Evaluarea unui partener cu așteptări reinterpretate

N-a trecut chiar așa de multă vreme de când mă interesa ce culoare de ochi are un bărbat, dacă are chef să danseze, dacă se îmbracă mișto, dacă atunci când se bagă în pat se oprește pământul în loc să se uite, dacă dacă vrea să călătorească în toată lumea și dacă prietenii lui sunt cei mai drăguți din oraș, dacă citește la fel de mult ca mine și face chestii mișto în weekend. Mă apucă râsul când mi-aduc aminte că mă interesa sub ce zodie s-a născut un bărbat și că aveam obraznicia să prefer taurii sau racii.

Mi-au trecut toate fumurile astea. Când evaluez un bărbat mă uit la lucruri de bază, pragmatice și dureros de simple. Mă intereseaza să fie un pic mai frumos decât dracul dar totuși nu gras, pentru că grăsimea aduce cu sine lene și lentoare fizică și psihică și diminuarea mișcărilor firești ale unei persoane. Acum pe bune, e important ca un partener să-și lege singur șireturile și să-și poată contempla propriul sex în oglindă, fără să-i întrebe pe alții cum mai arată și dacă e bine, sănătos. Sunt atentă dacă se poate întreține pe sine în viața cea de toate zilele. Mă asigur că nu are vreun credit uriaș în cârcă pe 25 de ani, că nu îl apasă o stimă de sine mică cam cât o puță de furnică, că poate să conducă o mașină și că viața lui sexuală nu se reduce la câteva dulci și rare momente de singurătate în compania unui film porno. Vreau să știu dacă nu cumva are o mamă dominatoare care îl transformă dintr-un leu paraleu într-un parameci în două secunde și dacă doarme noaptea și stă treaz ziua sau preferă invers. Îmi mai vine să verific, măcar un pic, dacă e genul care are deja două degete de la mâna principală mai lungi decât restul din pricina datului prea mult pe telefon și dacă nu cumva visează să emigreze într-o țară mai bună, căci în România chiar nu se mai poate trăi. Cam la asta am ajuns, după ani de observații și ajustari. Cât despre zodii, lasă că și gemenii, fecioarele, vărsătorii și toți ceilalți sunt foarte buni.

Încă ceva. Poate că singurul lux pe care insist să mi-l permit este ca el să mă facă să râd.

Anunțuri

Scurtă odă bărbaților uzi

Bărbații arată bine și când au haine pe ei, nimic de zis. Toată stima. Dar îndrăznesc să arăt că le șade mult mai bine uzi. Chiar n-are importanță dacă se prezintă cu un corp perfect sau nu. Faptul că steluțe de apă strălucesc pe pielea lor bronzată când stau întinși pe plajă le adaugă plusvaloare. Iar când bărbații înoată și coloane subțiri de apă se anină de brațele și umerii lor și îi urmează ca o hainuță transparentă pe unde au ei chef să meargă, este un fel de petrecere. Pur și simplu trebuie să uit. Apa, banală altfel, are efectul de praf de minune atunci când este presărată neglijent peste muschi de bărbat. Imi plac bărbații la plajă și pentru că, atunci când n-au haine pe ei, sunt lipsiți de însemnele culturale care te pot descuraja în mod normal. N-au borsete, freze prea meșteșugite sau blugi ca niște ștrampi. De pildă, pentru mine sunt foarte importanți pantofii bărbaților, despre care insist să se înțeleagă bine cu ei mei, ca niște prieteni buni. Mă interesează subiectul așa de tare încât pantofii care mi se par urâți mă împiedica să mă apropii de bărbatul ce îi poartă, chiar dacă el pare poleit. Ori pe plajă, bărbații sunt din fericire lipsiți de pantofii care pot fi în fel și chip, și ăsta e un lucru care le stă bine. Îi face mai atrăgători. Bărbații uzi sunt mai aproape de natură și mai lipsiți de, uneori, nefolositoare filozofii. Mai în ton cu ce-mi trece mie prin cap că trebuie să facă un bărbat pe lume, și anume să stea pe jumătate gol, să vâneze și să pescuiască. Să apere familia de monștri marini și să presteze munci dure sau să se întreacă în sport.

