Blogul ca manual de utilizare a femeii

Dacă cineva se apucă să citească blogul meu de-a fir a păr, începând cu ziua de azi și mergând pe firul apei tot mai adânc și mai jos și mai departe, obține probabil un manual de utilizare a mea destul de fidel. Sigur, am mai exagerat eu pe ici pe colo. Sigur, m-am mai dat mare și am făcut pe grozava uneori și am ascuns diverse adevăruri care mă dădeau în vileag. Dar despre alte adevăruri am zis cu vârf și îndesat. Ca linie generală, blogul oferă o sursă de informare destul de realistă pentru cel interesat să mă citească mai bine într-un timp mai scurt. Acolo afli cum îmi place să-mi petrec timpul liber, că sunt mâncăcioasă, că merg des la sport și sunt îndrăgostită de bicicletă. Zice clar aici că vreau să călătoresc cât se poate de mult, că îmi place la nebunie la țară, așa de tare că mă emoționez de fiecare dată, că schiez, că atunci când înot sunt așa de fericită ca și cum îmi ia cineva creierul și îl clătește cu apa călduță și săpun cu ph ok, curățându-l de toate relele. Dacă mi-ar citi blogul, un agent de turism ar ști exact ce oferte personalizate să-mi servească de să nu pot zice nu. Dar dacă un bărbat care mă place ar citi blogul, probabil că ar fi și mai câștigat decât agentul de turism. Căci informații clare, abundente, indecente, intime și precise despre bărbații și relații din punctul meu de vedere oferă blogul ăsta de fapt. Doar puțin trebuie să citești să afli că îmi plac bărbații activi, amuzanți, care nu se dau în laturi când au de rezolvat probleme, bărbați acoperiți cu cât mai mult păr, pe față și pretutindeni, care nu dau bunăstarea din mână pe bogația de pe gard, care nu sunt însurați cu jobul, care au chef de viață, care nu sunt lipiți de canapea, ci își plimbă corpul ăla al lor păros prin diverse locuri, făcând diverse activități. Bărbați care nu sunt obsedați de consum și seduși zilnic de tehnologie în detrimentul oamenilor în general, dar și în detrimentul meu, bărbați care au chef să meargă pe jos, pe care nu trebuie să-i scoți cu forcepsul din casă pentru a-i duce în vacanță, bărbați care nu cred că femeile sunt din principiu niște ființe obsedate doar de cumpărături, bârfe și inele de logodnă și care văd în femeie un partener cu care poți face treabă bună, dacă pui și tu osul.

Toate informațiile astea și multe altele, folositoare de altfel atunci când abordezi o femeie, le găsești la mine pe blog, care este dicționar, încreptar și tot ce mai trebuie pentru cineva care vrea să mă cunoască. Toată lumea ar trebui sa primească așa un pachet generos când cunoaște pe cineva.

Oda moderna pentru mama la fel, de 1 Martie

Poate că o să fiu ocupată de 1 Martie din motive de primăvară și suflet năvalnic și nu vreau să treacă prilejul ăsta nesemnalizat. Așa că eu consemnez de pe acum ce-am de zis. Vreau să fie clar ce mamă tare am. Din niște motive cât se poate de precise.

Mama este restaurantul unde se servesc cele mai bune icre din oraș. Le poți comanda în sistem room service sau poți să te duci să le deguști chiar la restaurant, care reușește să stea deschis și să propună serviciul ăsta exact la orele la care îmi doresc eu. Mama este fabrica de scos pete imposibile. Fabrica lucrează în schimburi, pentru că eu pete produc la foc continuu, așa că mama nu-și permite să se odihnească pe subiectul ăsta. Eu fac mereu comenzi și aduc pete, ea repara tot și livrează lucruri imaculate inapoi. Tot mama este magazinul care găsește o cale să fie flexibil cu clienții lui și livrează la orice oră cele mai absurde cereri, de la un pieptăn cu dinții rari până la un pic de fâs de geamuri, plasturi, ceară de epilat mustața sau pamant de flori. Este singurul magazin la care găsesc absolut orice, și nici nu îmi ia bani pe achiziții. Mama este farmacia ambulantă care vine la bolnav când el are nevoie și are alte lucruri de făcut. Este banca ce oferă credite nerambursabile fără să-mi ceara niciodată acte financiare sau măcar buletinul și îmi acordă finanțe chiar și pentru proiecte abradacabrante. Mama este spitalul de urgență pentru plantele cu care eu nu m-am purtat suficient de frumos. Ea vine cu ambulanța plantelor, ridică pacienții și apoi îi pune pe picioare la ea acasă prin metode numai de ea știute.

