Teroarea de a avea prieteni fotografi

Sunt înconjurată de fotografi și ăsta e din start un lucru foarte sexy. Încă un avantaj este că ei au față de mine sentimente prielnice, de amiciție solidă, iubire trainică și respect reciproc. Ai zice că este minunat să ai prieteni fotografi, care să-ți facă la minut poze frumoase și flatante pentru suflet, pentru facebook, pentru viitorime. Doar că fotografii au modul lor de a judeca o fotografie, și nu puține sunt dațile când ei îmi arată foarte încântați vreo poza de-a mea în care arăt așa de rău că îmi vine să-mi iau tălpășița și să mă ascund în munți, unde urmează să ma hrănesc cu rădăcini, licheni și alte grozăvii pentru restul vieții mele. Așa mă sperie de tare unele poze în care fotografii au găsit că vreo expresie sau atitudine de-a mea este valoroasă, fără să se mai uite la alte detalii semnificative.

Fotografii au felul lor de a judeca frumusețea și nu-i poți întoarce din drum. Îmi arată cu inima curată și entuziasm fotografii în care eu par mai grasă decât sunt de fapt sau sunt cu celulita expusă inocent la vedere. Cu o pleoapă căzută în mod neliniștitor sau cu ridurile în cea mai reprezentativă variantă a lor. Cu părul prost dispus sau cu gâtul întors într-o poziție nefirească, ce rezultă într-o gușă pe care de cele mai multe ori nu o posed. Fotografii sunt așa de iscusiți în a găsi unghiuri noi, nefericite pe care nu le-am bănuit a fi posibile. Dar ei sunt bucuroși căci pe ridurile respective a căzut cine știe cum lumina și lor le place asta. Sau li se pare că au făcut o treabă de ispravă pentru că fundalul pe care eu apar grasă este plin de un jenesaisquoi care le face lor inima să cânte.

E mișto să am prieteni fotografi pentru că asta e sexy și uneori se lasă cu poze bune. Dar sunt dăți când e și mai mișto să mi se facă niște poze civilizate, neartistice, în care arăt ca o ființă omenească decentă, cu demnitate, și nu ca o aratare încadrată într-un minunat context fotografic, ca la carte.

Seriozitatea curelor mele pentru nas

Atunci când există un motiv medical la mijloc pentru care cineva acționează într-un anumit fel curios, lumea are mare ințelegere și susține îndeletnicirea cu pricina, oricât de dubioasă ar fi. Pe scurt, este așa de mișto să stai o lună întreagă la mare, încât cred că singura soluție viabilă pentru a putea merge în fiecare an este denaturarea adevărului. Adică trebuie să inventez un motiv temeinic care ține de sănătate, și apoi, după ce pretind câțiva ani lucrul ăsta cu mare seriozitate, lumea o să-l asimileze și chiar o sa mă încurajeze în demersul meu anual. Așa că am toate motivele să declar deschisă sesiunea curelor mele pentru nas, care necesită în fiecare an o lună de aer marin și aerosoli, de hamsii și porumb fiert, de rândunici și băi prelungi în mare, pentru ca viața să meargă în condiții decente mai departe.

Am noroc, căci există și un temei oarecum obiectiv. Când sunt la București, am alergie la ceva, nu știu exact ce, și nasul mi-e înfundat rău de tot seara și îmi curge ca la robinet dimineața, lucru care mă enervează îngrozitor. Aici, la mare, nici nu mai știu că am nas. Deci practic se impune ca eu să am grijă de nasul și psihicul meu. Și unde pot face asta mai bine decât la mare, mai ales că aici am obținut cele mai bune rezultate? Anul viitor o sa fie probabil mai greu, până când înțelege toata lumea ce miză mare am. Apoi lucrul ăsta se transformă în obicei, și nimeni nu o să mai pună la îndoială necesitatea curelor mele, chiar dacă au un nume aberant. Unde e Sana? E, păi a venit timpul să plece în luna aia la mare. Știți cum are ea nevoie pentru nas. Fără, nu se poate.

