Gradul de balonare și curba sentimentelor

Din câte am priceput eu, balonarea este o boală. Sigur, nu una mortală, dar una suficient de mizerabilă încât să strice viața omului. E și amuzantă, astfel încât vorbim despre ea cu mult chef, iar cei ce o au nu sunt considerați deloc niște martiri, cum poate ar trebui. Eu nu sufăr de această boală și îmi închipui că trebuie să fie ceva tare nesuferit pentru bieții oamenii care se pricopsesc cu ea și trebuie să trăiască în felul ăsta. Strângând din buci des adică. Cu ochii ușor ieșiți din cap, când unul, când altul, când amândoi. Atenți la fiecare mișcare atunci când evoluează social în public.

Și totuși. Când mă îndrăgostesc, mă balonez. Inima mea se sincronizează în mod bizar cu vintrele mele și împreună scriu povești de neuitat. Nicio dragoste nouă fără balonare este deviza mea, probabil în amintirea mai vechiului nicio masă fără pește. Pentru că totuși fiecare relație este diferită și așa sunt și eu trecând prin ea, mai ca gâsca prin apă sau în moduri mai profunde, gradul de balonare nu se menține stabil. Rămân de fiecare dată uluită și am parte de experiențe noi, eu cu mine. De parcă n-ar fi suficient de palpitant să începi o relație nouă, balonarea este această cireașă absurdă de pe tortul sentimentelor proaspete. Cu cât îmi place mai mult cineva, cu atât sunt mai balonată. Cu cât sunt mai indiferentă, cu atât sunt mai scutită de flagel. Deci și în cazul meu se poate spune, pe bună dreptate, că dragostea trece prin stomac. Poate că lucrurile astea se întâmplă pentru că, atunci când te vezi cu cineva nou, mănânci mai altfel decât o faci în mod normal și poate că și bei mai cu foc. Dar taman când vreau să fiu mai neprihănită și mai prințesă, mai diafană și mai sirenă, eu sunt balonată. Și asta, nu faptul că trăiesc în România, îmi ocupă tot timpul.

Cine e femeia asta

Am ieșit afară, mi-a intrat soarele în ochi și m-am enervat. Aveam puloverul pus pe umeri, așa, și mi-a picat pe jos și pentru că mă grăbeam am și călcat puțin pe el și m-am enervat. Întâi îmi era frig și părea că sunt bine îmbrăcată așa că m-am înfofolit, apoi în scurt timp mi s-a făcut cald tare de la mers, și asta m-a cam enervat. La metrou am dat peste o doamnă care mergea prea încet în fața mea și m-am enervat. Apoi mi-a venit să strănut și asta cumva m-a enervat și mai tare. Apoi mi-a căzut puloverul din nou pe jos și e clar că m-am enervat. Apoi am dat peste un domn care mirosea tare urât și l-am mitraliat metaforic și actul mitralierii și faptul că am ajuns la asta m-a enervat. Apoi toate enervările astea mici s-au luat de umeri și au făcut o hora câmpenească și totul s-a transformat într-o enervare mare, groasă, palpabilă, de culoarea albastru electric, care pulsa în ritmul bătăilor inimii mele. Abia atunci m-am prins. Că sunt în perioada de dinainte de știm noi ce și atunci mă încadrez în categoria femeie suferind de piemes (PMS). Lucrurile sunt așa de seriose încât mă mir că nu se dă concediu pentru așa ceva, fiecărei femei în parte pe care o vezi tu angajator că se uită urât și se încruntă, deși de obicei e o femei drăguță. Concediu ar fi bine să se dea cât crede femeia că are nevoie. Fără mutre și fără piedici. Concediu. Pentru că sentimentele nutrite de o femeie care are PMS pot genera războaie și pot zgudui din temelii lucruri care altfel merg bine. Eu m-am pricopsit cu sindromul ăsta de curând, doar de câțiva ani, după ce râsesem ani de zile de femei care sufereau de el, ziceam eu, în mod închipuit. Prin urmare nu sunt obișnuită cu el și mă mir deseori când apare, mai ales că în unele luni e și în altele lipsește cu desavârșire. Când apare femeia asta nouă care susține că sunt eu, nu trebuie deranjată prea tare. Mai bine mergi pe vârfuri în preajma ei. Nu de alta, dar se enervează.

