Lumină, sunet și temperatură

Cu femeile tinere nu prea ai bătăi de cap. Ele sunt impresionate mai degrabă de postúri și atitudini și niște fleacuri ușor de obținut. Când intră în bârlogul unui bărbat sau sunt luate de mână și îl urmează undeva unde a ales el să meargă, femeilor tinere le este suficient ca acesta să se poarte frumos. Nu contează cum arată locul. Cine sunt persoanele din jur. Ce muzică se aude. Dacă e prea cald și nearisit. Dacă lumina vine de la o plafonieră vai mama ei. Dacă sunt puse să se descalțe în vizită. Dacă ajung în final se uită la un film prost. Dacă invitația la cină se dovedește a fi un picnic cu bake rolls și ciocolată cu alune.

Cu femeile astea de injurde40 e mai complicat. Eu și cele de-un leat cu mine avem o grămădă de condiții pentru a reuși să ne simțim bine. Condiții care în plus sunt și diferite de la caz la caz. Îmi dau seama că un bărbat care nu este la fel de trecut prin ciur și dârmon se poate afla în fața unui labirint femeiesc de nepătruns. Absurd și așa de complicat încât mai bine îți vezi de treaba ta tu, bărbat. Mie bărbatul care îmi place nu îmi este de ajuns. Incinta în care mă aflu împreună cu el trebuie să fie un loc plăcut și intim, dacă suntem singuri, și bine organizat și unde să se întâmple lucruri inteligente, dacă suntem într-o vizită sau am ieșit în oraș. Dacă e prea cald, nu e bine. Nici dacă e prea frig. Dacă muzica nu este la standarde (există totuși, slavă cerurilor, foarte multe variante bune din care putem alege), eu nu pot sta locului. Muzica proastă mă inhibă. Dacă într-o cameră sunt aprinse doar aplice, și nu există veioze sau lumini bine gândite, mă bosumflu. Dacă e zi și nu există lumină naturală, e și mai rău. Dacă sunt în vizită la el și e prea mare mizerie, nu mi se pare tipic bărbătesc și deci simpatic, ci jalnic. Dacă e prea ordine, îl bănui că e maniac. E greu, vă zic. E greu, dar există și avantaje cu femeile astea injurde40. Când lucrurile ies bine, și muzica e bună și lumina la fel, și temperatura este bine potrivită, ce plăcere. Îmi vine să rămân acolo pe veci. Sunt recunoscătoare.

Valorea carnalității virtuale

Eu nu pricep magia pupicilor insistent virtuali. Sau și mai rău, a săruturilor declarat pasionale. Tot virtuale și deci, după mintea mea, atât de reci, reci rpecum caloriferul de la bloc când afară e octombrie și totuși e iarnă și ăstia încă nu au dat drumul. Și nu mă refer la cum se alintă femeile între ele, când își trimit inimioare și bezele. Astea sunt chiar simpatice, așa fac femeile bonding. Ci mă refer la bărbații, ce nu sunt puțini, care își pun limba la bătaie pe cale cyber și se așteaptă ca eu să cad în fund de emoție. Și-mi spun cu amanunte ce ar face ei cu limba asta a lor dacă ar fi să fie (dar nu e, căci ei rămân departe, cu limba lor cu tot). Nici îmbrățisările nu-mi dau bine pe un ecran mic sau mare. Eu sunt mare amatoare de senzualitate, dar să fie ea cu carne de om, nu carne de pixel și lumină albastră. Adică sărutul implică apropierea foarte mare, cât de mare se poate, a două guri. Nu? Și îmbrățișarea se petrece când doi oameni se înțeleg să-și petreacă brațele unul în jurul altuia. Nu?

Deci pentru mine o singură gură (a mea) și un singur rând de mâini (mâinile mele) nu sună ca o mare și fierbinte petrecere. Și totuși, nu doar un bărbat m-a rugat să-mi imaginez neapărat că gura lui și ale lui brațe sunt cu mine și s-a așteptat să tremur de plăcere în timp ce-mi reușește scamatoria asta. Dar eu nu, nu sunt creativă. E clar. Asemenea efuziuni la capătul unui terminal mobil mă lasă rece. Ca o seară de Crăciun într-o casă fără brad și fără nicio luminiță de rece.

