tirol ich liebe dich

Este a 10-a oara cand ma indrept spre Austria cu inima curata si pofta-nvartosata.

Schiurile sunt puse in pozitie de dat drumul pe derdelusul Alpilor. Gura este pregatita sa primeasca bunataturile bucatariei greoaie tiroliene. Cugetul este pregatit sa se bucure de linistea de la 2500+ m cand, dupa ce te-ai dat jumatate de zi, iti deschizi claparii si iti dai geaca jos, si stai asa, la soare, fara sa mai zici nimic.

Austria nu prea te insala. Ea iti ofera acelasi lucru, an dupa an, ca si cum nu ar mai sti altceva. Si bine face. Creste, aer tare, case din turta dulce aliniate de-a lungul vailor. Apreski cu straini de prin lume care se veselesc pe muzica absurda germana, pana se inrosesc in obraji si trebuie sa mearga acasa.

Supermarketuri deschise doar pana la 7, pizzerii plicticoase, gazde care nu vorbesc englezeste, autobuze care se opresc din circulat intre satuce pe la 6 seara, desi tu ai mai haladui, daca s-ar putea. Am chef de toate astea si si de toata starea de spirit de curat care vine cu Austria. O sa dorm la ora 10 seara, o sa beau bere nefiltrata ca si cum o descopar pentru prima oara, o sa mananc Nutella la micul dejun.

Ma duc in Tirol sa schiez si stiu exact ce o sa gasesc la fata locului. Si asta ma incanta asa de tare, ca vor sa sune la salvare. Zillertal, here I come. O sa te schiez pana la loc comanda.

Asa ca ne vedem pe 9 februarie, cu tolba plina de povesti de iarna cu final fericit.

Anunțuri

femeia bucuresteana si luna clujeana

Tot am ramas cu samburele asta de intrebare in suflet. Cum o fi sa locuiesti la Cluj precum o face un clujean.

Aveam eu planul meu sa stau o luna la Istanbul si o luna la Cluj ca locuitor firesc al orasului. Ceva s-a intamplat cu luna de la Istanbul. Nu m-am miscat cum trebuie si la timp si acum nu mai am cum sa pun in aplicare acest plan care avea sorti mari de izbanda. Prietena mea cea buna, turcoaica Nihal, a plecat catre zari mai de fundamentalism nepline. Unde basmaua nu e fancy si isis nu ajunge.

Dar am ramas in picioare planul clujean. Tot ma mai gandesc sa ma prefac timp de o luna de zile ca sunt o femeie din ardeal si ca mereu am fost. Sa-mi dai deoparte radacinile mele salajene si sa vorbesc mai rar si mai cantat, sa nu ma mai grabesc, sa zic ioi cand ma mira ceva si sa ma duc la pescuit la lacurile din jurul orasului.

Clujul m-a chemat mereu cu glas de sirena. Si macar o saptamana am tot ajuns in ultimii vreo 5-6 ani. Dar parca prea m-am chinuit sa indes multe lucruri in saptamana aia. Mi-as dori sa am cu Clujul o relatie mai lejera. O dragoste neingradita de timpul dintre salile de cinematograf. O iubire de-o vara, dar in care sa ne cunoastem mai bine si sa ajungem pe culmi nebanuite impreuna.

Na ca m-am trezit ca iar mi-e dor de Cluj. Si cred ca tot ce am nevoie este sa capat un pic de curaj sa ma stramut si sa-mi iau si mine si o bicicleta. Restul, locuitul acolo adica, cred ca vine de la sine.

ce-mi lipseste din thailanda

Ma mai trezesc uneori anapoda, dupa ora Thailandei, la cinci jumate dimineata, ca un huhurez indragostit.

Cand se intampla asa, poate ca am ochi umezi de caprioara si inima dospind romantic implicata. Se insira apoi pe o ata si gandurile alea legate de rutina diminetilor de-acolo. De dulceata florilor tulburator de mari care se trezeau din somn ca niste vietati, de caldura care incepea sa se despleteasca in fuioare aburinde, de fructele colorate dramatic pe care urma sa le primesc la micul dejun.

Diminetile din nordul Thailandei sunt verzi tare si verde e si Mekongul care se unduieste de nebun printre muntii tapetati cu plantatii de ceai, Mekongul insotit de un alai de pesti numai buni pentru cina.  Mi-e dor de de pasarile cantatoare in limbi straine, de apropiera umeda a raului si potecile pe unde se furiseaza ierburi nestuite, amestecate cu bambusi si. Mi-a placut tare pamantul ala rosu, rosu de parca e nebun. Serile incarcate cu greieri imi lipsesc cam la fel de tare. E drept ca asta pot obtine si la mine in tara, dar nu usor, ci tot dupa o calatorie.

Si mancarea, ah mancarea. Mor dupa mancarea de acolo si imi aduc des aminte ca imi trebuie neaparat, pentru o viata fericita. De exemplu, visez la un curry verde sau galben in orice moment. Visez la cartofi scufundati in licoarea aia minunata in care iti tot vine sa indesi orez. Visez la supa iute cu lemongras care te trezeste din morti. Taitei, creveti, veniti la mine din nou si din nou.

Mi-e dor de Thailanda asa, viu, cum ti-e dor de o persoana. Dar lasa ca ne mai vedem noi 2. Nu-mi fac eu griji.

 

 

ganduri despre femeile frumoase

Nu doar barbatii raman locului cand vad o femeie frumoasa, dornici sa o cunoasca mai bine, in toate amanuntele ei. Si eu raman.