Cu primăvara prin vene

Ați auzit cântecele păsărilor care nu mai au nici ele răbdare și oricum nu mai pot să se abțină. Au lucruri de spus sus și tare, urgent, iar eu am urechi de auzit, urechi ce sunt făcute pâlnie. Ați tras în piept aerul ăla care provoacă nebunie temporară, de îți vine să-ți iei lumea în cap și să faci lucruri care nu te caracterizează. Copacii au muguri gata pregătiți, i-am verificat personal. Așteaptă doar un semn. Ghioceii și-au făcut treaba lor anuală, s-au achitat deja de datoria pe care o au o dată pe an. Când ieși seara de la birou simți un miros alarmant în sensul bun. Ca și cum asfaltul și pământul și norii și mașinile și oamenii și cladirile au luat-o razna și se pregătesc să tragă pe ele ceva nou. Mirosul ăsta îl știi, că te-ai mai întânit cu el, dar te șochează de cât de proaspăt e. Parcă e și mai deșucheat ca anul trecut. Parcă te trage de mânecă și nu te lasă în pace, indiferent ce treburi ai și cât încerci să îl ignori. Nu știu alții cum sunt, dar eu ies eu cu băgare de seamă din casă căci zilele astea fiecare drum promite să devină o aventură. Și mă îmbrac și mai subțire decât ar fi normal, ca să oblig primăvara să vină mai repede, să mă dezghețe de tot.

Cu vânt în pupa la Barcelona

Anul ăsta e cu multe călătorii, a început bine. Plec acum la Barcelona. Unde vântul care mă ciufulește miroase a mare și unde pe bulevard cântă păsări sute din coliviile dichisite. Orașul cu locuitori aprigi și mâncare la fel, în care n-ai încotro și trebuie să te porți ca și cum ești de-acolo. Barcelona n-are răbdare cu începătorii, trebuie să o prinzi din mers. În orașul cu clădiri și parcuri semnate de designeri celebri, turistul n-are nicio șansă și trebuie să se piardă și să se regăsească din nou și tot așa, până când se îndrăgostește. Barcelona e așa de sexi încât și de piatră să fii, că tot nu rămâi indiferent. Are cluburi întunecate în care se dansează pe rupte, până in zori, are un mix cosmopolit de persoane care au dat locurile lor de baștină pentru briza senzuală a orașului ăsta. Mă pregătesc să respir aer local până amețesc și să las orașul să mă ducă pe unde are el chef. E plăcut să fii spaniol din când în când, parcă sângele clocotește mai fierbinte când mă gândesc la toate cele de care voi avea parte. Prea multă vreme a trecut de când n-am mai fost acolo. Sunt pregătită, încă o dată, de drum.