Un sutien grăbit

Ai zice că gunoiul menajer nu poate să influențeze soarta unui sutien. Postul de față este menit să arate altceva. Pe scurt, n-am mai avut pungi de gunoi si singura pungă din casă s-a dovedit a fi cea de la costumul de baie pe care îl îmbrac deseori spre a merge la piscină. Când am plecat spre piscină, n-am avut nicio problemă sa-mi arunc costumul uscat în geantă, dar când am plecat de la piscină, costumul de baie era ud fleașcă. Nu mi-a venit să-l bag in geantă așa, că ar fi răcit portofelul și s-ar fi speriat cheile, de frică să nu ruginească. Așa că l-am pus în coșul de la bicicletă, care avea și niște zăbrele, și nu mi s-a părut că ar fi cazul să-mi fac griji. Dar mi-am subestimat sutienul, care nu a suportat să fie închis acolo, chiar dacă putea să se relaxeze pe spate și să vadă cerul, și a făcut repede un plan. Foarte repede. Am rămas blocată la 10 minute de la plecare, pe trotuarul Căii Victoriei, neputând să mai pedalez. Eu nu sunt o persoană prea tehnică, dar când am coborât să văd ce mi se întâmplă, era clar. Am văzut sutienul meu încolăcit în jurul lanțului de la bicicletă într-o îmbrățisare mortală. Am sunat un prieten, am expus problema și mi s-a sugerat la telefon că trebuie să merg într-un bar, să cer o foarfecă, și să tai rebelul sutien fără menajamente. Când i-am zis ca mi s-a prins ceva la lanț și am nevoie de o foarfecă împrumut, bărbatul din bar a vrut să mă ajute, dar am refuzat ferm. Cum ar fi fost să-mi ciopârțească el sutienul. Nu era treabă pentru o mână de bărbat. Am luat eu foarfeca bărbătește, și am tăiat bucățele mici din sutien până și-a dat ultima suflare și a eliberat lanțul.

Așa a arătat drumul sutienului către libertate și apoi moarte violentă, pe Calea Victoriei, într-o zi de toamnă. Faptul ca nu mai am sutien de costum de baie m-a întristat. Dar atitudinea sutienului meu mi-a plăcut. Cred că așa au început și marile revoluții.

Sindromul investiției proaste

Sindromul investiției proaste apare când am făcut o boacănă cu care nu mă pot împăca. Și așa de tare mă chinuie situația, încât rămân paralizat și nu vreau să recunosc și să fug mâncând nori. În sufletul meu știu că am făcut-o lată. Și mama mea știe, și prietenii buni, și unii colegi de serviciu mai apropiați, și partenerul de viață, uneori chiar și niște funcționari bancari (deși cu ei nu prea vrea nimeni să vorbească). Dar cum nu sunt pregătită să admit public că știu, mă prefac că încă sunt în cărți, ca încă merită să continui. Că dacă sunt acolo, sunt în control. Când am așteptat prea mult ceva, și sunt sanse mari să nu iasă ce sper, mai aștept nitel, ca să aibă sens așteptarea de dinainte. Altfel, îmi spun că aș fi flușturatică și superficială și că n-am încercat destul.

Sindromul investiției proaste apare în toate domeniile. Să zicem că investesc mulți bani și timp într-o firmă a mea și nu iese deloc. Îmi vine, în loc să renunț și să mai salvez ce resurse pot, să mai bag niște bani și mai acord un timp, că cine știe. Motivele sunt perfide. Mereu am vrut să am afacerea mea, mereu am crezut că pot și am mizat totul pe ea. Dacă închid, rămân cu ce-am pe mine și niște datorii și fără un loc unde să te duc, pretinzând că am treabă. În plus, toată lumea o să știe că nu sunt bună la afaceri. Și mai ales findcă lucrul ăsta, ultimul, e așa de greu de suportat, sunt șanse mari să deschid altă afacere, și mai dezastroasă, ca să atunc praf în ochii meui și ai celor ce privesc. Ca să disimulez eșecul.