În plus, pe lângă treburile și funcțiile administrative, mama este simpatică și veselă și cel mai bun confident. Mama rocks.

 

Relații reușite sau dezastre la cheie

Bună dimineața. Am o problemă de catalogare eficientă a întâmplărilor mele sentimentale. Mă gândesc așa. Când niște relații au reieșit având la bază niște mari iubiri și au fost în mare parte mișto, dar s-au terminat în praf și pulbere, cum se întâmplă de fapt cu orice relație care se încheie, oricât de civilizat s-ar petrecere lucrul ăsta, oare cum trebuie îndosariate? Drept relații mișto pe perioadă determinată? Sau combinații romantice nefericite care, sperăm noi toți, oamenii, să ducă la un viitor mult mai luminos, acum că știm de ce să ne ferim? Zău dacă știu ce e de făcut.

Dacă le socotesc drept relații mișto, am mari probleme în a înțelege cum de s-au terminat într-așa o stare de spirit proastă. Dacă însă mă răsucesc și aleg să le capsez la capitolul Încercări-sentimentale-nereușite-menite-să-crească-experiența-de-viață-și-să pregătească-alte-relații-care-stau-să-vină-nu-te îngrijora-o-să-fie-bine, tot nu-mi dă chiar cu plus. Căci intensitatea și savoarea lor păreau din categoria de cea mai bună calitate și ceva îmi spune că nu de multe ori ți-e dat să încerci așa ceva.

Așa că am câteva relații importante care sunt ținute prin casă, în dezordine, fără să mă pot hotărî ce să fac cu ele. Asta însă nu-mi convine unul la mână pentru că se prăfuiesc acolo, nerezolvate, și doi la mână, dacă îmi cere cineva un raport în excell, rezultatul va fi destul de confuz.

Pierdut suflet, recompensă grasă celui care nu calcă pe el

După fiecare despărțire urmează o perioadă complet sărită de pe fix. Sufletistă din fire, rămân totuși după separare cu foarte puține rezerve sufletești și mă descurc o vreme cum pot. Nu e ușor. Îmi trebuie sufletul meu la multe chestii și apelez la el des. Deposedată de suflet, funcționez la parametri sub standarde până când bucățelele mele de suflet reușesc să se adune din nou împreună de pe unde sunt căzute, dispărute, ascunse, uitate, prăfuite și storcite și să se recompună, așa cum se reface de fiecare dată terminator, din crâmpeie, și apoi devine iar o forță de temut. Comparația nu e trasă de păr prea tare. Și eu devin tot o forță de temut, dar am nevoie de ceva timp. Când îl pierd, pe suflet zic, sunt cam expusă. Înțeleg lucrurile anapoda, fac tot felul de greșeli, obosesc repede și am sentimentul lipsit de confort că de data asta n-o să-mi mai revin cu una cu două. Din fericire, niciodată n-am dreptate și lucrurile se așază bine și sufletul cel vechi-nou mi se calibrează din nou în piept și toate bune.

Acum, umblu nițel fără suflet și am multă grijă ba să nu se vadă cu ochiul liber, ba să cânt, când am puțin timp liber, sufletului meu făcut arșice cu intenția de a-l momi înapoi, așa cum un indian cântă unui sarpe să iasă dintr-un coș.

