Pipera

Pe mine mă fascinează orășelul Pipera sau ce-o fi el, cu transhumanța lui sălbatică de fiecare dimineață și seara, cu clădirile care rămân ca niște carcase goale, innegrite de lipsa luminii când vine seara. Pipera cu mirosul ei de câmp neîmblânzit și apusurile ei uluitoare, cu oameni care reușesc să-și rezolve probleme personale între o gâtuire de trafic și o barieră sau alta, cu șiretlicurile pe care ajunge să le deprindă orice piperean care se preschimbă în timp din amator în profesionist pentru a supraviețui. Pipera în care nu te poți tunde omenește și nu poți cumpăra un covrig cald, dar în care poți să faci o nuntă împărătească, dacă e, la unul dintre marile ballroom-uri care împănzesc aceste tărâmuri. Ballroom-uri cărora le lipsește orice eleganță, așezate cum sunt între trenuri, betoniere, câini vagabonzi, autogări și din ce în ce mai multe clădiri în construcții. Câteodată, cand e ceață sau doar nor, în Pipera și se pare că vezi în zare munții Piperei. Altă dată, când ninge, clădirile încep să strălucească frumos, mai ales dacă lucrezi la un etaj superior. Așa e Pipera mea și a contemporanilor mei.

Pipera mă fascinează așa de tare și am atâtea de zis despre ea, încât uneori îmi vine să scriu nu una, ci două cărți despre ea și ale ei. Oare s-ar milostivi cineva să le scrie? Oare s-ar găsi cineva să le citească? Până la urmă, chiar dacă nu supraviețuiește în viitor, este catedrala unei generații.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s