Nota de plată în relații

Când cunoști pe cineva nou te bucuri de toate opțiunile prielnice cu care vine acesta la pachet. Mai ales că omul, generos, îți arată la început tot ce are el mai bun. Uite, știe să facă exact felurile de mâncare care îmi plac mie, mă mir eu cu bucurie. Uite, în pat e grozav. Uite, uite, are chef să călătorească prin toată lumea și se mai scoală și devreme dimineața, cum îmi trebuie mie. Uite, îi place să petreacă timp în natură și știe să mai și facă rost de cele mai noi filme la cea mai bună rezoluție și să sincronizeze subtitrarea. Tiiiiii, ce mișto. Ce noroc pe capul meu. Ce desfătare. Și iau de la omul ăsta nou toate bunătățile ca și cum mi se cuvin. Mă distrez bine, îmi vine să mă lăfăi, îmi pun și-n cap, înot relaxat pe spate în toate calitățile pe care i le pot dibui. Doar că, pentru că sunt om mare cu multe scăunele la cap când vine vorba de relații, știu că după ce primesc în sistem room service toate bunătățile de la un om, vine și factura. Pe care, odată ce am acceptat serviciul sentimental respectiv și am fost de acord să consum ce mi se oferă și am semnat de primire atunci când mi s-a oferit marfa, trebuie să mă pregătesc că o voi primi. Și nota asta de plată mă face să mă simt cum se simte probabil un șoarece de câmp mulțumit, care și-a îndesat fălcile cu grâne bune și a luat și la pachet, și apoi vede deasupra lui umbre rotitoare pe cer, câdn merge în pas voios înapoi spre vizuină. Umbre pe care nu le întelege prea bine, dar despre care are o oarecare intuiție că au legătură și cu el. Factura în relații vine întotdeauna, chiar și când crezi că s-au încurcat aia acolo, la departamentul plăți, și te-au uitat. Și vine când ți-e mai bine. Așa că lucrul ăsta mă face să ma simt ca atunci când te duci la un restaurant scump unde pare ca te-a invitat altcineva și, între timp, descoperi spre final, după ce te-ai ghiftuit și parcă ai și mâncat mai mult decât îți trebuia și ai și baut mai cu foc decât era cazul, că s-ar putea să plătești tu, și știi că nici nu prea ai bani la tine. Cu gândul la factură, înghit cumpătat, mestecând mult fiecare dumicat. Și apoi, soarece de câmp și femeie de injurde40 de ani, aștept.

Febră musculară la inimă

Merg la sală cu regularitate. Așa de des încât sunt obișnuită să mă doară tot timpul câte ceva, de la un mers la altul. Durerile de abdomen, picioare, mâini și fund fac parte cu grație din economia coșului meu zilnic. Cred că m-aș duce la doctor taman dacă nu m-ar mai durea nimic. Cu inima însă stau mai prost. Aparent organul e sănătos tun, dar viața lui psihică lasă de dorit. Deși și pe inima asta o folosesc intens, că așa mi-e felul, lucrurile nu se întâmplă după placul meu. E pusă mereu la încercare, dar nu se obișnuiește cu tratamentul la care o supun de când se știe ea. Ok, n-a zis nimeni că e ușor. Doar știm toți care-i treaba. Dar ea nu știe să înfrunte întâmplările zilnice dureroase cu demnitatea cu care o face de exemplu abdomenul meu. O tot aud pe inimă tânguindu-se, suflând greu, poticnit, încercând să treacă ca gâsca prin apă prin tot felul de chestii, dar eșuand caraghios, cu mare zarvă și pompă. Probabil că este o parte de corp mai belalie, mai neînvățată cu greul, mai pirpirie. Nu-mi place de ea. Nu face față restului corpului meu mai tăbăcit în bătălii sportive de anduranță.

Am febră musculară la inimă des și nu mă obișnuiesc defel. Da, îmi permit să fiu puțin patetică azi. Doar azi.

Acreditare pentru specialist în eforturi

Deși diploma mea zice că sunt specialist doar în comunicare și relații publice și hai să zicem că mai am și o adeverință îngălbenită cum că am făcut școala de pian timp de 8 ani, toată experiența mea de până acum mă îndreptățește să cer să mi se atribuie de către nu știu ce comisie și o diplomă de specialist în eforturi. În relații cu partenerii de viață, firește.