Cine îl găsește, ăla să se poarte cu delicatețe cu el. E sufletul meu ceva mai paradit acum, dar de obicei e un suflet bun, care la nevoie se cunoaște.

Bărbați care nu pot altfel

Există printre noi bărbați care au nevoie de contexte și condiții speciale pentru a-și demonstra latura profund masculină unei femei, căci nu pot altfel. Lor le trebuie doar relații și întâlniri twisted, și situații speciale. Ei nu pot iubi fizic dacă au voie, dacă partenerul vrea și toată lumea este în principiu de acord. Aparatura din dotare rămâne complet indiferentă în condiții normale și are nevoie de locuri și contexte surprinzătoare, interzise, grotești sau cel puțin stresante pentru a funcționa la parametri normali. Toate bune, doar că ei sunt greu de identificat și separat de restul bărbaților întrucât, atunci când au pantalonii pe ei și merg pe stradă sau beau o bere, par perfect normali. Doar când ajungi în situații intime, în care ai nevoie de tot ajutorul pe care ți l-ar putea acorda pentru o întreprindere senzualo-intimă te prinzi că ceva nu e deloc ok. Ei stiu prea bine că ei așa, simplu, nu pot, și cumva trebuie să se scuze și cumva trebuie să ajungă în zona lor de confort, care de cele mai multe ori înseamnă disconfort major pentru parteneră. În primul rând fac ca totul să pară ca nu merge din pricina partenerei, ca să se spele pe mâini de așa întâmplare rușinoasă. Apoi, dacă perseverezi, te obligă să creezi împreună cu ei probleme încâlcite, jenante, la care sexul lor se prezintă în toată splendoarea și răspunde prompt și rezolvă problema cât ai zice pește. Sexul e cu noi, strălucitor, doar când ceva e anapoda. Când mai au o iubită, când partenera mai are un iubit, când toată lumea e de acord ca nu e bine.

Acești bărbați sunt cei mai focoși amanți și se simt ca peștele (nu știu cum de apare pește așa de des în discurs dar n-am ce-i face) în apă atunci când întâlnirea sexuală este ba nouă, ba ilicită și trebuie să rămână secretă, ferită de privirile cuiva. Sunt gata de orice dacă în aer plutește ceva în neregulă și legătura sexuală e împotriva firii, naturii, societății, bunului simț. Cu greu însă se pot descurca în situația boy meets girl, boy likes girl, boy dates girl, boy and girl decide to be together and sleep together as a result. Mă rog, o fi și asta vreun fetiș al cuiva. Eu n-am răbdare pentru asemenea specimene, chiar dacă ele tind să aibă infinită răbdare cu mine.

O programare cosmetică cu substrat filozofic

Am sunat să mă programez la un tratament cosmetic în zona feței. Ceva ce nu fac niciodată, dar mi-am zis că na, probabil trebuie să mă mai comport și eu ca o femeie din când în când. Chiar dacă o fac din rolul impostorului. Zis și făcut. Doamna de acolo nu mă cunoștea și a vrut totuși să ne știm mai bine, așa că a început să-mi smulgă date personale. Așa că m-a întrebat câți ani am, a zis 39, și apoi m-a întrebat dacă sunt gravidă sau alăptez. După care a râs singură la telefon, abundent, și mi-a explicat de ce e așa de amuzată: ce aiureli vă întreb și eu, e clar că nu alăptați și nici nu sunteți însărcinată, că la vârsta asta nu mai e cazul. Mă scuzați, a mai zis. Eu am scuzat-o dar m-am gândit aoleu. Ce cruzime, ce intruziune, ce dezastru în relațiile cu un client. Cumva știam și singură că nu prea mai e cazul să mi se pară că altora ar putea să li se pară că eu aș putea să alăptez. Dar femeia asta era o femeie necunoscută. Una care ar fi trebuit doar să-mi facă un masaj liniștitor la față, să ungă armonios cu niște creme, să îmi spună ce frumoasă sunt și ce ten minunat am, să îmi spună că n-a mai văzut așa o suplețe a pielii la o femeie înjurde40 și apoi să mă lase să plec, și nicidecum să-mi creeze probleme existențiale. Ce mai, mi-a retezat orice gând razleț.