 

 

 

Pescarușii de Nesebar

Pentru mine, pescărușii sunt simbolul vacanțelor la mare. Sunt imaculați, ca spălați cu Persil și Ariel la un loc, se tânguie rar și cu rost. Înainte să ajung la Nesebar, îi plăceam. Acum totul s-a schimbat. Pescărușii de Nesebar sunt inamicii nopților dormite în tihnă, cu nesaț. Lucrează în echipe de câte 10-12 indivizi și se antrenează în haită toată noaptea, cu urlete și strigături specifice, care îți strică tot cheful de viață. Noaptea petrecută la Nesebar, din pricina acestui păsăret fără inimă, e împărțită în multe segmente chinuitoare, inegale. Se pare că pescărușii ăștia dorm ziua, căci îi vezi picotind în dormitoarele lor, în care șed cu duzinile, nemișcați, sunt înșirate prin tot orașul. Recunosc că, după mai multe nopți de nesomn, doar frica de Dumnezeu și asociațiile feroce de protecția animalelor m-au oprit să nu mă las cuprinsă de nebunie temporară și să gonesc cu pietre. Nu ca să-i rănesc de moarte, ci ca să le tulbur și eu somnul lor, și să aibă apoi o noapte albă dar indispusă, în care în loc să zboare cu agilitate și să se distreze în feluri pescărușești, să le cadă capul în piept de epuizare.

Pescărușii din Nesebar sunt văzuți peste tot prin oraș mergând pe jos, ca niște găini. Indiferente și n-au frică de oameni sau de soartă. Pescărușii din Nesebar sunt creaturi tenebroase, nu pufoșenii.

Nesebar, acest mare muzeu populat de valuri de turiști nesățioși

Nesebar e un orașel medieval frumos, așezat în mod meșteșugit la malul mării noastre, cu arhitectură tipic bulgarească, adică o salbă întreagă de case cu fundație de piatră și etaj de lemn. Toată mica așezare este de mărimea unei ghinde, cu străduțe pentru pitici și mici grădini din care se ițesc afară zeci de smochini.

Această mică peninsulă este inconjurată de mare pe toate părțile. Plăjile sunt fâșii subțiratice lipite de zidul solid al orașului și oamenii stau lipiți de ele, fascinați de marea care li se prăvalește curată la picioare. Dacă vrei umbră, trebuie să te ascunzi sub bolțile de lemn ale restaurantelor sau sa-ți faci sediu central în umbra catedralelor cu care este împănat micul orașel.

Delicios construit și menținut, aflat în patrimoniul UNESCO, Nesebar are și niște defecte, șie bine să le știti înainte de a-i călca pragul și a-i bea ayranul. Toate restaurantele sunt capcane pentru turiști, cu prețuri mari spre foarte mari și mâncare așa și așa. Noaptea, dacă ești romantic și îți place să dormi cu geamul deschis, o să te chinuie pescărușii, care fac un tărăboi năpraznic. Pe toate străduțele, chiar și cele mai ascunse, se scurge un șuvoi neîntrerupt de turiști care se împiedica la tot pasul în magazinele de suveniruri care colorează fiecare colțișor.

Și încă ceva. Daca totuși vreți să vizitați Nesebar, mare grijă să găsiți hotel în Old Nesebar, căci tot Nesebar se cheamă și plaja Sunny Beach. Cea cu hoteluri noi și sute de umbrele frumos aranjate în formație de luptă în fața lor.

Ce nu vreau

Uite că bând cafeaua dimineață, m-am lămurit brusc ce nu vreau.

Nu vreau să mă resemnez până nu am încercat până la prăsele să obțin ce-mi doresc.

Nu vreau să muncesc toată ziua rău de tot la un birou, de dimineața până seara, și apoi, când vine ora de plecare, să îmi fie rușine să ies pe ușă pentru că am un șef care dă senzația că tocmai atunci începe treaba și că prin plecarea mea sunt o nemernică nerecunoscătoare, care nu vrea să pună umărul.

Nu vreau să mănânc pâine proastă.

Nu vreau nici să stau într-o relație doar să nu fiu singură. Sau să tărăgănez o relație care stă să dea ortu popii. Sau să mă sacrific acum în fel și chip pentru ceva viitor, nemăsurabil și improbabil.

Nu vreau să mă opresc din călătorii mici, medii și mari. Din mersul la mare. Din înotat. Din sport.

Nu vreau să pierd timpul cu oameni care nu îmi plac. Cu oameni care nu sunt ca mine.

Nu vreau sa încetez a cumpara brazi de Crăciun falnici, chiar dacă nu e frumos, decent și ecologic.

Nu vreau să-mi precupețesc timpul petrecut cu cei apropiati. Să nu le știu problemele zilnice. Să le iau cadouri de mântuială când e ziua lor. Nu vreau să-i bifez.

Tu ce nu vrei?

Verificarea valurilor de divorțuri

Că sunt single sau nu, e bine să fiu la curent cu divorțații anului. Mi-ar plăcea mie să trăim ca-n povești, până la adânci bătrâneți, într-o atmosferă perpetuă de respect reciproc, dragoste etern împărtășită și tandrețuri supreme, fără fisuri, presărate din belșug pe parcursul a 40 de ani. Când joci în terenul ăsta al iubirilor complicate însă, lucrurile se văd altfel la cald. Prin urmare, să ții un ochi pe divorțurile tuturor celor pe care i-ai cunoscut cândva și ți-au plăcut este un act de luciditate sentimentală care te ancorează în realitate.