Am trecut cu subiectul ăsta prin toate fazele. M-au trecut toate apele. Am navigat prin toate stările. A fost o vreme, mă gâdesc la ea ca la una fericită, un fel de epocă de aur a iubirilor mele, când am făcut eforturi mici. Părându-mi-se pasămite că, dacă o relație nu merge unsă aproape singură, așa, atunci probabil că itsnotmeanttobe. Am obținut în felul ăsta un rezultat, dar nu neapărat cel scontat. Așa că m-am hotărât să devin om mare și să nu mai fug de responsabilități. Să fac și eu eforturi mari, zicându-mi că lucrurile bune ies cu multă muncă, atunci când te străduiești suficient, și că nu am cum să obțin excelența în iubire dacă nu pun osul, tot în iubire. A fost mult mai greu decât în epoca de aur. Cred că atunci am căpătat cearcăne, dar nu m-am îngrijorat. Mi se părea că sunt pe drumul cel bun. Am obținut în felul ăsta ceva rezultate, dar nu mai grandioase decât cele pentru care nu prea muncisem mai deloc. Dragostele, chiar și cele pentru care am asudat din greu, s-au rupt în fâșii mici care s-au prefacut apoi în fum. Acum că știu cum arată eforturile de toate felurile, mici, mari sau medii, și după ce le-am gustat cu lingurița de dulceață și cu polonicul de ciorbă, sunt puțin dezorientată. Mi se pare că înțeleg pe loc ce fel de efort trebuie investit într-o anumită întreprindere amoroasă, a mea sau a altora, dar ceva îmi spune că, odată efortul întreprins, n-am nici cea mai mică dovadă că o să fie ok în final. Ba chiar am dovezi suficiente care să mă facă să râd de toate strategiile mele trecute și viitoare. Și-atunci, deși sunt specialist în eforturi sentimentale și știu absolut totul despre ele, nu-mi folosește la mai nimic. Așa stând lucrurile și simțindu-mă eu totuși îndreptățită să fiu luată în serios pe tema asta, măcar să am diplomă. Apoi mai văd eu.

Exercițiu de reinventare sau cum crezi tu că ești povestit altora

Lovită de o treime melancolie și două treimi nostalgie cum rar mi se întâmplă, m-am uitat de curând pe niște poze mai vechi. Și m-a frapat un gând nou, venit de cine știe unde, și anume povestea întinsă pe mai mulți ani a tuturor personajelor din ele. În poze personajele erau vesele și fericite, doar că eu știam continuarea de peste ani în cazul fiecaruia dintre ele. Și pentru că nu m-am uitat singură și aveam de explicat cine e ăsta, dar celălalt cine e, ce s-a ales de ăsta și cum o mai duce celălalt, ăsta mai trăiește și așa mai departe, dar și pentru că mi-am dat brusc seama că povestit în două vorbe un om nu beneficiază de prea multe nuanțe și primește imediat o etichetă pozitivă sau e trecut la povești-triste-cu-final-neașteptat, m-am gândit la mine. Am vrut să știu cum m-ar povesti pe mine cineva apropiat care mă cunoaște de multă vreme, dacă ar fi nevoit să mă explice altuia în două vorbe, așa că m-am străduit să ma povestesc singură. Eu mie. Rezultatul mi-a plăcut și nu prea. Adică da, față de multă lume din pozele alea eu eram încă în viață și nu sufeream de vreo boală nasoală. Încă. Și da, erau și niște lucruri bune de spus, doar că altele usturau. Așa că m-am gândit că e un exercițiu bun pentru mai departe. Dacă nu-mi place cum sunt povestită, trebuie să încerc să ameliorez zonele alea de viață care îmi stau ca un os de pește în gât. Zone care nici nu mă omoară, dar nici nu-mi fac prea multă cinste. Așa că e simplu. O să încerc să mă povestesc din când în când să văd dacă am făcut progrese. Dacă nu, o să ajustez mereu și mereu până când sunt o poveste cu parcurs izbutit. Ceea ce vă doresc cu mult drag și vouă.

 

Sexul de la țară versus sexul de la oraș

Bărbații intelectuali sunt o plăcere atunci când îi ai drept companie. Bărbați critici, amuzanți, cinici, leneși, raționali, pasionați de gadgeturi și tehnologie, cu opinii ferme, mari amatori de filme, sensibili la look și appearance cultural. Doar că sexul lor uneori, ce bine că doar în anumite cazuri, tinde să meargă pe aceeași linie intelectuală. Și anume să fie și el un critic în viață, pe alocuri amuzat, ușor cinic, leneș, rațional, pasionat de gadgeturi și tehnologii ajutătoare, cu păreri bine înrădăcinate și frustrări atunci când e contrazis, în nevoie de filme pentru a se simți bine, sensibil și atent la ambalajul teritoriilor de cucerit.

