Despre șolduri late și șolduri normale

Mi s-a spus la un moment dat, la începutul vieții mele sentimentale, romantice, că femeile cu șolduri late prezintă un avantaj competitiv necontestat în dormitor. Eu eram tânără tare și am făcut ochii mari. Persoana de parte bărbătească care îmi spunea lucrul asta era om serios, chiar dacă fără păr alb în musteti, așa că l-am și crezut. Eram convinsă că el este reprezentantul vocii masculine pe acest pământ.  Eu însă, eu aveam șolduri normale. Oare nu eram ok?

Avantajul, mi s-a explicat, este stabilitatea în pat. Femeile cu șolduri late, mi-a zis O., un bărbat care mi-a plăcut mult, au stabilitate în pat. Adică, mi-am închipuit eu, fără prea multă experiență, odată ce le așezi frumos în poziția corectă, nu alunecă, nu se rotesc anapoda stânga dreapta, nu se răsucesc fără vrerea lor, scălâmb, pe o parte. Părea că am înțeles cum e treaba cu femeile astea cu șolduri late. Unde le pui acolo stau. Dar cu mine cum rămâne? Adică eu nu prezint interes și stabilitate din pricina firavelor mele oase pelviene? Oh, ce grozăvie. Dar m-am liniștit singură apoi spunându-mi că, probabil, eu compensez cu nivelul de împănare al oaselor respective. N-am eu șolduri late dar am destulă cărniță pe ele încât să sper, bunăoară, la mult râvnita stabilitate.

Astăzi, O. e dispărut de mult. Poate că e ascuns în poalele unei femei cu șolduri late care nu îl dezamăgeste niciodată, căci o găsește mereu acolo, înțelenită în așternuturi din pricina biologiei ei prielnice. Sau poate nu. Dar m-am prins de ceva vreme că șoldurile mele sunt chiar ok. Chiar dacă, uneori, în momentele cheie ale unei vieți, sunt în pericol iminent de a glisa, și a glisa, și a glisa încă o dată.

Dupa 35 de ani

Se întâmplă și ceva practic, nu doar filozofic, când ai injurde40 de ani. Adică lăsând deoparte teoriile, folositoare de altfel, care zic că, dacă sufletul e tânăr atunci și tu ești, e pe bune. Când ajungi la vârsta asta descoperi că unele lucruri sunt pur și simplu altfel. Cum ar fi.

Nu mai vreau să stau trează până tâziu noaptea, indiferent care e premiul care mi se oferă dacă o fac. Poate ca pot să stau până la 2 dacă cineva îmi promite un bilet gratis până în Costa Rica de revelion, pentru mine și încă cineva. Poate că pot sa stau până la 3 daca altcineva jură că o să am o întrevedere între patru ochi cu Joaquin Phoenix. Până la 6 dimineața stau trează doar dacă mi se oferă pace mondială. Cum însă ofertele astea sunt tare rare, eu noaptea dorm.

Nu mai mai am chef să înghit fum. Nici măcar în aer liber. Nici măcar de la cineva apropiat sau mai ales. Nu contează că am fumat cândva.

Nu mai vreau să plec în grupuri mari într-un concediu. De atâtea ori și în atâtea feluri a fost o alegere nefericită, încât ador acum adunările petit pentru o vacanță. Numai ideea de a aștepta până cineva merge la toaletă și altcineva își scoate bani de la bancomat și apoi altcineva merge la toaletă și apoi altcineva vrea să cumpere un cuțit tradițional, activitate pentru care are nevoie de un pic de timp și apoi altcineva trebuie să bea o cafea, că a obosit, în timp ce vizităm un oraș, și mi se scoală parul pe ceafă.

Nu mă mai mir când un bărbat care părea superpătimaș dispare așa de tare în ceață astfel încât știu că nu o să-l mai văd niciodată. Nu mă mai intreb de ce. La tăți ni-i greu.

Dacă ai injurde40, nu mă lăsa așa. Completează și tu lista, că știi și tu că mai sunt chestii. Am uitat să zic că acum cred în legea aragazului. Dacă ceva pică pe el, trebuie șters instantaneu, altfel voi suferi.

