Eu îți scriu așa de des, nu răspunzi la sms

Am auzit în treacăt la radio o știre care mi s-a lipit de minte așa de tare încât nu pot să o mai râcâi de-acolo. M-a apucat panica și de atunci dau telefoane în continuu. Iar dacă nu am de ce să sun, inventez motive să fac lucrul ăsta. Între o informație despre circuld de la Opera Română și Colectiv, au zis ca telefoanele oamenilor de 20 de ani sună cel mai des, că ei au mereu ceva să-și spună, să se anunțe și să împărtășească. Am ciulit urechile, m-am prins că e ceva vital. Au zis în continuare că telefoanele oamenilor de 30 de ani sună mai rar, mult mai rar. Ale celor de 40 de ani și mai și. Despre cei de 50 de ani ce să mai vorbim.

Ei bine, eu așa, cu telefoane diminuate și îngroșând statisticile astea neplăcute, nu vreau să trăiesc. Am eu 40 de ani, dar vreau să-mi sune telefonul ca la 20. Și și eu să sun la rândul meu și să îi bat la cap cu tot ce mi se întâmplă pe alți oameni de 40+. Desigur, problemele cu care să îi sun pe oameni sunt diferite. Mai specifice, mai ironice, mai targetate. Dar cum o să mă gândesc la prietenii ăștia ai mei, cum o să-i sun. Nu o să mai tac ca până acum, părându-mi-se că-mi trebuie un motiv serios să pun mâna pe telefon. Nu domne. O să sun de o să le meargă fulgii. Și apoi să vedem, poate că o să se nască un trend nou, și o să le stric cercetătorilor britanici statisticile astea belicoase. Poate că, după inițiativa asta a mea care la început o să fie enervantă, lumea de 30-40-50 o să înceapă să se sune mai des. De drag, de control sau de plictiseală. Și poate în felul ăsta o să fie iubire mai multă, războaie mai puține, în care balenele se vor salva de la sine. Paște fericit.

Accesoriile vii ale altor oameni

Există niște obiecte care continuă să circule în natură deși cineva ar trebui să le pună un stop la un moment dat. Nu pentru că se deteriozează, ci pentru că e imoral să le mai folosească cineva. Este vorba despre tot felul de accesorii rămase de la foștii parteneri. Saci de dormit în care au dormit alți bărbați și acum dormi tu, căști pe care le-au tras pe cap alte femei și în care acum mă veselesc eu, schiuri  cumpărate pentru cineva și folosite de cine s-a nimerit apoi. Corturi în care au dormit familii care s-au destrămat, corturi în care n-a reușit să doarmă nimeni de atâta sexualitate sau corturi de o apăsătoare singurătate. Căciuli de schi, saltele de apă și mese pliabile, aceste accesorii ale veseliei și timpului liber sunt trecute din mână în mână până în fund la taxatoarea care ajungi să fii chiar tu. Ce mai tura-vura, mai toți oamenii ajung, că sunt conștienți sau nu, că vor sau nu, sa se strecoare în accesoriile încă puțin călduțe folosite inițial de către alți oameni care au acum interese de obicei contrare.

Ce să mai vorbim despre pernă. Deși obiecte friabile, pernele au obiceiul de a sta în viețile oamenilor nepermis de mult. Începutul e mereu imaculat și cine cumpără perna are pretenția psihică de a o regăsi în fiecare zi în aceeași stare. Ne place așa de tare să avem o pernă curată încât nici nu o privim suficient de cu atenție, ca să nu ne îngrozească degradarea ei fățisă. Dar în foarte scurt timp, pernele încep să colecționeze amintiri nepermis de personale. Dacă începi să nomimalizezi aceste amintiri, aproape că ți face rău. Perna strânge cu râvnă de harciog dement, obsedat de provizii pentru iarnă, sudoare, saliva, păr, lacrimi. Și asta e doar partea palpabilă, pe care poți pune mâna. Dar cum rămâne cu visele, frumoase și urâte, cu oboseala, cu strâmăturile de la durerile de spate, cu insomniile, cu insatisfacțiile și gândurile negre. Cum?

Sunt anumite accesorii aparent inofensive, dar care, luate la bani mărunți, ar trebui să fie arse în piața publică odată ce persoana care le-a folosit a plecat spre a nu se mai întoarce. Ia spune, hai spune, cine a dormit înainte pe perna ta?

Viitoarea prietenă a foștilor mei prieteni

Viitoarea prietenă a foștilor mei prieteni va fi o ființă foarte fericită. Aproape că vreau să fiu ea. Dramele prin care am trecut eu cu fostele mele iubiri o să se transforme în ceva minunat care o să se reverse ca un șuvoi luminos asupra ei. Bărbații pe care i-am iubit, dați cu șmirghelul relațiilor prin care au trecut alaturi de mine o să fie bărbați excepționali pentru viitoarea lor prietenă. Această ființă care, nebănuind de unde i se trage și ce stă în spatele situației actuale, o să creadă doar că e noroc pur. Norocul ei pur. Nu e noroc. E multă muncă, munca mea.