Poate că nici nu mai e nevoie să zic că eu susțin sexul de la țară. Ăla mai din topor care știe ce are de făcut indiferent de starea vremii, cotația la bursă, nuanțe filozofice, rate de leasing și plăți reziduale și creanțe și refinanțări. Sexul care nu se sperie cu una cu două de glume, aspecte culturale, guturaiuri, subînțelesuri, șefi nemernici cu care a avut de-a face în mod indirect peste zi și altele.

Ideal ar fi să reușesc să găsesc un partener de la oraș, cu intelect intelectual, să avem ce vorbi și să o și facem în aceeași limbă. Ideal ar fi însă ca partenerul ăsta să vină dotat cu sex născut și crescut la țară, pentru că acolo lucrurile sunt mai sănătoase și mai aproape de rostul lor. Ideal ar fi ca amandoi partenerii să locuiască în același bărbat, căci altfel este chinuitor și epuizant de ambele părți.

Problema cu pisica udă versus pisica pufoasă

O pisică uscată, cu blănița mătăsoasă, este cea mai plăcută priveliște, și cam vrei să o mângâi, când o prinzi. Dacă însă iei aceeași pisică și o uzi, obții un fel de șobolan cu ochi mari, care tremură și pare imposibil de atins. S-ar putea să te înduioșeze în continuare, dar na. E altă mâncare de pește. Așa e cu pisicile, dar să vezi chestie. Așa e și cu iubirile noi.

Adică eu, când cunosc pe cineva și îmi place și vreau să îl impresionez și să îl cuceresc, semăn cu o pisică pufoasă, numai bună de mângâiat. Mă prind instinctiv ce-ar vrea de la mine andrisantul și îi servesc taman lucrul ăla, din nou și din nou, până când cade lat, subjugat de farmecele mele imposibil de refuzat. Pe pisica asta pe care o vezi nu ai cum să te abții să nu pui mâna. E mortală. Apoi, după ce mă asigur că am cucerit, mă relaxez și, obosită de atâta efort de cucerire de noi teritorii, mă arăt așa cum sunt de fapt. Pisică udă și cu blana lipită de corp, o pisică reală, căreia îi poți cântări exact contururile. Fac asta la început de relație nu pentru că sunt șmecheră sau ticăloasă, ci pentru că entuziasmul meu e atunci când mă îndrăgostesc este o persoană cu voință proprie. Și orice bărbat care mă place tot ca o pisică pufoasă este, scoțând la înaintare tot ce are mai bun în dotare. Oferă chiar și ce n-are, doar să reușească. Și culmea e ca perioada de curtare, în care ești pisică pufoasă, poate să dureze chiar si doi ani. Adică bărbatul poate să se înfoaie la mine, constant, doi ani de zile, în fiecare zi. Pare activ, vesel, harnic, dispus, atent, hotărât, în stare să planifice vacanțe și să repare chiuvete și apoi, dintr-o dată, nimic. Apoi, după ce s-a convins că m-a cucerit, se așază pe canapea, se întristează, se blazează, devine mohorât și se odihnește pe mai departe, la fel de temeinic, ca și cum nici n-ar fi fost vorba despre altceva.

Mie așa nu prea-mi place. Ce vreau eu rău de tot este să mă prind cum arată pisica deja udă, cum e a în realitate, înainte să o iau acasă. Că oricum sunt șanse mari să-mi placă chiar si-așa. Iar de nu, mai bine evit un dezastru și caut altă pisică udă cu care descopăr că pot trăi în bună pace. Pisici pufoase văd în fiecare zi, mi-a ajuns.