Viața sentimentală ca o clădire la roșu

Viața sentimentală trebuie să fie una bună, mulțumitoare. Dacă nu e așa, nu își are rostul ei de viață sentimentală și atunci trebuie renunțat la ea. Repede. Chiar daca te simți ca atunci când smulgi bandajul de pe o rană și apoi ți-e și frică să te uiți la ea, să vezi ce-ai făcut. Dar tot trebuie smuls.

Doar că asta e atât de greu de realizat, încât chiar și eu, o femeie destul de curajoasă, amân să smulg bandajul cu tot cu părți din mine și să expun rana la vedere. Astfel că sunt destule dățile, din păcate poate mai multe decât degetele de la ambele mele mâini, când de frică aleg să trăiesc o viață sentimentală ca o casă la roșu pe timp de toamnă. Adică da, pot locui în ea, că nu a dat încă gerul suprem. Dar nici bine nu mi-e, căci șuieră vântul prin ea și arată cam dezolant și nici casă de om nu se poate numi că am.

Viața sentimentală ca o casă la roșu presupune să accept doar frânturi de afecțiune, obținute și alea cu forcepsul. Să fiu în derivă, adică nici călare, nici pe jos, nici flămândă, nici sătulă, ci doar așa, agățată teoretic într-o relație. Sigur, ideea de relație, chiar dacă nu o duci prea bine în ea, ține și ea de cald uneori. Uite, mai ales de sărbători, când singurătatea pare a fi cea mai mare problemă a tuturor timpurilor.

Dar când nu sunt sărbători și eu insist să-mi trăiesc viața sentimentală la roșu și să mă agăt de firavele avantaje ale singurătății in doi, atunci trebuie că sunt un papagal. Ca o scurtă tranziție, pot accepta așa ceva. Ca o stare de fapt, nu.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s