jur de 40 de ani

Există propuneri care, atunci când ai în jur de 40 de an, te îngrozesc. Ele vin de obicei din partea unor persoane necunoscute, care nu au nicio scânteie de suflet pentru tine. E drept că propuneri nerezonabile mai vin și din partea unor persoane care au în jur 20 sau 30 de ani care, chiar dacă țin la tine, nu pricep nimic. Sunt oameni care încă n-au ajuns acolo, în locul ăla special, nu spunem care. Oameni care încă mai cred ca tot ce zboară se mănâncă.

De exemplu, când cineva te invită să dormi pe o canapea extensibilă îți vine să-l înjuri de mamă. În timp ce o canapea extensibilă eventual plasată într-o cameră de trecere este cea mai bună distracție pentru un copil și îi este complet indiferentă unui adult mai tânăr, pentru un om de 40 de ani este o jignire. Orice om care a ajuns la o vârstă rezonabilă știe că o să-l doară spatele oricare s-ar întâmpla să fie defectul canapelei cu pricina. Toate sunt rele. Știe că va suferi și în varianta saltea cu gogâlți, și dacă ea, bătrână fiind, se separă patologic la mijloc și se formează astfel o bordură transversală care se înfige în lombarul bietului om care încearcă să se odihnească pe ea. Și dacă salteaua i s-a subțiat din pricina unui număr prea generos de oaspeți care au adormit acolo, și dacă nu mai stă dreaptă și se lasă periculos într-o parte în timp ce se ridică ridicol în cealaltă.

Altă propunere compet nasoală pentru o persoană între două vârste, chiar dacă ea se ține bine, este hai să mergem la schi în Austria 3 mașini cu prieteni și să o facem în coloană. Opririle pentru pipi, bancomat, a nu știu câta cafea, caca, senzație de greață, dezmorțirea picioarelor, dezmorțirea picioarelor altcuiva pot fi amuzante pentru un copil și deloc supărătoare pentru un adult mai tânăr. Un om de 40 de ani, chiar pașnic din fire, s-ar putea să omoare pe cineva cu mâinile goale dacă e obligat să treacă prin asta. Și alta ar fi hai să mergem la mare de dimineața până seara, doar să vedem marea și să-i simțim mirosul. Ideea asta care pentru un copil sigur ar fi bună și pentru un adult tânăr pare amuzantă, pentru mine este așa de absurdă încât trebuie să fiu stropită cu apă vie.

Voi ce chestii credeți că sunt absurde acum, deși înainte erați cooperanți? Aștept păreri de la oameni de 40 de ani.

Anunțuri

Pantalonii cei albaștri și sufletul lor năbădăios

Mi-am luat niște pantaloni foarte mișto, cum mereu am năzuit să am. Albaștri. Cum i-am luat mi-a venit să mă fudulesc cu ei și m-am dus la restaurant. Acolo banuiesc că mi-a cazut din gură fix pe ei, pentru că, vrând să-i îmbrac a doua oară, am constatat o pată de mari dimensiuni și de sorginte necunoscută. I-am spălat dar nu a ieșit, ba chiar au apărut chestii suplimentare, ca și cum pata făcuse pui. I-am trimis imediat cu o ambulanță express la fabrica de pete de la mama de acasă și ea i-a spălat în multe ape, în mai multe rânduri, și nu a ieșit. M-a întrebat dacă sunt niște pantaloni așa de importanți încât merită să ne chinuim în continuare și am zis că da. M-a întrebat de ce, dacă îmi plac așa de mult, nu-mi mai iau incă o pereche. I-am zis că nu pot psihic să-mi iau niște pantaloni la fel dacă ăștia mai pot fi salvați. A înteles și i-a dus la curățătorie. Acolo ăia le-au făcut ceva ce a mai atenuat povestea dar nu de tot. Mama le-a mai făcut nu știu ce acasă și i-am primit aproape noi după câteva luni de încercări și cazne.

Astăzi i-am pus a doua oară. Arătam grozav cu ei. Iar mi-a venit să mă fudulesc și mi-am propus să mănânc cu mare atenție. Când însă să iau o curbă banală la Pipera cu bicicleta, zbrrrrrr, pantalonii au făcut ce-au făcut și am zburat cum mă vezi și cum te văd pe caldarâm. Și eu nu cad niciodată de pe bicicletă sau oricum foarte rar și fără daune. Acum am în fiecare palmă câte o râcâială din aia de copil care nu a fost deloc cuminte și, și, și în pantalonii mei serioși și frumoși, de mers la birou, o gaură măricică. Pur și simplu n-a fost să fie. Dar mă gândesc să le zic și eu așa: ce dai mă, nu știi să-njuri?

 

Marea comparație

Zău dacă mi-a păsat vreodată de felul în care arată alte femei. Adică sigur, am admirat și eu câte o gagică mișto, dar nu m-am gândit cu jind la ce are ea și n-am eu. Nu am comparat picioarele mele scurte cu picioarele ei lungi. Nu am măsurat adâncimea gropițelor din obrajii unei femei versus șesul care este așternut pe fața mea. Nu am oftat după niște ochi mari, negri și focoși, întrebâdu-mă a pagubă oare eu cum de reușesc să văd ceva cu ai mei, așa mici cum sunt ei. Am fost mereu mulțumită cu ce corp am și mi-a picat bine fața cu care am fost dotată. Poate un plus de păr ar fi de folos, dar nu e dramatic. E ok cu și cu cantitatea asta, am reușit să ademenesc vânatul chiar și așa.