Când o relație sentimentală merge prost dar am investit mult in ea și m-am chinuit năpraznic an după an, nu-mi vine pur si simplu să mă întorc cu spatele și să plec. Salvând ce bucățele de suflet mi-au mai rămas, cum ar fi isteț. Ci aleg să mă mai schilodesc nitel, să bag that extra mile. Căci altfel mi se pare ca toată truda de dinainte nu mai are rost, și mă face să par, în ochii lumii și ai mei, un prost care a investit în nimic. Și toată lumea o sa știe că nu mă pricep la relații. Dar eu sunt deja un prost, doar că nu mi-e clar asta încă. Cum ziceam mai sus, și în cazul ăsta știe deja toata lumea, minus funcționarii bancari (căci cu ei nu prea vrea nimeni să vorbească). De cele mai multe ori, în dragoste, încercarea să rezolv din nou și din nou, folosind totuși aceleași ingrediente, are darul să iasă de fiecare dată la fel de prost și să mă aducă la pepeni. Desigur, voi fi nevoită oricum să încetez ce fac acolo așa de jalnic. Dar din pricina sindromului, o să o fac numai după ce am cearcane abundente și resentimente pătimașe și combustibil uman rămas doar cât să trec strada.

Ca o concluzie, aș zice că fuck the syndrome, not the system.

Femeie independentă face descoperire rușinoasă

Mereu mi-am plătit chestiile. Am lucrat de la vârste hai să nu zic fragede, dar suficient de timpurii încât să-mi acopăr facturile, vacanțele, paharele cu vin. E mare lucru să-ți plătești casa și masa și și ceva pe deasupra încă de când ai 20șiunpic de ani. Independența e dulce la gust, chiar dacă, pentru a o obține și a o priponi la casa mea, am plătit diverse prețuri în ore lungi la serviciu sau ședințe absurde. Și lucrurile au mers bine. Am tot ținut-o așa și sunt șanse enorme să o țin așa și în continuare, cu naturalețe. Mi s-a părut normal să fac astfel, să mă descurc, să-mi văd de treaba mea. Nu m-au interesat niciodată banii bărbaților de lângă mine și nici nu mi s-a părut că am vreun un drept asupra lor. A banilor, nu a bărbaților. Cu bărbații e altă discuție. Bărbați au venit, bărbați au plecat, eu am achiziționat în continuare plicuri de somon afumat, m-am dus la dentist, am fugit în weekend la mare, mi-am făcut asigurări. Când, ce să vezi. Cred că era într-o miercuri seara când mi-am dat seama că e foarte mișto ca un bărbat să mai plătească, fără să simtă o gheară în inimă, din chestiile mele. Nu să le acopere cu sfințenie pe toate, și nu neapărat pe cele mai costisitoare, dar găsesc că e sexy ca un bărbat să vrea să plătească pentru berile mele nefiltrate, chiloții mei, farfuriile mele cu paste, sneackerșii mei de care nu am niciodată destui, abonamentele mele de masaj și buchete cu flori care îmi fac cu ochiul, luate în goana calului din piață. Dacă o face cu plăcere și generozitate, e minunat. Dacă nu, nu. E drept că eu acum, după ani de muncă în ale relațiilor sentimentale, m-am obișnuit să mă așez lângă bărbați cărora nici nu le trece prin cap să facă așa ceva. Și ei sunt independenți și își văd de treaba lor. Și nici nu știu dacă știu eu să trezesc în bărbat, după atâția ani de haiducie independentă, sentimentul ocrotirii și cocoloșirii cu servicii și obiecte. Dar na, descoperirea e făcută, nu o mai pot lua înapoi și nu mă mai pot preface că nu-mi pasă dacă un bărbat are grijă de mine și ale mele și în felul ăsta sau nu. Și uite cum m-am încolonat și eu, după ani de rezistență în activități de gherilă în domeniu, după ani de nonșalanță în ale finanțelor individuale, în șirul pițipoancelor care îl văd pe bărbat, încă de când se nasc, într-un generator de venituri, într-un card cu picioare. Ce contează că eu simt asta abia la injurde40. Faptul tot fapt rămâne. Și rușinea aferentă nu-mi folosește la mai nimic.

