ma duc sa raportez din ardeal

Nici n-am piciorul bine in Cluj si am si inceput sa sufar de SFP, adica Sindromul Filmului Pierdut, pe care il am in fiecare an la TIFF. Asta inseamna ca in fiecare zi simt nevoia sa vad si mai multe filme, din ce in ce mai multe filme, si nu accept sa-mi scape nimic. Cum nu reusesc sa ajung la un film pe care il simt ca mi-ar placea, cum ma apuca panica. De exemplu, inca de pe acum mi-e frica sa nu care cumva sa pierd, in timp ce mananc la repezeala niste paste cu vreun sos, dupa ce-am vazut deja vreo 4 filme, cine stie ce film islandez care ruleaza la cinema Arta.

Plec la TIFF si e ca si cum as pleca la oaste. E o treaba serioasa. Imi dau seama ca asta inseamna cam asa: 10 zile de festival cu 9 locatii pe care trebuie sa le iau in calcul in fiecare zi pentru cele mai bune alegeri, 223 de titluri dintre care 31 romanesti, 12 filme aflate in competitie pentru trofeu si 18 concerte. Daca la asta mai adaug si cel putin 3 farfurii de varza a la Cluj la Varzarie, 4 amandine la cofetaria Carpati si vreo 15-16 cafele peste tot in Cluj, rezulta cam cum se abordeaza un TIFF cu responsabilitate, entuziasm si ganduri bune.

O sa zic de-acolo de cate ori apuc.

PS: Poza este din filmul Wild Tales, care deschide astazi festivalul.

Anunțuri

cand dimineata incepe la crematoriu

Astazi mi-am inceput ziua la crematoriul uman.

Este vorba despre cel din Vitan Barzesti, de pe intrarea Serelor, unde taxiurile ajung arareori insa oamenii ajung adesea. Asta daca s-au gasit sa cumpere, sa vanda, sa lase mostenire urmasilor sau sa treaca pe numele lor un loc de veci. Crematoriul uman este locul unde nu exista durere si nici intristare. E un fel de rai urban aici, pe pamant. Am fost eu la multe ghisee de primarii, circi financiare si de politie, pasapoarte si alte organe si organisme de tot felul. Insa pofta de viata si exuberanta ca cele etalate de aceasta incinta si angajatii crematoriului uman rar am intalnit. De fapt cred ca nu am intalnit niciodata.

Daca te gandesti vreodata sa poposesti pe aici fara insa sa vrei sa si ramai, sa stii ca la intrare te intampina un portar serviabil si zambitor, cum nu mai este portar pe lume. Te intreaba el ce ai nevoie si te indruma cu bunavointa si inima curata spre ghiseul trebuincios. Poteca ce duce catre ghisee este lunga, insorita, si pavata abundent cu flori de toate natiile, care stralucesc sfios. In aer canta, orice-ar fi, pasari rare si incantatoare si, odata ce ai ajuns unde doreai, gasesti birouri spatioase si luminoase, bine populate cu mobile si ustensile noi. Toate emana un aer din care moartea lipseste cu desavarsire iar viata razbate prin toti porii. Angajatii, spre deosebire de cei complet morbizi pe care ii intalnesti la administratia cimitirelor normale, sunt joviali si eficienti. Drumul oricarui om viu sfarseste la registratura, unde doamna cu gene lungi si ochi mari a lipit pe geamlacul ghiseului ei niste gargarite si flori din fetru, ce ies placut in relief. In spatele dansei este lipit pe perete un Turnul Eiffel strajuit de fluturi, mici strasuri si alte figurine ce alcatuiesc un peisaj romantic, de vacanta.

E drept ca la crematoriul uman ajungi greu si amani mereu acest drum care parca nu iti suna ok. Dar odata ce ai pasit aici, totul este asa de bine incat, dupa ce ti se dau timbre fiscale fara sa fii trimis la cine stie la ce posta, cum te temi rau de tot ca vei pati cand afli ca iti trebuie timbre in the middle of f…g nowhere, si dupa ce platesti sume indecente la caserie, si dupa ce simti satisfactia ca totul este consemnat la registratura, mai vrei sa mai stai un pic. Ti se pare ca in sfarsit in tara asta exista un loc unde lucrurile sunt bine facute. Cel putin eu asa am patit. Am iesit afara, vantul mi se impleticea discret prin plete, si ceva ma tinea. Ceva bun, chiar daca inital crematoriul uman pare ca nu e un parculet de distractii, ci un loc din care scapa cine poate.