Când întâlnesc un bărbat mișto

Când întâlnesc un bărbat mișto, nu mă pot abține și îl văd executând deja fișa postului pe care o creionez cu speranță pentru el. Uite-l ascuțindu-mi cuțitele pentru ca ceapa din ciorba noastră cea de toate zilele pe care o să o făurim separat sau împreună să se abandoneze ușor și să se taie fără de împotrivire. Mă uit plină de curiozitate cum cară în spate pe scări în sus un brad înalt și stufos luat chiar înainte de Crăciun de la piață, după ce s-a tocmit cât trebuie. Ma apuc să îl admir când repară centrala care părea că nu o să mai dea căldură niciodată, căci pâlpâia belicos din ochiul ei roșu rău prevestitor, care mă sperie de fiecare dată. Bărbatul asta știe să organizeze lucrurile în portbagajul nostru astfel încât să încapă în mașină mult mai multe hodrobele decât ar părea că este posibil. Așa de tare îmi place când alege drumul cel mai scurt și nu mai trebuie să-mi bat eu capul cu vreun traseu întortocheat, ales după criterii femeiești. Când se întâmplă să mergem la mall, deși rareori călcăm pe-acolo, știe mereu unde am lăsat mașina, în timp ce eu mă uit năucă la invazia de corpuri metalice la fel, așezate într-o devălmășie care mă pune în mare încurcătură.

Bărbatul asta pe care tocmai l-am cunoscut îmi spune să nu-mi fac griji când am greșit drumul, când calculatorul nu mă ascultă, când roțile bicicletei mi s-au desumflat taman când mă grăbeam mai tare. Găsește rapid calea cea dreaptă, rezolvă problema laptopului în doi timpi și trei mișcări și umflă roțile de la bicicletă fără să-mi arate că nu are de fapt deloc chef să facă asta. Descopăr cu plăcere că el știe să aleagă mufa corectă care ne ajută să ne uităm la filmele din laptop și mai izbutește și să aibă cea mai bună imagine sincronizată ca prin minune cu cea mai decentă subtitrare. Chiar îl văd cum se scoală dimineața plin de chef și nu i se pare că un început de zi e, în fiecare zi, o năpastă. Are deja energie suficientă la purtător încât să mute micii noștrii munți din loc, doar cu forța herculeană a minții și a mușchilor săi. După ce a terminat de făcut toate cele de mai sus, bărbatul care este inocent încă și nu știe ce ar putea să-l pască dacă se apucă acum să-mi spună o glumă bună, își pune bocanci și mă ia de mână și mă cheamă să mergem la plimbare. Așa mi se întâmplă mie când întâlnesc un bărbat mișto.

Ce văd eu când sunt la volan, însă bărbații nu înțeleg o iotă

Așa cum iarna nu-i ca vara, eu la volan nu sunt ca bărbații.

Când rămân într-o pantă, să zicem pe doamnă Ghica, în intersecția cu avionul, ușor nu mi-e. Pentru un bărbat, orice bărbat, asta e doar o pantă care nu pune probleme, o urcăm imediat. Dar dacă eu am o mașină care s-a lipit de mine în spate cât a putut ea de tare și înțeleg că spațiul de manevră soferistică e foarte mic, pericolul e iminent. Panta devine pentru mine un munte periculos pe care eu trebuie să-l urc, cu prăpăstii amețitoare în care pot să pic, cu crevase și râuri repezi înghețate care mă pot înghiți și cu stânci care riscă să se desprindă de sus și să se prăvale peste mine, și chiar cu animale sălbatice ce nu au mâncat de multă vreme, și care abia așteaptă o femeie mică de statură, tunsă scurt, să o înfulece pe post de fruhstuck. Tâmplele-mi încep să se zbată pătimaș și transpir. Mi-e frică să nu alunec ușurel în spate, peste lupul care mă pândește, colegul meu de trafic. Aviz amatorilor. Nu va lipiți prea tare de o mașină condusă de o femeie, când femeia stă în pantă. S-ar putea termina rău tot pentru dvs.