Sunt șanse mari ca pe ea să o asculte cineva când va vrea să vorbească, chiar dacă are prea multe de spus, cum are orice femeie. Sunt șanse la fel de mari să primească diverse cadouri care i-ar face plăcere, să fie trânsă în brațe taman când are nevoie și să fie ajutată cu entuzism când chiar nu se descurcă singură. Bărbații care lângă mine au demonstrat lene și indiferență și lipsă de chef se vor activa cel mai probabil lângă viitoarea lor prietenă. Ea va putea să facă cu ei planuri de vacanță și planuri de viitor și va fi probabil scoasă la masă în oraș din când în când. Ea va găsi înțelegere când vrea să cheme musafiri acasă și va primi bani împrumut în sistem neramburasil, ca la fondurile europene, dacă are nevoie. Viitoarea prietenă a foștilor mei prieteni va merge la schi împreună cu foștii mei prieteni și lucrurile vor decurge natural pentru ea. Probabil că ea va primi flori din când în când și va fi luată în serios când va spune că îi e greu pe ici pe colo. O să se bucure când o să vadă că nu trebuie să facă ea toate treburile prin casă și o să se mire când o să observe că bărbații pe care îi întâlnește vor fi ceva mai dispuși decât s-a așteptat să renunțe la hachițele lor supărătoare.

Viitoarea prietenă a foștilor mei prieteni va primi un fel de moștenire, deși nu mă cunoaște și nu știe că și eu am cusut zile și nopți la zestrea asta. La fel cum și eu primesc, la rândul meu, lucruri prețioase de la alte femei, chiar dacă ele nu mă cunosc și nu și-au propus vreodată să-mi facă vreun cadou.

tic tac, tic tac

În scurt timp fac 40 de ani. Câteva zile mai sunt, de fapt. Când ți se întâmplă asta îți vin în minte toate clișeele, teoriile și ideile. Ale tale și ale altora, de-a valma. Că ar fi trebuit, poate, să plantez un copac, să construiesc o casă, să cresc un copil. Să croșetez un pulover, să-mi fac o firmă, sa mă resemnez. Să am un plan cincinal cu obiective pe termen mediu și lung, să am o mașină mare, să am asigurare de viață (despre care mereu mi s-a parut că de fapt e în mod ironic o asigurare de moarte). Să fi văzut o bună parte din lume, să fi găsit exact ce-mi place să fac și doar aia să fac, să rămân deschisă la nou în fiecare zi. Să mă resemnez și să intru pe un făgaș, să mă îmbrac potrivit cu vârsta mea, să încep odată să fac zacuscă. Să îmi pun fațete dentare, să îmi corectez regulat ridurile cu botox, să învăț că oamenii sunt în marea lor majoritate nașpa. Să nu mai visez aiurea, să fac un master, să învăț să practic natural gândirea critică. Să mă resemnez, să mănânc bio, să încep să accept doar cazări de la *** în sus. Să spun că tineretul ăsta e complet nașpa și sărit de pe fix și de neînțeles, că e oricum mult mai rău decât pe vremea mea. Să îmi pun ochelari. Să înțeleg că bărbații sunt în fine toți niște porci, să nu mai umblu după cai și bărbați verzi pe pereți, să ma resemnez. Să mă vopsesc blondă, să nu mai suport escalele mai lungi de o oră, să nu mai port converși. Să îmi cumpăr doar haine de firmă, să nu mai vreau să dorm în alt pat decât al meu, să spun că toți bărbații buni sunt luați (când de fapt e destul de evident că se eliberează tot timpul). Să nu mai merg undeva decât dacă am masă rezervată, să nu mai beau bere din sticlă, să nu mai cred în Moș Crăciun.

În câteva zile fac 40 de ani. Și pare că lucrurile abia se pornesc pentru mine.

 

Despre chiuvete stricate și vacanțe reușite

M-am obișnuit să alerg singură. Chiar și când cineva vrea să alerge cu mine. Nu mă supăr, dar eu îmi văd de ale mele. Mi-e greu să îmi potrivesc pasul. Am petrecut foarte mult timp în relații, dar asta nu m-a lecuit. Poate și pentru că tot am fost nevoită să întreprind lucruri de capul meu și atunci mi-am asumat independența și cu bune și cu rele. M-am învățat să umblu singură și să mă gospodăresc cum pot mai bine și cum am chef.

Cum necum știu să gestionez și chiuvete stricate, când intră în scenă domnul Marian, instalatorul care își schimbă mereu parfumul și vrea să îl complimentez pentru asta, și se îngrașă tot mai mult. El îmi cere de fiecare dată prea mulți bani, dar face voodoo acolo și apa de la chiuvetă curge din nou, iar wc-ul reîncepe să susure plăcut. M-am obișnuit să stabilesc și vacanțe complicate de capul meu, îndepărtate și scumpe, cu multe prietene ce vin cu planuri bune. Nu-mi trece prin cap că aș putea da socoteală cuiva. Îmi ies amândouă, și chiuvetele și vacanțele, și cu mari satisfacții.

Nu-mi place să schimb anvelopele de vară cu cele de iarnă și nici invers și mă apucă groaza când se strică centrala și lângă mine nu e un bărbat destoinic. Dar până la urmă ceva fac și se rezolvă. Greu, dar merge. Iar asta vine la pachet cu a face tot ce vreau eu în restul timpului, când am anvelopele potrivite deja puse și centrala duduie. Cred mult în felul în care se completează cele două specii, dar dacă bărbatul nu este sau nu prea vrea să își facă treaba la care se pricepe mai bine decât mine, atunci mă descurc. Doar că, după ani de zile de gestionat chiuvete și vacanțe singură, apoi îmi e greu să îmi intre din nou în cap că trebuie să țin cont de altcineva atunci când îmi repar chiuveta și îmi planific vacanța. Independența intră în sânge și se amestecă cu el și e greu să redevii om normal după toate astea.