Dacă se întâmplă ca, în ciuda tuturor eforturilor mele întreite, să fiu liberă de sarcini, adică fără bărbat în bătătură, nu mi se pare că totul e pierdut. Nici că toți bărbații buni sunt luați, și că o să ajung să pun prematur muraturi pe care nu are cine să le guste. Din păcate pentru noi toți, dar din fericire pentru cine are nevoie de un nou partener, multe cupluri se schimbă, se reinventează, se crapă, și se formează permanent altele noi. Când vezi lucrurile așa, toți bărbați apar drept eligibili. Și pentru asta nu trebuie să fiu spărgătoare de familii. Trebuie doar să aștept cuminte și să țin un ochi întredeschis către pagina de divorțuri.

La mare la curte

De ce-or mai veni ăștia la mare, ziceam eu, acompaniată cu mult de sos de către prietenele mele bune, de ce-or mai veni la mare dacă tot rămân prin curte, în loc să se îmbrace frumos și să se ducă să petreacă pe strasse, pe unde sunt petrecerile în Vamă. Și apoi arătam cu degetul către acești alți colegi de la gazda care, în loc să iasă la 10 jumate din casă și să se ducă la Expirat, rămâneau acasă, unde trageau în mod pașnic de câteva sticle de vin. Mi se parea, vezi bine, că Vama este mai ales gândită pentru nopțile sfârâitoare, pentru dans pe mese și șurubelnițe reci și răsărituri purpurii, și mai puțin pentru tihnă și alte stări soră. Și că dacă nu faci așa, ca noi, mai bine stai într-o curte acasă, la grătar, ca atâta altă lume de-o știm noi.

Acum mă uit cu ochi inteligenți, mi se pare mie, către hoardele de oameni care, când vine seara, în loc să-și facă un cocktail în care să presare cu grijă greieri, stele, un pahar de vin alb de la rece și apoi încă unul, discuții cu voce șopocăită, mirosul grădinii udate recent și apoi un somn bun, dau buzna afară din casă ca și cum there’s no tomorrow și fug ca niște săbatici să rupa mesele, să soabă toată bautura, să se lipsească de somn și apoi să se scoale mâine târziu, cu dureri de cap și mintea învelită într-o pungă de plastic și pleoape grele, când soarele este de foarte multe sulițe pe cer. E de neînțeles, domnule. Și ei se uită la mine cu trei perechi de ochi când mă găsesc trăgând la tigaie niște aglio olio peperoncino, si eu mă întreb cum or putea trăi numai cu pufuleți și toortitzi și mă mir cum nu înțeleg ei să înceapă ziua cu o omletă.

În rest, toate bune. Și toți suntem mulțumiți nevoie mare în curticica de la malul mării.

 

 

La bulgari

De unde ideea asta că bulgarii sunt mai fraieri decât noi, nu știu exact. Dar am crescut cu ea, e o idee de țară. Înafară de oarece merite recunoscute în materie de produse din trandafiri și niște castraveciori, ne-am obișnuit să zicem că bulgarii sunt vai de capul lor.

Primul contact pe care l-am avut acum mulți ani a fost cu brânza lor, și am rămas șocată după prima îmbucatură. O fi brânza românească bună, dar cea bulgarească este incredibil de bună. Chiar și cea de la un prăpădit de magazin de cartier, strânsă într-o țiplă, are gust magic. Apoi, imediat după brânză, am cunoscut Sofia. Un oraș pe care niciun român, niciodată, nu-și propune să-l viziteze. Sofia e frumoasă, calmă, verde, cu restaurante mici și delicioase. Are un munte sexy în fundal și oamenii de pe-aici sunt draguți tare. Apoi, la ceva timp după Sofia, uite ca am cunoscut și marea. Cu faleză înaltă, bine asortată cu roci de culoare roșiatică, cu nisip fin de tot, cu apă clarissima, fără alge. Chiar și cu fermă de scoici unde mănânci și plângi, mănanci, la un preț complet rezonabil. E tare mișto la bulgari, cam oriunde ai merge. Dar uite, dau deoparte peisajele și branza. De fapt cel mai mult m-a impresionat curațenia bulgărească în spațiile publice și grija atunci când vine vorba despre rezervații naturale, monumente vechi și orice mai e de vizitat în Bulgaria. Din motive care-mi scapă, bulgarii ăștia care clar sunt mai fraieri ca noi, nu aleg niciodată să-și întemeieze wc-uri adhoc în principalele lor cetăți sau ruine importante. Când te plimbi printr-o mică și dosită rezervație naturală cum este cea de la lacul Durankulac, nu găsești în urma lor nici măcar o țiplă de la snickers. Nici măcar niște mucuri de țigară. Totul e numai natură neprihanită, iar intervenția omului e fină și de bun simț, sub forma unei mese de picnic sau a unui coș de gunoi cu pungă în el.