 

caut femeia isterica din mine

Din cand in cand, mi-as dori sa fiu o femeie isterica.

Femeia isterica are o imagine proasta dar o viata mai buna, imi inchipui eu. Mai buna decat femeile care nu-si pierd rau de tot cumpatul si raman in banca lor, fara sa-si puna poalele in cap. Caci, de frica de a nu ii declansa nebunia, barbatii fac ce trebuie facut, si mai si zambesc intelegator sau macar amuzat, punand intreaga afacere pe seama eternului feniminin.

Si cum femeile care nu sunt nevrotice sau sunt dar reusesc sa se abtina capata mai putine lucruri in viata si infinit mai putin atentie, asa mi-a venit ideea. Ca vreau sa fiu si eu o femeie foarte isterica. In momentele cheie. In care trebuie sa impresionez sexul tare. Vreau sa fiu o femeie pe care sa o stie toti vecinii ca mai sare calul uneori, chiar daca rar.

Cred cu tarie ca, daca as fi mai isterica, as fi mai menajata de catre barbatii de langa mine. De mila mea sau de frica mea, nici nu prea conteaza. Important e ca, cu isteria mea sezand amenintator deasupra capului lor ca o sabie, barbatii ar avea mai multa grija de/cu mine. Si asta m-ar multumit ceva de speriat.

Daca exista cursuri de a deveni isterica, nu stiu. Daca auziti, sa-mi spuneti. E pana la urma si asta un fel de dezvoltare personala. Pentru ca, deocamdata cel putin, eu cand ma cert o face cu argumente in loc de cratiti trantite de pereti. Cu un fir logic in loc de zbierete. Si din asta am numai de pierdut.

 

am acreditare, am parte

Tocmai ce-am primit acreditarea pentru TIFF cu nr. 14.

Intai am chiuit moderat, ca eram in public. Apoi m-am pus pe planificat draconic, caci nu sunt putine lucrurile pe care am pretentia sa le fac odata ce pun piciorul in Cluj. Stau o saptamana si nu vreau sa pierd mai nimic, asa ca trebuie sa ma concentrez rau de tot. Unde mai pui ca pe langa filme ma vad si cu multi prieteni, am inghetate de mancat, gradini botanice de vizitat, si magazine secrete cu haine misto de luat la puricat.

O sa scrutez cu atentie filmele, care sunt niste sute la numar. 12 titluri se bat pentru trofeu. Scurt metraje romanesti, ma prezint sigur. Am pus filme nordice la loc de cinste, cica anul asta luam o portie zdravana in Norwave. Pe langa Norvegia, tara care este pusa sub focus anul asta este Argentina, de unde si filmul din deschidere, Wild Tales, co-produs de Pedro Almodovar, despre care se pare ca o sa ne ridice parul de pe ceafa. Evenimente speciale, pai sa vedeti. Am concert, proiectie, petrecere. Daca o sa ma rezist, o sa ma infrupt si din concertele care o sa se tina ba la Casa TIFF, ba la Castelul Banffy din Bontida, ba in noua locatie de la TIFF Campus. Trebuie sa o mai vad putin si pe Nastassja Kinski, care vine la festival, trebuie sa ajung la targul de la Depozitul de filme salvat anul trecut de catre festival. In plus, promit ca nu o sa pierd niciunul dintre cele 18 scurt metraje romanesti, dar stiu ca pentru ca lucrul asta sa se intample, e imperios necesar sa-mi iau bilete in momentul in care ajung.

Deci plec la TIFF si am stelute de bucurie in privire.

 

coasta de azur la pas marunt

E drept ca sediul central a fost la Nisa. Insa nu prea am lasat centimetru de mal albastru necercetat, de-a dreapta si de-a stanga ei, caci fara de liniste e soiul meu.