Hai că deja sunt prea multe motive filozofice de partea mea, de data asta. Îmi plac bărbatii uzi pentru că arată bine.

Anatomia unei țepe

De curând mi-am luat o țeapă. Nu una foarte gravă, nu care să aibă repercusiuni în viitor, nu una de natură să mă facă să-mi reorganizez felul în care văd lucrurile sau să-mi pierd credința în semenii mei, oamenii, pe care declar pe această cale că îi iubesc la fel de aprig. Dar am luat o țeapă care s-a întins pe o perioadă de șapte zile și m-a obligat să o privesc cu franchețe în față de câteva ori pe zi. Așa că am avut timp sa-mi dau seama că atunci când iei o țeapă se rupe ceva în tine și te atinge la forurile tale cele mai intime. M-am prins și că, atunci când iei o țeapă de unul singur și alegi să nu spui nimănui, timpul de vindecare și acceptare este mult mai scurt, căci mintea, harnică și binecrescută, tinde să ascundă și să îngroape așa rușinoasă întâmplare. Când însă țeapa e luată la comun și trebuie astfel declarată și purtată public, ca un stindard, fără a i se îngădui individului opțiunea călduță de a intra în negare, aproape că trebuie să ceri ajutorul unui consilier psihologic. O persoană specializată în dregerea oamenilor care și-au luat-o, care să stea cu țepuiții și să încerce să-i aline prin metode științifice de ultimă generație.

Recunoști rapid doi oameni care și-au luat țeapă pentru că, chiar dacă sunt maturi și trecuți prin multe porcării mult mai grave, cum ar divorțuri, falimente, concedieri sau operații, tind să devină brusc mai tăcuți. Îi vezi apatici, melancolici, și chiar își pierd ușor pofta de mâncare, în ciuda deliciilor aflate în fața lor, pe masă. Țeapa luată în mai mulți plutește deasupra țepuiților zile în șir, facându-i să se întrebe despre însuși rostul vieții pe acest pământ. Țepuiții au chef dintr-o dată să se plimbe în singurătate, să își revadă în tihnă momentele mai importante ale existenței lor, și să croșeteze planuri noi, mărețe, care să umbrească nereușita recentă, care se ține de ei ca o mesadă din cale afară de călduroasă pe timp de vară. După ce am trecut prin asta, tot ce îi pot sfătui pe cei care se vor afla în aceeași situație este să stea calmi, să nu se implice în conflicte noi și să nu facă cumpărături pentru a-și astupa golul interior.

 

Fumul, inamicul numărul 1

Am fost fumătoare înrăită. Când deschideam un ochi, primul lucru era să pipăi după pachetul de țigări și scrumiera cu mucuri de lângă pat și să mă pun pe treabă. Cel puțin două țigări se întâmplau în pat. Yuk. Mi-a plăcut așa de mult activitatea asta încât mai visez încă noaptea că fumez, și mă trezesc de surpriză și plăcere și dorință, ca și cum am întâlnire cu un amant nou, într-un mod ilicit. Ba chiar plănuisem să mă apuc de fumat pe la 60 de ani pentru că, ziceam eu, din ceva trebuie să mori. Măcar să-ți faci niște plăceri. Aia care nu fumau mi se păreau niște tâmpiți care nu știu ce-i bun în viață. Dar asta era atunci. Am avut un moment de luciditate și m-am lăsat, din pricină că nu-mi plăcea să-mi pută gura și hainele și casa, și pentru că am început sa iubesc sportul. Dar acum am cu fumul o relație specială. Una de ură. Vârsta asta de înjurde40 de ani mi-a luat-o înainte și a antamat decizii pentru mine. Mi-e așa de silă de fum încât nu că nu-l mai suport în spații inchise. Consider că fumul e o năpastă și la exterior, când e abundent și susținut. Nici nu-mi face plăcere să mai ies la restaurant în locurile unde se fumează, adică în mai toate. De mers să dansez cu greu poate fi vorba, căci cele mai mișto locuri de dans sunt niște hrube în care se țin concursuri profesioniste de fumat sincron. Când merg pe stradă și îmi vine un damf de la cineva din față, îmi vine să mă fac Zorra și Batlady și Spiderwoman la un loc și să fac dreptate pe lume. Dacă mă întâmplu la un festival în aer liber lângă un grup de fumăcioși perseverenți și n-am încotro și trebuie să stau acolo, îmi trec prin minte scene sângeroase, iar la final ei se roagă de mine pentru îndurare și eu sunt nemiloasă. Așa de tare îmi displace fumul.