Deci nici cosmetica nu mai e ce era. Un loc de relaxare și răsfăț, un loc în care să uit că nu mai e cazul să alăptez și alte lucruri serioase, la care poate că mă gândesc suficient în restul timpului. Prin urmare, mi-am dat seama că aveam motive întemeiate să nu vreau la cosmetică și nu m-am mai dus. Să fie la ei acolo.

 

Ce știu sigur

Acum sunt om mare. Nu mai pot s-o dau cotită.

Meseria de om mare vine la pachet cu tot felul de idei noi care se transformă în credințe greu sau imposibil de strămutat. Se prezintă și cu hachițe, cu creanțe, dar si mosteniri, atitudini flexibile combinate cu un cocktail de fixuri, un stil propriu bine împământenit și un dublu topping de riduri. Adică, odată ce ai crescut, dai nas în nas cu un surplus de avantaje, dar și cu porcarii noi, despre care nu ai bănuit niciodata că te așteaptă aici.

Foarte multe dintre ele ideile care mi-au venit înjurde40 sunt legate de bărbați și ce pot sau nu pot să fac și să aștept de la ei. De exemplu acum știu sigur ca n-aș putea să mă rezist lângă cineva care vrea să doarmă de la 8 seara la 10, ca apoi să fie fresh și gata să ieșim în oraș. Știu și că, dacă bărbatul se prezintă cu prea multe ecrane acasă și la purtător, ecrane în care se uită cu prea mult nesaț, tot nu-i bine. Nu prea mai pot așa. Aș vrea să pot, dar nu mă mai ajută constituția. Știu că dacă văd un bărbat că zăbovește prea mult timp prin casă, blindat în pijama și târșâind niște papuci în timpul lui și al nostru liber, mă încrunt și fac implozie. Bărbații fără chef de viață mă sperie așa de tare că s-ar putea să fug urlând în păduri. Bărbații care vor să meargă la schi 4 zile doar în coloană cu alți bărbați, folosind în timpul asta stațiile pentru amuzament pe care ei îl numesc coordonare necesară mă fac să plec cu trenul și să nu mă mai întorc. Cei care vor să mă facă să adorm cu muzică n-au nicio șansă. Cei care vor să mă țină în pat într-o zi însorită, de asemenea.

Da, la tăți ni-i greu.

Despre dentiștii mei

Cu avocații, meșterii de diversele feluri, ginecologii, șefii, vânzătorii de tot felul de lucruri sau șoferii cu care se întâmplă să am treburi și să le solicit servicii nu am niciun gând năvalnic. Sunt oameni de care am nevoie pentru a-mi desfășura activitatea în condiții de armonie, bună administrare și progres și nici nu-mi trece prin cap să mă autoinstig la vreo atitudine romantică în ceea ce-i privește. În momentul în care colaborăm, ei nu sunt bărbați, sunt doar profesioniști. Cu dentiștii, pe de altă parte, e altă socoteală. Dentistul meu, oricine este el, trebuie să fie un bărbat drăguț. Amabil, amuzant, arătos. Desigur, și capabil, veșnic în control, priceput la a alina dureri fizice și psihice legate de gură și dispunerea mai mult sau mai puțin fericită a dinților în ea. Dar trebuie să fie și vesel din fire, să mă facă să mă simt protejată sub aripa halatului lui alb imaculat, să aibă efect sexi-tămăduitor. Și îmi doresc ca dentistul meu să fie de preferință slab (habar n-am de ce, căci în real life îmi plac și bărbații mai zdraveni).