La Nisa am mai ajuns eu eu, dar numai cate o zi, si asta nu e deloc destul. Nisa trebuie luata la pas cu rabdare, descoperita nu doar cu ce are ea mai celebru, si anume Promenade des Anglais si piata frenetica de langa. Toata Nisa e o gradina mare si inmiresmata, care pulseaza prin pasarile si plantele sale abundente si cere atentie speciala indreptata si catre colinele ce dau spre mare. Doar cand stai mai mult aflii ca locuitorii claxoneaza aproape de la fel de prompt ca romanii si totusi sunt relaxati. Ei alearga cat e ziulica de lunga pe malul marii, chiar si multi oameni in varsta, chiar si mame cu carucioare. Ce mi-a placut e ca  nu putini barbati isi dau tricoul jos pentru a alerga mai bine, ceea ce face lucrurile incantatoare pentru privitor. Daca as avea putere, as face o regula de aplicat peste tot in lume, pentru toti barbatii, fie ca alearga sau nu. Nisa, un important centru universitar, iese seara in oras si mananca tare bine. Apa turcoaz te spala bine pe creieri daca esti stresat, si tot bine iti clatesti si tu ochii cu vestmintele albe ale localnicilor.

Daca n-ai astampar, locurile mele preferate in care am fugit de Nisa sunt oraselele Eze, o bomboana fondanta, Gourdon, o mica pitica citadela cocotata pe o stanca sus de tot si St. Paul de Vence, un orasel plin ochi de artisti si flori. Toata propun cafele si bucate delicioase. Dintre oraselele pe malul marii in care e placut de cotrobait si de mancare m-am indragostit de Antibe, la cateva minute de Nisa. Iar daca treci apoi de Cannes si scrutezi Coasta Esterele golfulet cu golfulet, nu prea ai cum sa nu ravnesti sa petreci nitel timp aici, unde apa de culoare turcoaz inchis se combina cu stancile rosii si plajele salbatice. E bine pe toata coasta asta azurie. E bine indiferent cum o abordezi, planificat sau cu buget redus, in lux sau fara vreun tel special.

E bine sa fii francez din sud macar o saptamana pe an, din cand in cand.

o saptamana la nisa

De astazi o sa fiu plecata o saptamana la Nisa.

Nisa e locul ala cu apa turcoaz, unde gasesti seara jazz in centrul vechi si cat e ziua de lunga baghete cu unt si fandoseala frantuzeasca de calitate. Are palmieri si pudeli, viligiaturisti bogati in straie albe si cafele complicate pe masute presarate pretutindeni. Are un je ne sais quoi care te face pe tine, calator, sa te bucuri ca ajungi inca o data acolo.

E amuzant sa mergi la Nisa pentru o mica reuniune de familie, cand toti cei implicati sunt romani si nimeni nu locuieste acolo. Dar asa s-a potrivit. Asa ca iau avionul, iau o matusa de o aripa, si zbor pana in sudul Frantei unde, imi inchipui, trebuie sa fie vreme frumoasa acum. Am costum de baie, am si palarie de soare. Am doua carti si aparat foto. Nu am internet.

O sa locuiesc printre niste coline, cred ca se vede si marea de acolo. Stiu ca o sa si alerg serile, cand soarele s-a mai potolit, si o sa dau si o raita pe la localitatile din jur, sa vedem ce se mai intampla prin restul sudului Frantei. Am mai fost la Nisa de doua ori. O data am fost cu cel mai iubit dintre pamanteni si eram deja ingrijorata tare de cum merge iubirea. Alta data am fost iar cu familia. Se pare ca Nisa este numai buna pentru rubedenii, cel putin in cazul meu.

Ne vedem luni, 25 mai, cand probabil ciresele romanesti vor fi la putere si capsunile romanesti o sa fie deja instalate timid prin piete. Iar teiul, teiul va fi fiind imbobocit deja.

bucurestiul prin ochii unei prietene de mame cu copii

De cand toata lumea in jur a facut pui vii, am ajuns o experta in a gasi locuri ok si fara fum.