Bucațele de Sfîntu Gheorghe

A fost o vreme așa de urâtă la Sfîntu Gheorghe încât cineva mai slab de înger ar fi zis că a avut o vacanță nasoală și mult ghinion. Da, în șapte zile am făcut o singură baie în mare si de două ori m-am lăsat plouată din belsug. Dar uite că Sfîntu Gheorghe nu e nici măcar pe vreme rea neplăcut.

Am mâncat duzini de smochine in fiecare dimineață. M-am trezit într-un învălmășag de rândunele care făceau nu știu ce întrecere la matineu, căței care se strigă unul pe altul peste gard nerăbdători să se joace, și vaci care pleacă la păscut cu mintea plina de gânduri optimiste.

Am ascultat cu atenție liniștea bălților și am așteptat, cu apa până sub genunchi și un băț lung în mână, să văd dacă trage peștele. M-am plimbat prin vânt năpraznic până unde brațul Sfîntu Gheorghe se îmbucă și se amestecă precum rufele în mașina de spălat cu marea. Am mâncat pește mult și gătit în fel și chip, sub foile foșnitoare ale unei sălcii, pe înserat.

Am fost atentă la lecția de geografie dată de domnul care ne-a plimbat cu barca. Acum știu să recunosc crinii de baltă, știu cum arată buzduganul de apă, și cum se numesc păsările în căutare de peștisori care urmăresc bărcile ce se aventurează în Meleaua de lângă sat. Îmi place la Sfîntu Gheorghe de mor. De fapt îmi place Delta așa de tare încât vreau să ne cunoaștem mai bine, și mai bine, în fiecare an din ce în ce mai bine.

Cine n-a fost în Deltă să meargă neapărat. Și cine a fost și a uitat să mai meargă, să se întoarcă.

Liniștea apelor dulci

Oamenii mi-au oferit diverse argumente pentru a vizita Delta. Că se mănâncă pește mult și bun. Că e frumos să urmărești meandrele apei, și să vezi pelicani și alte păsăreturi. Că găsești aici o vegetație plăcută ochiului și niște apusuri plăcute sufletului. Dar nimeni nu mi-a povestit că aici, în Deltă, este cel mai liniște de pe tot pământul ăsta. Și că tot aici sunt cele mai frumoase stele care s-au inventat vreodată. Dacă-mi ziceau așa, mă duceam imediat, nu mai așteptam 30 și ceva de ani.

Am descoperit Delta când am fost om mare și nu mai pot să mă las de ea. Cum mi se arată un mic răgaz, cum antamez șalupe, cumpăr produse antițânțari și dusă am fost. Pentru a obține liniștea asta uluitoare, vrei să iei autobuze, hidrobuze, să faci multă vreme pe drum și să-ți rupi constant din timpul tău prețios pentru a asculta, din nou și din nou, liniștea apelor dulci din Deltă. Acum se întâmplă că e și festivalul Anonimul. Adică, pe lângă marea care se întâlnește fermecător cu apele dulci, pe lângă peștele care dă din coadă și te îmbie în orice farfurie, seara mai e și câte un film. Privit la lumina stelelor alea speciale, cât oul de guguștiuc. Cu o bere în mână pe băncuțele care au văzut atâtea alte filme la viața lor. Plec în Deltă și mai vin abia luni, 24 august. Până atunci, fac colecție de liniște și pace.