Mi-e atât de frică să merg la dentist, încât salivez extra încă dinainte de a intra în cabinet. Cum de ce ți-e frică de multe ori nu scapi, eu trebuie să merg des la dentist. Cât de des se poate. Mereu găsește ceva de lucrat, mereu e vreo problemaă, și uneori sunt câte 2-3 probleme deodată, astfel că viața mea este condimentată deseori cu drumuri la dentist. Poate și pentru că am așa de tare nevoie de acest personaj și pentru că mi-e așa de greu totuși să mă prezint la el îmi găsesc motive suplimentare și interese conexe. Poate. Cert e că eu atunci când ajung la dentist nu vreau doar să-mi repare dinții, ci să mă și salveze.

Un an de cacao sau noroc absolut?

Se zice că așa cum începi anul, așa îl duci pe mai departe. Probabil că e singura superstiție care nu m-a deranjat și pe care am și luat-o fin în seamă (înafară de aia care spune că să nu-ți ții geanta pe jos, că tragi a sărăcie, la care am mare grijă). M-am străduit mereu ca la început de an să fac un pic din tot ce-mi doresc eu în mod normal să am mereu: călătorii, prieteni, mâncare bună, sport, natura, schi. Anul ăsta eram pregătită să fac la fel și părea că am cam tot ce-mi trebuie, că doar Anul Nou m-a prins perfect din punct de vedere geografic, într-o stațiune de munte în Austria, printre pârtii și brazi și cu voie bună.

Doar că fix la ora 12, când artificiile au prins a răpăi și mai tare, eu am fost sur-prinsă pe budă, unde făceam și eu tot ce puteam mai bine sau de fapt mai rău, în sunet de petrecere, și de unde nici n-am putut pleca prea curând. Și acum ce-aș vrea să știu este așa: dacă mai conteaza ca în prima zi a lui 2016 eu am fost în natură, pe creste de munte, am făcut sport, am fost cu prieteni, am mâncat bine și am călătorit sau totul a fost anulat de aventura de la baie, din pricina nefericitului de timing? Și de fapt, cum să interpretez toată tărășenia: dacă o să am un an de cacao sau unul patronat de un noroc nebun, căci depinde cum te uiți la întâmplări și ce semnificație le dai.

Ce-o mai fi, om vedea. Dar sunt sfioasă și mă uit în zare cu emoție. Crescândă.

Pipera

Pe mine mă fascinează orășelul Pipera sau ce-o fi el, cu transhumanța lui sălbatică de fiecare dimineață și seara, cu clădirile care rămân ca niște carcase goale, innegrite de lipsa luminii când vine seara. Pipera cu mirosul ei de câmp neîmblânzit și apusurile ei uluitoare, cu oameni care reușesc să-și rezolve probleme personale între o gâtuire de trafic și o barieră sau alta, cu șiretlicurile pe care ajunge să le deprindă orice piperean care se preschimbă în timp din amator în profesionist pentru a supraviețui. Pipera în care nu te poți tunde omenește și nu poți cumpăra un covrig cald, dar în care poți să faci o nuntă împărătească, dacă e, la unul dintre marile ballroom-uri care împănzesc aceste tărâmuri. Ballroom-uri cărora le lipsește orice eleganță, așezate cum sunt între trenuri, betoniere, câini vagabonzi, autogări și din ce în ce mai multe clădiri în construcții. Câteodată, cand e ceață sau doar nor, în Pipera și se pare că vezi în zare munții Piperei. Altă dată, când ninge, clădirile încep să strălucească frumos, mai ales dacă lucrezi la un etaj superior. Așa e Pipera mea și a contemporanilor mei.

Pipera mă fascinează așa de tare și am atâtea de zis despre ea, încât uneori îmi vine să scriu nu una, ci două cărți despre ea și ale ei. Oare s-ar milostivi cineva să le scrie? Oare s-ar găsi cineva să le citească? Până la urmă, chiar dacă nu supraviețuiește în viitor, este catedrala unei generații.