Cele mai misto locuri din oras sunt cu fum la pachet. Ma refer la cele mai frumos luminate, cele mai animate, cele cu muzica cea mai frumoasa, cele mai iscusit decorate, si cu mancarea cea mai buna. Doar ca eu am fost nevoita sa le identific taman pe celelalte, in care sa ne putem vedea, mame si copii droaie, si toata lumea sa fie multumita.

Si am ales asa, mai ales pentru cand e vreme urata si esti nevoit sa stai departe de terase. Readers pentru serile lungi de iarna. Au vin bun, mancare ok, si personalul s-a obisnuit deja ca multi dintre clientii lor sunt femei cu ceva copii la pachet, asa ca te primeste cu dragalasenie. Lucru rar, cand te prezinti cu un carucior. Totusi, trebuie sa te ajute cineva sa urci treptele cu copil, carut si tot felul de genti care insotesc orice caravana a unui prunc.

Urmatorul e Lente de pe Praporgescu sau, si mai bine, Lente de la Armeneasca, ca are un separeu magic. Mancarea e nasoala in ambele locuri si lucrul asta nu s-a schimbat de multi ani incoace, indiferent ce au incercat. Dar de obicei e liniste si stersezi doar putina lume din jur cu toata zarva produsa de multe mame cu multi copii.

Merge si Alt Shift nefumatori, daca faci rezervare cu 3-4 zile inainte. Locul e misto, doar ca iti cam vine sa umblii cu bebelusii in varful picioarelor, ca parca n-au ce cauta acolo. Mancarea e ca de obicei la un Shift, delicioasa. Dar trebuie sa fii foarte hotarat, de cu mult timp inainte, ca vrei aici. O masa de 7 mame cu copii nu se organizeaza usor intr-asa un loc.

Si ce vreau eu de la voi este sa-mi ziceti care sunt locuri pe care inca nu le-am descoperit. Si unde este numai bine de mers, intr-o zi cand ploua, cu puzderie de bebelusi si mamele lor aferente. Rog seriozitate. Multumesc.

 

 

sutiene negre, sutiene rosii si sutiene normale

Am descoperit ca la mine in dulap exista Fratia sutienelor negre. Este este condimentata uneori de cea a sutienelor rosii.

Am cumparat in viata mea foarte multe sutiene. Cand ai sanii mari, una dintre principalele preocupari in viata este gasirea de sutiene si frumoase si andurante, care sa functioneze ca osteni de nadejde in sustinerea permanenta a sanilor. Ca o concluzie, orice femeie cu sanii mari trebuie sa aiba 3-4 sutiene de nadejde in viata ei, in orice moment. Chiar daca este sculata noaptea din pat si luata pe nepregatite. Chiar daca pleaca in pribegie prin lume, de capul ei sau obligata.

Odata inteles lucrul asta, este lesne de priceput ca orice femeie trebuie sa aiba un sutien frumos negru (sexy), unul frumos alb (sexy cuminte), unul frumos roz (sexy virginal, in masura in care lucrul asta mai este posibil si vanatul cumpara varianta asta), si unul culoarea pielii (adica unul aproape sexy invizibil) cand situatia o cere).

Doar ca sutienele negre au tendinta sa plece mai repede de acasa. Cu cele roz, albe, culoarea pielii sau verzi, galbene, albastre, violet, n-am nicio problema. Stau cuminti in sertar si se bucura cu sinceritate cand sunt purtate. Cele negre insa tind sa fuga de-acasa. Iar cele rosii sunt singurele care se lasa influentate si mai dispar si ele.

Cum sa contracarez aceasta lupta de gherila condusa de niste mici bucatele de dantela si bumbac, habar n-am. Cert e ca am o situatie care ma si costa mult, daca este sa facem calcule istorice, si care ma si obliga sa fac scouting iarasi pentru un sutien bun, negru sau rosu. De fapt ce vreau eu sa stiu este unde se duc sutienele negre cand se duc.

 

cel mai bun agatament

Eu eram calare, ca de obicei. Prin centru ma dadeam.