Când însă sunt obligată să dau cu spatele, e și mai și. Pentru un bărbat, datul cu spatele nu reprezintă, m-am prins, nicio provocare. Pentru femeia care sunt e așa de complicat încât primul lucru pe care îl fac este să pun la bătaie orice pentru a nu ajunge în această situație. Dacă însă viața m-a pălit și nu am ce face, o să dau cu spatele foarte încet și cu precauție mărită. Orice dat cu spatele pe drum complet drept, într-o parcare, este pentru mine o înaintare în necunoscut pe un teren minat, pe o serpentină într-un ac de păr care nu se mai termină. Nu, nu o să reușesc să țin volanul drept. Degeaba se pune un bărbat în fața mașinii și îmi arată din mâini ce să fac cu volanul. Eu nu pricep nimic, de fapt mai rău mă încurcă. Iar ideea că el rămâne trăznit de prestația mea și de fapt a speciei mele, căci mai toate femeile au probleme când ajung aici, mă inhibă și mai tare și rezultatul e și mai rău. Va trebui, aproape de fiecare dată, să dau mereu iarăși în față, și să încerc din nou să merg drept, pentru că în demersul meu m-am apropiat prea mult de celelalte mașini. Cu cât va fi mai multă lume care așteaptă să termin, cu atât va dura mai mult.

Cât despre obiectele din oglindă care sunt mai mici decât trebuie sau mai mari decât sunt de fapt, dar niciodată egale, nu știu ce să mai zic. De ce nu sunt făcute să fie pur și simplu la fel că în realitate? De ce trebuie să calculez eu radical din nu știu cât pentru a mă prinde cât de aproape e mașina din spate de fapt? De ce. Căci niciodată nu înțeleg exact cum stă treabă în timp real și deci oglinda laterală îmi va folosi doar să văd că da, e cineva în spate, dar fără să înțeleg dacă îmi suflă în ceafă sau nu.

Cum contribui eu la bunul mers al țării mele

Când mă concentrez să-mi iasă ceva, nimic nu îmi stă în cale. Mut munții din loc și fac o plajă în locul lor cu doar o ridicătură de sprânceană sau maximum două. Faptul că nu am multe realizări uluitoare la activ nu înseamnă decât că n-am avut suficient timp la dispoziție și nici nu mi s-au supus atenției proiecte care să mă însuflețească tare, și pentru care să mi se pară că merită să lupt. Dar uite, vă povestesc două chestii mici mai jos, și apoi sunt sigură că o să mă căutați voi pe mine și o să mă trageți de haine să îmbrățișez proiectele și ideile pe care le vreți neapărat transformate în realitate, și o să încercați să mă mituiți pentru a mă face să ader la cauzele voastre.

Eu m-am angajat săptămânile trecute la un job serios, cu normă întreagă, și la foarte scurt timp, la știrile de la ora 6pm cineva a anunțat la radio cu o voce gravă că premierul a declarat că în sfârșit numărul angajaților l-a depășit pe cel al pensionarilor. Nu știam că eu sunt soluția, aș fi făcut-o mai demult. Ce să zic, eu m-am bucurat ca în sfârșit contribui cu ceva semnificativ la PR-ul și bunăstarea țării mele, și am crezut că e pură întâmplare. Până când, înnebunită de întâmplările din Colectiv, am ieșit și eu o dată în stradă. Nu mai ieșisem de multă vreme, de la Roșia Montană, dar acolo am participat cam anemic, între scos și întins rufele din mașină și un job nesuferit care mă chinuia ca pe hoții de cai când eu de fapt sunt negustor cinstit. și a doua zi a picat guvernul și și primarul rușinos cu nume de eroi de filme cu bătăi din anii ’70. O singură seară mi-a trebuit și s-a rezolvat. Apoi mi-am văzut în continuare de ale mele.

Prin urmare, dacă aveți pasiuni legate de intrarea în Schengen, de cotele de emigranți, de influențarea tva-ului, de punți și zile libere date de la guvern, de asigurare medicală care să includă și stomatologie de calitate fără un ban în plus, de vaccinare sau nevaccinare, de salvarea pădurilor și de stoparea activităților economice care poluează țara noastră mișto în diverse feluri sau mai știu eu ce, ziceți. și și dacă vreți că ministrul sănătății să fie știm noi cine, cred că pot să fac și asta. Faceți dumneavoastră o cerere și se rezolvă. Doar cu buletinul.