Acum, la 40 de ani, acum când cu greu mai conving pe cineva de 26 să-mi zică altfel decât sărumâna când ne întâlnim pentru prima oară, acum lucrurile s-au schimbat. În continuare nu fac un balonaș de salivă în colțul gurii când văd femei tinere, prea tinere. Ele doar mă umplu de uimire și mă fac să mă întreb cum se poate așa ceva. Atenția mea este însă toată îndreptată către femeile de vârsta mea. Toate femeile de vârsta mea. Mă interesează cum se țin ele versus cum mă țin eu în această cursă contra cronometru din care nu scapă deloc cine poate și nimic nu se pierde, dar totul se transformă în timp real. Trebuie neapărat să fiu la curent cu evoluția altor femei pe care le știu de ceva vreme și să înțeleg cum s-au descurcat ele. Cum văd una, cum fac un scan complet. Silueta normală sau cu adaosuri, gură și cum a luat-o ea pe râu în jos, mâini cu un copac de vene crescut pe ele, fața luată ca întreg, stare de spirit + ceea ce străinii numesc appearance. Adică modul în care se prezintă cineva lumii, cu totul. Dacă rezultatul verificării este în defavoarea persoanei verificate, nu îmi frec mâinile a satisfacție. Când rezultatul este în defavoarea mea, nu cad pe jos de tristețe. Dar trebuie să verific, nu mă pot concentra la altceva până nu fac asta. Apoi pot să-mi văd de treaba mea, treaba mea de femeie de 40 de ani.

 

Șeful meu, un om al cuvintelor puține și spuse încet

Stând la o limonadă cu niște prietene, am avut o revelație. Am lucrat de-a lungul timpului cu șefi și șefi, ca tot omul. Indiferent cât de mișto e un șef, cu el e mereu greu, din motive tare obiective. Doar rareori se întâmplă să îți dorești să îi oferi exact același lucru pe care îl tot cere el de la tine insistent, timp de opt ore pe zi, cele mai multe zile dintr-o săptămână. De obicei interesele șefilor și ale angajaților sunt diferite, motivate de lucruri care se bat cap în cap. Dar na, astea sunt lucruri pe care chiar că le știm toți. Revelația constă în faptul că probabil că de-aia m-am înțeles cu fostul meu șef așa de bine, atâția și atâția ani, într-o armonie demnă de cartea recordurilor. Pur și simplu nu știam ce are să-mi spună. Deci armonia dintre noi s-ar putea să fie nu doar rezultatul unor valori comune și al unei lungimi de undă pe care am avut privilegiul să o constat atâția ani, ci și al faptului că am fost obligată să mă descurc cum am putut și cu puținul pe care l-am avut. Fără informații, adică.

Fostul meu șef vorbea foarte rar și cred că asta ne-a ajutat pe toți. Vorbea așa de rar încât chiar dacă aveam nevoie să mă sfătuiesc cu el, mă răzgândeam. Știam că e așa de ocupat încât până la urmă mă decideam să am conversația în capul meu și apoi luam o decizie cam cum credeam că și-ar dori el. La început mi-era frică, dar apoi m-am obișnuit foarte bine. Am vorbit singură și totuși cu el an după an despre bani de care aveam nevoie să pot face lucruri, eficiență, vacanțe, probleme cu alți colegi, măriri de salariu (în câteva rânduri), schimbări pe care trebuia să le fac, datul demisiei (în alte câteva rânduri), o mutare la Cluj cu lucrat de acolo, o altă mutare la Istanbul cu lucrat de acolo, învoiri să merg la dentist și multe, multe alte subiecte, adică tot ce discută un angajat responsabil cu șeful lui. Lucrurile, în felul ăsta, au mers mereu strună. Foarte puține probleme au existat între noi și sunt convinsă că ele nu au fost deloc rezultatul unei lipse de comunicare. Am comunicat mereu foarte bine. Au existat momente când nu s-a mai putut și unul dintre noi a decis să vorbească către celălalt. Doar că fostul meu șef, un om al cuvintelor puține, spunea aceste câteva cuvinte atât de încet încât procentul care a ajuns la mine a fost foarte mic. Am înțeles o parte dintre cuvinte și pe altele le-am inventat cu bună știință și cu bună credință. Îndrăznesc chiar și astăzi să spun că n-am greșit niciodată și am făcut întotdeauna exact cum și-a dorit el.

De ce zic toate astea? Dintr-o oarecare nostalgie care mă mai apucă când plouă, pe de o parte. Și dintr-o admirație a acestui stil de management, cu vorbe puține și spuse prea încet. De ce nu fac oare toți șefii așa? Probabil că în felul ăsta am duce-o toți mult, dar mult mai bine, iar șefii ar fi primii care ar trăi mai liniștit.