 

Să te ferești de bărbatul cu start-up

Un bărbat care are un start-up nu se mai gândește la altceva decât la start-up-ul cu pricina. Chestia asta are valoare de lege, acum m-am lămurit. Aviz amatoarelor. Poate că face asta nu din pricină că e ticălos, ci pentru că nu are încotro. Sunt șanse mari să fie așa. Dar cui îi mai pasă. Cert e că bărbatul cu start-up nu mai are loc în inima și viața lui pentru încă o vietate de care să se preocupe și de ale cărei nevoi să țină seama. Start-up-ul îi înghite toate sucurile esențiale din corp și bărbatul rămâne astfel, după o așa înfruntare care se ține în fiecare zi, sleit, inert, terminat.

Un start-up îl trage pe bărbat de mânecă încă de la prima oră a dimineții. Bărbatul ia micul dejun cu start-up-ul, sare peste prânz și se întoarce pentru cină pe care o ia tot cu ochii, mintea și corpul întreg concentrat asupra acestui nou pui cu alură de business. O femeie care vrea musai să stea lângă un bărbat care tocmai și-a început o afacere trebuie să știe că orice dorințe, preferințe, nevoi sau urgențe va avea ea lângă acest bărbat, ele vor fi întrecute în amploare și importanță de cele ale start-up-ului. Ea va rămâne mereu a cine-mai-știe-câta-roată-la-căruță. Mereu neglijată, uitată, dată deoparte. Orice-ar fi și în orice poziție, deși nu face sex, start-up-ul este mai sexy decât tine.

Am pierdut ocazia să îmi găsesc un soț în cadrul emisiunii fermier caut nevastă. Acum, când m-am trezit eu, cred că emisiunea s-a și sistat. Toți fermierii au plecat acasă, cu nevestele lor cu tot. Nici cu pădurarii nu mi-e rușine. Ei sunt păsări rare, de găsit doar în pădurile pe care le gestionează, și de obicei alte păsări locale au grijă de ei. Așa că tot ce am de făcut este să aleg dintre un corporatist, încă un antreprenor la început de drum, un antreprenor la mijloc de drum, un lucrător la stat, un om cu bani de-acasă sau un trântor. Sigur, oferta e bogată.

A, și încă ceva. Probabil că singurul lucru mai rău decât un iubit care are un start-up ce merge este unul cu un start-up care nu merge.

PS: Bineînțeles, orice asemănare cu persoane si situații reale e ridicolă și neavenită.

Bărbatul care mi-a arătat cuibul său, ca o pasăre isteață

Există un bărbat care este un seducător din născare. Îl știu eu. Știe exact ce să spună și să facă pentru a determina o femeie care i-a ascultat discursul cu atenție să intre apoi singură, cuminte și supusă în dormitor. După ce a făcut-o să intre, nu știu dacă se mai descurcă prea bine, dar începutul este letal, mai bun decât orice. Personajul ăsta are niște tehnici care năucesc publicul feminin. Îi spune unei doamne exact ce dorește să ea auda. Înainte să zic mai mult, acum este momentul în care vă rog să vă uitați la filmul de mai jos, care este un fragment dintr-un documentar mai mare făcut de BBC despre ritualuri de curtare. Și veți vedea cum masculul-pasăre Vogelkop este designer-arhitect. Urâțel din fire, cu pene plicticoase, el își decoreaza casa cât mai spectaculos, spre a atrage și a impresiona partenera la fel de urâțică, dar și foarte pretențioasă.

Vă rog să nu trișați și să vedeți filmul, chiar dacă vă grăbiți. E important. Ei bine, și domnul ăsta pe care îl cunosc eu drept mare seducător în viață asta a făcut. Nu mi-a făcut alte propuneri indecente. Nu a încercat să vadă dacă zodiile noastre se potrivesc sau care e părerea mea despre migranți, vegetarianism și vaccinarea copiilor. M-a invitat să-i văd cuibul lui, de care era mândru. Mie mi-a plăcut ideea, pentru că mi s-a părut foarte ca pe Animal Planet. Și mie îmi place canalul ăsta, tocmai pentru că e ca-n viață.