Strategia pentru cucerit single moms

Un prieten bun al meu care e de altă nație și locuiește pe alte meleaguri, mi-a povestit că are o strategie pentru cucerirea mamelor care s-au despărțit de bărbat. Întâi mi s-a strâns puțin inima când s-a apucat să-mi povestească, pentru ca fraternizez cu mamele care cresc singure copiii. Mi se pare că sunt curajoase și eroine și să știi că un bărbat are o strategie comună pentru ele de a le baga în pat, parcă nu-ți vine la socoteală. Apoi însă, poate tot pentru că țin cu aceste mame, m-am gândit că e bine ca ele să știe ce șmecherii s-a gândit un bărbat să facă pentru a le cuceri. Și că poate e bine să vadă cum se vede și din partea cealaltă. Și acum să începem.

Mi-am dat seama că mamele astea sunt extrem de ocupate și nu prea au timp de nimic. Așa ca atunci când trebuie să le scot în oras, mă duc cu jumatate de oră mai devreme la ele acasă. Pe o single mom care se pregătește să iasă la o întâlnire o găsești întotdeauna cu o chiuvetă de vase nespălate, casa într-o dezordine destul de semnificativă. Când îl văd la ușă pe prietenul ăsta al meu, acest serial mom lover, single moms se fâstâcesc și se scuză că nu sunt gata. Dar apoi, în timp ce ele se pregătesc în grabă să iasă, el se apucă și spală maldărul de vase. Strategia asta nu dă greș niciodată și astfel, de fiecare, prietenul meu câștigă simpatia acestor femei pe loc. Doar cu o chiuvetă de vase. Atât. Recunoștința lor pentru ajutorul ăsta venit în mod miraculos este așa de mare încat lasă garda jos mult mai repede decât ar face-o în mod normal. Și știind eu asta, mă gândesc că primul lucru pe care ar fi bine să facă o mamă single pentru sine și viața ei, ar fi să-și ia o femeie care să le ajute la treburile casei, dacă își poate permite. Sau să-i facă mamei ei o cheie, dacă mama este în același oras. Asta ca să contracarăm personaje cum prietenul meu bun, care au prins șmecheria și profită ilicit.

Despre un colț de București care îmi place de mor

Doar obligată ies din centrul orașului. Adică interesele mele se învârt rotund și firesc în perimetrul Icoanei-Romană-Calea Victoriei-Piața Victoriei-Universitate-Unirii-Centrul Vechi-Foișorul de Foc-și-cam-atât. Dar uite că sunt obligată, dimineață de dimineață, să înconjor pe la Delfinului și apoi să îi dau talpă pe Doamna Ghica Sud, spre orășelul îndepărtat unde nu există durere și nici întristare numit Paipiria. Până la Delfinului din viață scapă cine poate. Trebuie să fac ochi de cățeluș la femeile din trafic și ochi de căprioară la bărbații din trafic să mă lase să intru și eu în diversele coloane în care ei nu vor să mă lase să pătrund. însă odată ce ajung pe Doamna Ghica asta Sud, începe să-mi placă. Imediat pe dreapta se ițește din pământ din iarbă verde un lac misterios din care, la ora la care traversez eu zona, ies niște aburi plăcuți ca și design. Acum totul este acolo portocaliu, și niște blocuri care sunt pe stânga se uită încă adormite direct în spațiul ăsta minunat. Sunt și niște case pe partea cu lacul și soarele de dimineață bate cumva în el și în case și în frunzele galbene și este așa de frumos încât îmi vine să mă opresc. Este și un parc lunguieț, așezat în pantă, pe partea cu lacul. Am auzit zvonuri că lacul ar fi Pantelimon. Așa o fi. Cert e că, dacă uit pentru o secundă-două-trei unde sunt, că știu și eu că asta nu este cea mai încântătoare parte din orașul nostru, îmi place foarte tare ce văd. Culorile, luminile, umbrele și șoseaua asta care e deasupra tuturor mă fac să mă cred în vacanță. Deși, dacă aș fi cu picioarele pe pământ, numai în vacanță n-ar trebui să mă simt, căci trebuie să trec în mare viteză pe-acolo și să ajung cât se poate de înaintea tuturor la intersecția doamna Ghica, aia cu avion. Acolo unde alții o să facă ochi de cățeluș la mine și de căprioară, după caz, și tot așa. Dar să știți că într-o zi o să mă opresc, chiar dacă nu e timp, chiar dacă o să întârzii, chiar dacă nu e cazul. O să mă opresc la lacul cel de argint portocaliu, pe deasupra căruia zboară păsări și poate și pești cu aripi brodate cu ceată. O să beau acolo o cafea și o să ascult vântul. Să vedeți voi, așa o să fac.