Un barbat dragut, inalt, skinny, imi zice prietenos pe trecerea de pietoni. Ce faci. Eu zic bine, caci credeam ca ne cunoastem, asa de apropiata a fost atitudinea. Si chiar daca nu, era o intrebare vadit inofensiva. Aaaa, esti romanca, zice el apoi. Am crezut ca esti frantuzoaica. Eu imi dau seama ca nu ne cunoastem, dar zambesc ca o franco-romanca, cu toata fata si gura, si chiar si cu parul si oasele, incantata de asa compliment. Caci sa fim sinceri, toata lumea vrea sa fie luata drept frantuzoaica. Dau sa plec si el zice hai sa bem o cafea. Eu, care ma departasem ceva, inca zambind in neant, asa, strig imi pare rau, dar ma grabesc, am ceva de facut, vine ploaia, nu te cunosc, uite ce trafic, de mult nu m-a mai agatat cineva in halul asta, esti dragut, dar eu am pe cineva, ce tupeu ai, unde oi fi invatat tu sa opresti femeile pe strada asa, multumesc frumos, dar nu pot. Ma rog, nu i-am zis toate astea, poate doar cate ceva din tot noianul asta, insa nu stiu sigur ce. Inca zambeam. Si el atunci striga tare, tare de tot, sa ajunga vorbele la mine peste sutele de metri dintre noi, peste trafic, peste masini, peste pietoni banuitori, peste diferente culturale, copaci, vuietul orasului, mirosul de iasomie si multe altele. Hai sa vorbim la telefooooon, sa ne vedem altaaa daaataaaa. Cred ca de data asta am tacut, si am mai adaugat un 34% zambet, de parca nu era suficient deja. Parca si pedalam ca o frantuzoaica get beget, ce mai. Parca si freza era de frantuzoaica, si parca si pielea la fel.

Si mi-am vazut apoi de drumul meu, frantuzoaica din mine fiind multumita, soare fiind afara. Primavara.

generatia virginelor din 90

Sa vedeti ce incurcatura. Aveam nevoie de un numar de telefon al unui prieten cu care nu vorbisem de 20 de ani si era de negasit, doar ca eu nu mai puteam fara sa stiu de el. Banuiam ca l-as putea obtine de la mama altcuiva, de fapt mama primei mele iubiri, doar ca ea nu ma cunostea. Trebuia sa ii scriu pe facebook ca un neica nimeni, invocand legaturi de demult.

Mi-am evaluat situatia. Nu-mi placea ce aveam de facut. Si totusi, trebuia sa vorbesc cu ea pentru a ajunge la prietenul ala de mult pierdut, si trebuia sa o conving pe mama cu pricina ca nu sunt un raufacator, ci doar un nostalgic. Bun. Si atunci mi-a venit ideea de a ma prezenta cum se cuvine, pentru ca ea sa capete incredere.

Mi-am adus aminte ca mama primei mele iubiri era la curent cu viata sentimentala a fiului ei, despre care stiam ca o si amuza la vremea respectiva. Din viata  asta faceam si eu parte, si ea includea, prin nu stiu ce intamplare nemaipomenita, o serie de virgine pe banda rulanta. Adica fiul asta, prima mea iubire, era un fel de deflorator in serie.

Acum, eu mi-l inchipui ca un fel de ghiseu la care te adresai pentru o ducerea la bun sfarsit a acestei delicate indeletniciri. Atunci, eram cu adevarat indragostita de pletele lui brune si pielea oachesa si de ochii mici, ca doua liniute in care se ascunde piper. Dar stiu sigur, acum ca reusesc sa pun lucrurile in context, ca inaintea mea fusese tot o virgina si, dupa mine, inca una.

Prin urmare, abordarea mea pe facebook ar fi putut sa sune asa. Buna ziua. Sunt (aici numele) si nu ma stiti, dar trebuie sa aveti suficienta incredere incat sa-mi dati un numar de telefon mobil al cuiva. Pentru a va ajuta sa ma plasati in timp, vreau sa va spun doar ca fac parte din generatia virginelor pe care fiul dumneavoastra le-a cunoscut in anii ’90. Pauza. Ca mai mult n-as fi stiut ce sa zic.

Norocul meu, si poate si al ei, a fost ca am reusit sa dau de prietenul cu pricina inainte sa insir aceste cuvinte virtuale catre mama. Desi si acum imi pare rau, caci merita osteneala pentru a vedea reactia.