 

Dreptul de a nu mai pierde nopți

La început m-am jenat ușor. Acum nici că-mi mai pasă. Trebuie sa merg la culcare. Orice-ar fi trebuie să merg la culcare. Când te apropii de 40 de ani, somnul, de frumusețe sau mai degrabă de bună dispoziție, integritate mentală și echilibru psihologic, devine unul dintre lucrurile supreme, pentru care merită să mă lupt. Devine unul dintre drepturile de scris în constituție și de adus în fața marii adunări naționale, dacă trebuie.

Poate să mi se promită orice lucru minunat. Dacă pentru a-l căpăta sunt nevoită să stau trează o noapte întreagă, mai bine nu. Mulțumesc frumos, dar eu pun întai capul pe pernă, și apoi mai vedem. Poate doar Brad Pitt să fie momeala la capătul unei nopți albe. Sau o colibă pe malul mării noastre românești, la care să pot ajunge ușor, cinci luni pe an. Sau un permis de mers cu avionul prin toată lumea, timp de un an. Poate doar așa să accept să încerc să rămân trează o noapte întreagă, cu toate neplăcerile pe care le implica acest act necugetat. Cearcane, nisip în ochi, și alte porcării, eu nu mai vreau să vă văd la față.

Cu revelionul sunt puțin încurcată. Oare chiar merită să stau trează mult după miezul nopții, ca să consider apoi că m-am distrat suficient în noul an, și apoi să am voie în sfârsit să mă culc mulțumită că m-au prins zorile? Neah. Hai sa dormim.

Farduri, păr și rock’n’roll

N-am avut chef să mă fardez niciodată, din două motive. Unu la mână, nu prea mă pricep, și îmi ia un timp suplimentar, prețios, înainte de a începe ziua, și asta nu-mi place. Doi la mână, nu vreau sa bag în sperieți vreun bărbat dimineața. Un bărbat care m-a văzut pictată frumos, cu tot ce trebuie, și care apoi, când deschide ochii pentru a începe o nouă zi, mă vede așa cum sunt de la natură, și poate avea un șoc. M-am întrebat de multe ori ce simt bărbații care se culcă alături de cineva și se scoală alături de altcineva. Eu m-aș simți înșelată. Prefer să știe toată lumea cu cine are de-a face. În cazul meu, cererea și oferta merg mână în mână. Bărbații care îmi plac mie preferă doar un strop de rimel. De ruj nici să n-audă. De fixativ nici atât.

Epilatul, pe de altă parte, e ca o muncă permanentă de dezapezire. Trebuie întreprinsă în toate anotimpurile, și de fapt răstimpul de liniște și bunăstare de la un epilat la altul e tare scurt. În restul timpului, până poate să se epileze din nou, o femeie umblă acoperită de o peliculă variabilă de păr. Mai lung, mediu, mai scurt. Știu femei care umblă însoțite veșnic de pensetă și duc o luptă aprigă împotriva pilozităților lor și ale altora. Eu am decis să accept ce nu pot schimba. Iarași am noroc. Bărbații care îmi plac mie nu se sinchisesc de asemenea detalii și nu pomenesc niciodată despre ele.

Așa că, din punctul meu de vedere, cel mai tare fard e un zâmbet. Cât despre păr, eu nu uit ce suntem. Mamifere. Restul e doar rock’n’roll.