Orașul pe post de bufet suedez

Viața în doi te face să te simți ca într-un marsupiu. Acolo nu bate niciodată vântul, nu plouă, nu dă înghețul și nici prea mare arsiță nu e. In marsupiul ăsta sentimental te simți in siguranță chiar dacă nu ești ok de fapt. Ideea ca faci parte dintr-un cuplu te amorțește plăcut și îți spui că vai de capul celor care nu au parte de-așa trufanda, chiar daca tu îi invidiezi, de fapt, câteodată. Dar când ești single din nou și ieși în oraș după multă vreme de viață petrecută doar în căptușeala asta călduță a unui cuplu, primul lucru pe care îl observi te uluiește. Orașul ăsta în care locuiești dintotdeauna se prezintă dintr-odată ca un mare și opulent bufet suedez. Bărbații sunt feluri de mâncare mai grele și mai tradiționale sau mai ușurele, ca niște fruhstuck-uri, sunt propuneri vegane pentru cei foarte atenți la dietă sau delicii mai exotice, cu izuri din alte culturi, îndepărtate, pentru cei care caută mereu altceva și cred sincer ca fericirea e  mereu în altă parte, undeva în necunoscut. Ce mai, platouașul conține bărbați pentru toate gusturile. Ca la orice masă care se respectă, meniul este ținut cald de o flăcăruie perenă pusă dedesubt, astfel încât mâncarea să fie fragedă și în bună stare atunci când este pusă în farfurie. Bărbații din bufetul suedez al orasului sunt calzi și disponibili, numai buni pentru a fi devorați când ți-e foame. Cum se mai termină din bucate, o mână secretă vine și alimentează din nou, cu feluri noi sau cu aceleași, după cum ți-e pofta, astfel că festinul nu se epuizează niciodată. E destul pentru toată lumea, dacă ești invitat. De fapt, dacă te simți invitat. Căci mâncarea este la liber și nu se uită nimeni urât dacă îți umpli farfuria de mai multe ori. E ok să iei și la șervețel. Nu simți dispreț din partea niciunui alt invitat la bufetul suedez unde oamenii fac parte din meniu dacă esti lacom sau scârbavnic la mâncare. Poți să mănânci după cum ți-e felul și căutatura. Nu mai are nimeni chef să fie atent la masa hulpavă sau scarandivă a altuia, căci le avem toți pe ale noastre. N-avem timp.

E șocant să descoperi cum stau lucrurile de fapt și cum se miscă hrana asta vie în natură, în timp ce tu dormeai și credeai că toată lumea doarme alături de tine. Că manânci sau nu din acest mare bufet, este după cum te țin capacele. Dar bufetul e acolo, mirosind frumos, îmbiându-te cu propuneri de soi, tentându-te să devii gurmand de profesie. Dar și cu mâncatul ăsta, am o banuială. Că ti se apleacă dacă nu ești atent și apoi nu mai poti înghiți din nou cine mai știe cât timp.

 

Grupul oamenilor care fac fizioterapie saluta grupul oamenilor cu dureri

Chiar nu mai știu când am luat decizia asta. Că e ok să mă doară câte ceva din când în când, ba spatele, ba un umăr, și că pot să funcționez și așa, cu demnitate și zâmbetul uneori înghesuit mincinos pe buze, chiar dacă mă mișc că unul dintre zombii din filmul Thriller al lui Michael Jackson. Dacă nu știți ce vreau să zic și anume cum se mișcă zombi în filmul ăsta iconic, click aici. Când mă doare un dinte, mă duc la dentist degrabă, când mă doare capul, iau o pastilă. Dar mi s-a părut în mod curios de greșit că durerile de oase, survenite în urma sportului sau nu, sunt un tovarăș nesuferit dar constant de drum, un musafir nepoftit căruia îi pute gura, dar cu care eu trebuie să stau de vorbă într-o mare apropiere, un coleg de cameră care sforăie, dar cu care trebuie să dorm în fiecare noapte, o rudă ciudată cu care nu am nimic în comun și care mă mai face și de rușine, dar pe care trebuie să o iau în fiecare săptămână cu mine în weekend undeva. M-am obișnuit cu ideea că trebuie să mă obișnuiesc cu toate astea, mai ales la injurde40. Dar când n-am mai putut să ridic o mână decât cu dureri care m-au schimbat la față, m-am gândit să vorbesc, ce idee trăznită, cu un doctor, că poate mă ajută. Așa am ajuns la un centru de fizioterapie. Așa am ajuns să fac electro-nu-știu-ce combinat cu gimnastică medicală. Ideea generală despre ramura asta a medicinei este că avem de-a face cu o frecție grijulie la un picior de lemn. și că e o abordare aproape ezoterică a suferințelor unui om. Dar să știți că nu. Uite, sunt la a treia ședință și sunt un zombi mai optimist acum. Pot să mai ridic o mână și să schițez și un zâmbet în timpul ăsta. Ba chiar pot să și înot din nou, dacă am chef, în timp ce cânt tralala atunci când ies de sub apă pentru o nouă gură de aer. Durerea s-a mai dus.