La bulgari e bine de tot. E o plăcere să tot descoperi faruri pe malul mării, castele romane, sa faci baie în lacuri fără o bordură de peturi, să te pierzi în mici delte cu păsăret sau locuri de plaja curate ca niște bomboniere. Ce păcat că sunt mai fraieri decât noi.

Organizația oamenilor drăguți și binevoitori

Am observat că în toate domeniile se află oameni asemănători mie, adică drăguți din fire și binevoitori. Există oameni ca mine electricieni, proprietari de pensiuni, vanzători la non-stop, zugravi, angajați la agenții de ticketing, chiriași, lucrători la customer care la compania de telefonie mobilă, casiere de supermarket. Am întânit oameni cu aceleași principii chiar și agenți de asigurari, chiar și agenți imobiliari, deși stiu că e greu de crezut.

Desigur, forțele întunericului sunt la fel de bine organizate. Există multe feluri de oameni care nu sunt ca mine dar, dintre cele mai neplăcute și bine organizate, îndrăznesc să-i amintesc pe cei care cred în teoria conspirației, pe cei care cred că să fii neplăcut și găsitor de noduri în papură urmează sa-ti aducă numai foloase, pe care bănuitori și suspicioși, pe cei care ridică tonul să-l acopere pe al tau, indiferent cine are dreptate, pentru a te intimida, și nu pot trăi fără conflict. Mai sunt cei leneși și care se fofilează, apoi cei care spun, deși lucrăm toți la același patron și avem de rezolvat o treabă, că un cutare lucru nu e în fișa postului lor, cei care răstălmăesc orice spui în defavoarea ta și a lor, cei care suferă de mania persecuției, și cei nesimțiți, care fac doar lucruri care îi interesează pe ei, fără să se gândească la ceilalți.

Am insistat atât pentru că am mai descoperit că, dacă îi identific pe oamenii ăștia ca mine, care sunt peste tot, și mă bazez și mă înconjor de ei, trăiesc net mai bine decât încercând să mă descurc cu personaje din celelalte organizații care mai există. Care sunt și ei peste tot. Dacă vă regăsiți și vreți și voi să faceți parte din rețeaua asta a mea, și știți deja și niște personaje cu care să o populăm, dați de știre. Ar fi plăcut să mergem la avocați ca noi, să ne consulte doctori ca noi, să ne fie clienți și angajatori oameni ca noi. Zic și eu, nu dau cu parul.

Locuința de la mare

Au trecut 10 zile de mare și uite că m-am obișnuit să locuiesc aici ca și cum Vama Veche ar scrie de fapt în buletinul meu de București. Știți cum se zice despre parizienii care nu se deranjează să viziteze Turnul Eiffel, londonezii probabil că nu ridică niciodată capul când trec prin fața palatului Buckingham, iar despre clujeni se știe că nu se duc la TIFF. Ei bine, naturalizându-mă eu aici, am început să nu mai merg în fiecare zi la plajă. Adică sigur, ideea că am venit la mare se păstrează, dar nu mai sunt înnebunită să ajung la malul mării cât se poate de repede. Îmi mai pierd sau de fapt investesc timpul și prin grădină sau cu bicicleta sau gătind ceva, ca acasă, sau uitându-mă laun serial.

În fața ușii de la intrare am un cais, iar fereastra camerei dă spre alt cais. În felul ăsta sunt înconjurată de buline portocalii. Se mai întâmplă să mă scol la 6 dimineața și atunci răcoarea parfumată care se lipește de mine când ies din casă îmi aduce aminte că eu așa vreau să trăiesc. Măcar vara. Măcar din când în când. Într-o grădină la mare. Cu net care merge greu. Într-o cămăruță văruită proaspăt în alb. Mâncând porumb fiert și gândindu-mă la ale mele. Cu câte cineva apropiat care vine să petrec timp de calitate împreună. Aici la mare nu fac mai nimic, si totuși sunt ocupată toată ziua de nu-mi văd capul. Într-un cuvânt, la mare se trăiește bine, nu vă faceți griji pentru mine.