Bărbații și cutiile lor date mie

N-am știut niciodată să fiu cât trebuie de feminină. N-am plâns destul pentru a-mi comunica nefericirea, n-am aruncat cu farfurii în pereți pentru a-mi arăta nefericirea. Nu m-am urcat în pat cu săruri la nas când îmi venea ciclul, n-am pretins că nu știu să ajung singură la nu știu ce adresă cum numai un bărbat știe sau că trebuie să fiu condusă până la scara blocului, că mi-e frică. Consecințele n-au întârziat să apară, și s-au transformat în atitudini pe termen lung. Probabil că, în ciuda sînilor mari, bărbații se uită la mine ca la un fel de fârtat de-al lor, un coleg de nădejde de mai mici dimensiuni pe care nu trebuie să-l cocoloșești și care ține la frig, frică, somn și alte piedici pe care viața le scoate omului în cale. Fără să fiu o feministă convinsă, ci doar o femeie care știe și poate să se descurce singură când n-are încotro, am început să am parte de-o egalitate ca la carte. Nu mi-am dorit-o neapărat, dar mi s-a întâmplat și nici că mă mai pot descotorosi de ea. Am vazut că mulți bărbații sar să ia cutiile și sacoșele femeilor din brațe. Le deschid ușile. Le conduc până la baie, să nu se piardă pe drum. Le dau mâna se dau jos dintr-un tramvai. Bărbații pe care mi-i aleg eu fac taman pe dos. Bine, nu trebuie să le deschid eu ușa ceremonios, să-i însoțesc până la baie sau să îi sprijin când coboară, dar nici nu dorm pe moale.

Acum e târziu să mai schimb ceva. Poate că bărbații au un fel de sistem de comunicare doar al lor unde e afișată poza mea și în dreptul ei scrie așa. Dacă întâlniți această femeie, n-o menajați. Nu vă uitați că e mică, căci e un fel de cal de povara deghizat într-o rochie roz, și încă unul foarte rezistent. Sau poate că, atunci când întânesc un bărbat, pe ecranele din ochii mei apare mesajul car repede și bine. Nu știu exact. Dar cum mă văd și sunt siguri că stau o vreme prin viața lor, bărbații care îmi plac mie îmi mai dau să car și eu ceva. Să nu mă plictisesc.

Revanșa sentimentală

Eram mică și sufeream din dragoste așa de tare încât nu credeam să mă recuperez vreodată. Și cum durerea mea era purtată la vedere și scânteia ca o broșă cu ștrasuri la o nuntă, oamenii mari încercau sa-mi zică cuvinte liniștitoare, care cum se pricepea mai bine. Mama, tata, o matușă. Chiar nu mai știu cine a rostit vorba asta mare. Dar am fost informată că o să fie bine. Că toți băieții și bărbații care îmi plac tare și pe care eu îi vreau să stea și ei în schimb o iau la sănătoasa, o să se întoarcă cândva. Eu atunci nu prea am crezut și, chiar dacă am sperat că e ceva adevăr, că doar oamenii mari insistă că au întotdeauna dreptate, mi se părea așa de îndepartată perspectiva de „cândva”, încât pur și simplu nu am reușit să mă bucur. Așa că am mai vărsat ceva lacrimi și am așteptat. Iar acum, că mă uit în urmă, constat că persoana cu pricina mare dreptate a avut. Fiecare reprezentant de parte bărbătească ce nu a știut să mă iubească suficient la un anumit moment, s-a răzgândit peste timp și s-a întors pentru reconciliere, generându-mi satisfacție peste măsura. Chiar dacă i-au trebuit pentru asta 15 ani, chiar dacă părea improbabil să ne mai întâlnim vreodată. Mi se pare foarte amuzant, căci văd cum bărbații ăștia par chemați de niște forțe care îi depașesc, doar ca să își ispășească acea crima a indiferenței față de mine. Vin din țări străine, divorțează și vin, vin din negura timpului, vin croindu-și către mine drum cu mare greutate. Și asta doar ca sa îmi închidă un caz rămas nerezolvat. Prin urmare, dacă o sa-mi pice în mână vreo fată tănără și îndurerată, o să-i servesc știrea asta, să verifice și ea la timpul ei.

În rest, mai aștept la cotitura doar un tip care nu m-a placut destul când eram în clasa a 7-a. Se ține tare, dar să fim sinceri: ce șanse are?