Suntem mulți la fizioterapie, acolo, și și la gimastică e plin. Mă duc în fiecare zi. Suntem mulți, oamenii care plecăm mai mulțumiți de acolo. Doctorii sunt drăguți tare, și obișnuiți cu zombi ca mine care se prezintă cu oase, ligamente, tendoane și alte drăcovenii de prin corp durânde nevoie mare. Au grijă de noi ca și cum am fi oameni normali. în plus, e chiar plăcut să te duci acolo, e o spălare pe creier, ești obligat să petreci o oră din viața ta fără un ecran, ascultând muzică, și gândindu-te la ale tale.

în încheiere, atât am de zis. Mergeți la fizioterapie, dacă va doare ceva. Mergeți, că e bini di tăt. Iar dacă ai contract cu știți voi cine, și plătesti taxe, poate fi și gratuit.

Ce credem noi că e o cană și ce e ea de fapt

Eu nu mă mai las înșelată, acum știu. Cănile de cafea nu sunt doar recipiente nepăsătoare, standard, care țin lichidul ăla închis la culoare care ne place așa de mult și care însoțește preludiul unei zile. Cănile sunt și funcționale, dar sunt mult mai mult de-atât. Trebuie doar să-ți pleci urechea, să le îndemni să vorbească și apoi să le asculți cu atenție. Sunt martori. Când pleci de undeva de lângă cineva anume și îți iei cu tine cana ta, atât ea cât și cea rămasă în urmă, cana fostă prietenă, cana lui, devin aceste personaje loiale, doar aparent mute. Cana mea și cana lui sunt doldora de informații ordonate cronologic. Sunt pline cu vorbe bune de dimineață și au fost aduse de multe ori cu drag lângă pat și apoi întinse cu delicatețe către cel care abia se trezea. Au văzut dezmierdări care s-au transformat în scene fierbinți de sex, moment în care au fost nevoite să-și pună mâinile la ochi, cu pudoare. Au ascultat muzică de înviorare și au respirat și ele cu nesaț, împreună cu proprietarul lor, aerul plin de speranță care vine neastâmpărat prin fereastră într-o dimineață de primăvară. Ele știu să zică pe de rost, dacă le întreabă cineva, cum au început atâtea zile de trai în comun. Cănile conțin stenograme. Iar dacă au de-a face cu un investigator mai experimetat, acesta o să reușească să scoată de la ele momentul exact când lucrurile au început să meargă prost între proprietarii cănilor. Probabil că orice cană care este implicată într-o relație sentimentală ține în arhiva ei multimedia filmulețe cu momentele cheie, și mai bune și mai rele, de care au avut parte cei doi participanți la un cuplu.

Când îți iei cana dintr-o casă și pleci cu ea în altă parte, nu contează că ea tace. E suficient să te holbezi mai insistent și ea începe să-și depene conținutul ăsta belicos pe care l-a înmagazinat în timp. Dacă ești mai slab de inimă, poți să te uiți la o cană care a trecut prin multe și să leșini de emoție. Dar na, cana se mai uită și la om. Dacă ești genul hipersensibil, cana știe și nu se lasă provocată ușor. Dar dacă ești învățat cu greul, e suficient să o atingi ușor pe toartă, și ea o să-și deșerte nostalgiile bine amestecate cu zat.