Problema tatuajului cu Isus, în jacuzzi

Eram în jacuzzi și m-am așezat lângă bărbații ăștia doi, unul blond și altul brunet, amândoi bărboși din noul val. Pentru că bărboșii ăștia nu prea taie lemne și nu repară instalații electrice, dar sunt în schimb foarte vorbăreți, nu le mai tăcea gurița o clipă. Și după ce au trecut prin discuția de bonton hai să cumpărăm proprietăți de la greci, că acum sunt ieftine, apoi ne luăm și o barcă, facem excursii, blablabla, au schimbat subiectul cu unul și mai monden. Cel brunet, care, deși tânăr tare, avea mărime B la sutien tot din pricină că preferă să stea la taclale decât să taie lemne, l-a întrebat pe blond, care era acoperit de tatuaje. Și, cum de ți-ai făcut tatuajele astea? și arată către manșetele de la cele două mâini ale blondului, care apoi își scoate un picior lung din apă, printre bulele călduțe, dovadă că avea manșete și la picioare. Eu, roșie la față de la căldură dar nevrând să ies de-acolo ca să aud tot, păream indiferentă dar sorbeam fiecare cuvințel. Blondul zice că n-a găsit altă variantă pentru a acoperi ce înțeleg că au fost niste tatuaje nereușite, așa că și-a făcut manșetele astea groase la toate extremitățile. Brunetul s-a mirat că asta a fost singura soluție dar na, n-a bătut apa în piuă pe subiect, ca să nu-l supere pe blond, era evident un punct sensibil. Discuția despre tatuaje a continuat liberă, și am înțeles din ea că blondul nu era deloc descurajat și voia să-și facă tatuaje noi, că mai avea locuri de pe corp complet neexploatate, doar că nu știe exact ce să-și facă pe ele. Și explică: „Știi, tatuajele astea trebuie să însemne ceva pentru mine…unele dintre ele”. Din cauza bulbucilor care se înghesuiau jucăuș pe trupul blondului, eu nu prea vedeam restul tatuajelor, deși acum clar că voiam să-l cunosc mai bine. Brunetul îl întreabă dacă nu vrea să-și facă nu știu ce tatuaj, și blondul răspunde oarecum amărât „Nu pot, că-l am pe ăsta pe spate”. Și se întoarce astfel încât pot vedea și eu un Isus de dimensiuni mari și cu o față de hipster cam mahmur, purtând o coroană uriașă de spini rebeli pe cap. Eu mă întreb repede dacă atunci când a zis „ăsta” s-a referit la Isus sau la tatuaj, dar cum nu are cine să ma lămurească, îmi văd de ale mele în continuare. Mai discută ei așa o vreme, apoi blondul iese din bazin și văd ca are undeva în zona mușchilor obligi ceva caractere chinezești. Care, după părerea mea, sigur nu mergeau cu Isus-ul de pe spate, așa că de ce să-și facă probleme aiurea, că oricum trupul lui era o peltea, așa că nu mai conta ce-și punea lângă manșete și Isus și caractere chinezești. Cred că cel mai cinstit ar fi fost să se lase purtat de val. Dar na, ce știe țăranul (eu, adică) ce-i șofranul.

Barbații din categoria lemne pentru foc

Când aveam 20șiceva de ani, am fost invitată la o petrecere, unde un coleg de serviciu făcea curte pasională, fără rețineri, unei fete tinere, mult mai tinere decat el. Era o voioșie acolo, erau un freamăt și-un murmur între ei încât părea că toată lumea e a lor. Erau înconjurați de oameni care îi sorbeau din priviri, așa de bine se potriveau, era clar că era o iubire proaspată. Ea probabil nu știa, era asa de tânără. El însă știa sigur. Soția lui era în spital în acel moment, născându-i cel de-al doilea copil. Și mulți dintre noi, ceilalți, știam asta. Și el știa că noi știam.

Dacă e să înfierez un anume fel de bărbat, nu e cel care se cherchelește prea des sau care e prea zgârcit sau care e prea gelos sau care n-are chef să stea pe-acasă, inventând motive să rămână ore lungi la serviciu, deși niciunul dintre cei menționați aici nu mi-e chiar drag. Dar dacă e sa aleg un fel de bărbat cu care nu reușesc să mă obișnuiesc și de care mi-e aproape frică și despre care cred că ar fi bine să fie exilat undeva departe, e cinicul extrem dat drept exemplu puțin mai sus. Sunt bărbații ăștia care s-au săturat de femeile lor, dar, nu știu de ce, nu vor să plece de-acasă și să-și vadă de alte proiecte amoroase, bucurându-se de libertate. Ei preferă să păstreze căsnicia și să se arate extrem de disponibili oricărei femei care le place, ca și cum ar fi single, în căutare de o nouă iubire, năucitoare, totală. Situația asta oribilă în care ei își pun partenera stabilă, indiferent cât de nesuferită ar fi ea, și ce comunică ei despre ei, fâcând așa, mi se pare imposibil de suportat. Nici nu pricep cum poate să-ti placă un asemenea bărbat, înafară de situația în care habar n-ai cei cu el. Mi s-a întâmplat ca un bărbat să mă țină tandru de mână și să mă privească languros în ochi în timp ce trăgea o minciună cu glas calm nevestei despre locul în care se află și cine-l însoțeste. Tare scârboasă e chestia asta. Îmi amintesc că am rămas paralizată ca o muscă ce știe că urmează să fie servită la cina unui păianjen și o să fie și alți invitați voaiori.

Dacă ar fi să aleg să-mi fac un vaccin împotriva vreunui fel de bărbat, apăi ăsta ar fi. Și doar dacă aș mai avea privilegiul să mă vaccinez pentru încă o tulpină, ar fi împotriva celui leneș.

Post de renovare personală

Acest post nu este unul de dezvoltare personală, ci de renovare personală. A mea.

Dacă aș avea niște bani europeni pe mână, probabil că ăsta e primul lucru pe care l-aș face. O campanie șocantă de PR pentru ideea de schimbare pe plan personal. Este o campanie doar pentru mine, pe mai multe canale media clasice și alternative. O campanie cu mutra mea înainte de schimbare si după. Cu detalii ale felului în care trăiam înainte de schimbare și ce am câștigat palpabil apoi. O campanie desfășurată la intervale regulate, căci mereu uit și mă pun în situații imposibile și accept tot felul de porcării, din pricina fricii de schimbare. Campania asta ar avea darul de a-mi induce curaj din nou și a mă motiva să schimb ce nu-mi le place la viața mea, în loc să accept și să mă mângâi pe cap cu resemnare. Ca idee, mie nu-mi place să schimb nici măcar marca de pastă de dinți. Renunț greu la o pereche de sneackerși preferați, abia după ce ei au murit de mult. Să merg într-o nouă stațiune de schi este o aventură pe care mă mir că mi-o permit, psihologic vorbind, când alte stațiuni pe care le știu deja sunt așa de ok și as putea să mă scutesc de riscul de a încerca ceva nou. Deci nici mie nu-mi place să schimb, deloc nu-mi place. Și mai ales când am de schimbat ceva important, ceva care funționează rău, atunci îmi place cel mai puțin.

Schimbarea are întotdeauna o față hâdă, dar de fapt ascunde mereu o binecuvântare, odată ce am reușit să trec de ambalaj și încep să merg cu ea la pas. Cu cât mi-e mai frică, cu atât o să fie mai bine. Dacă serviciul mă chinuie, acum știu că n-ar trebui să aștept până mi se strepezesc dinții de ură când mă trezesc dimineața. Întotdeauna o să găsesc lucruri mult mai bune de făcut. Dacă iubitul mă chinuie, să schimb e aproape o datorie. Și nu trebuie să aștept până când văd stele verzi de frustrare, de mai multe ori pe zi. Întotdeauna o să găsesc un alt iubit sau o să mă bucur de singurătate, o vreme, cu pasiune.

Nu știu alții cum sunt, dar la mine primul pas pentru schimbare este să găsesc un plan șubred și mediocru. Dacă aștept un plan perfect, nu mai schimb nimic. Un plan prost îmi trebuie, orice plan pentru a schimba starea de fapt de acum. Și apoi, când am reușit să mă descotorosesc de situația care mă chinuia, și nu mai sunt sub influența gândurilor toxice permanente, o să-mi vină cu siguranță o idee mult mai bună.