Femeile frumoase sunt ca niste opere de arta. Si cand dai peste una peste care Dumnezeu, impiedicandu-se, a mai si scapat praf de simpatie si deci de minune, iti vine sa scoti caciula din cap si o strangi cu umilinta in maine. Apoi te predai. E o situatie neplacuta. Dar daca nu suferi de porcaria numita invidie, cum se intampla cu mine, e chiar placut sa cauti compania femeilor frumoase. E regenerant.

Si totusi, daca stai sa analizezi nitel, frumoasele nu au un destin romantic mai special ca restul femeilor, normale sau chiar uratele. Ba chiar, pe alocuri, femeile frumoase au intamplari mai tragice. Si unde mai pui ca totul se intampla in public, caci nu e chip sa ascunzi intamplarile sentimentale ale unei femei frumoase.

Viata unei femei frumoase, chiar daca nu apare la televizor, trebuie sa fie publica. Sa ne dea noua, normalilor, o oarece compensatorie satisfactie ca exista justitie pe pamant. Asa ca atunci cand este parasita, o femeie frumoasa nu poate suferi in tihna. Detalii care nu ii fac cinste ajung mereu pe buzele oamenilor. Uite, desi e frumoasa, si pe ea a lasat-o cineva. Ba unii incearca chiar, sunt convinsa, fiori de ascunsa placere.

Si femeile frumoase sunt pisaloage, nu sunt gata sa faca sex de cate ori vrea un barbat, plang din te miri ce, au sindrom premenstrual si sunt geloase. Si ele dau peste barbati fustangii, nepasatori sau slab echipati sexual. Ba chiar atrag o tagma si mai neplacuta de barbati, cei-atrasi-doar-de-frumusete-fizica, lucru de care femeile normale, si mai ales cele uratele, sunt ferite din start.

E misto, cred, sa fii femeie frumoasa. Doar ca nimic nu e mai simplu. Poate doar mai complicat.

 

vintage: victima si calaul in iubire

„Ca simbolistica, victima este infatisata in genunchi, cu lacrimi in ochi, uitandu-se rugatoare la calau, care are un sac negru in cap. Dar si un topor pe care poposeste scanteia stralucitoare care anunta cat de groaznic de ascutit e, facut sa sfartece.

Metafora este corecta pentru razboi si terorism din motive religioase si politice, in situatiile astea asa se intampla. Dar in viata de zi cu zi, in relatiile dintre oameni, mie mi se pare ca lucrurile se schimba esential.

Unde traim noi calaul nu isi fixeaza victima cu mainile si capul in chestia aia de lemn, urmand sa-i aplice lucruri nemaiauzit de sangeroase. Nu poarta sac negru in cap si nici nu este investit de regele vreunui stat sa-l urmareasca pe amarat pana in gaura de sarpe spre a-l nimici cu luciul toporului.

Victima are, in viata de zi cu zi, adica in relatiile interumane de acasa si de la serviciu, posibilitatea de a-si alege calaul si de a-i inmana sau nu, cheile de la ghilotina. Azi, daca nu iti convine ceva, poti pur si simplu sa pleci, fara prea multe explicatii, nu te tine nimeni legat”. (Sana, Nicolau, hotcity.ro, 20 august 2008)

Continuarea aici ce placere sa descopar ca tot asa cred.

anul asta imi sarbatoresc majoratul

Anul asta se implinesc 18 ani de cand lucrez necontenit.

Sa fiu sincera, habar n-am cu ce ma ocupam atunci cand a venit vremea primului majorat. Cel cu hormoni noi si responsabilitati de om mare, cel cu posibilitatea de a nu o asculta pe mama si a da cu tifla sistemului, daca e. Probabil ca eram indragostita lulea de vreun blond si sufeream temporar de pierdere de minti, caci altfel mi-as fi amintit eu ceva-ceva din acest eveniment de capatai.

Dar la cel de-al doilea majorat sunt perfect lucida si pregatita sa dau greautatea potrivita momentului. Muncesc de 18 ani cu seriozitate, angajament, si aproape evlavie. Am fost mereu angajatul ala care nu se imbolnaveste, nu chiuleste, si nu trage mata de coada cand e la serviciu. Am fost timp de 18 ani un angajat de pus la toate ranile tuturor. Toate racelile le-am dus pe picioare si am platit si taxe la timp.

Am 18 ani de munca la activ deci sunt un om pe deplin responsabil. Sau asa ar trebui sa fie. Ca daca nu eu, atunci cine. Si ma gandesc sa dau cate o mica petrecere in fiecare zi, ca sa marchez evenimentul. Nici nu trebuie sa am neaparat invitati la eveniment, trebuie doar sa ma simt eu bine si sa beau un piscot sau sa arunc niscaiva confetti.

Si pentru ca am atins un asemenea prag, ma gandesc si ca acum pot sa fac niste lucruri noi, speciale. Zau daca stiu daca sunt alea, dar ma gandesc intens. Acum ca sunt om mare in mod oficial si intr-ale profesionalismului, vreau sa fac lucruri noi, la care ma gandesc de multa vreme. Fara sa-mi mai fie frica de mama sau de sistem.

 

 

liceu, corn al abundentei tineretii mele

Eu si Bacovia chiar avem ceva in comun. Nici mie nu mi-a placut liceul ca institutie.

M-am simtit in liceu stinghera, nepotrivita, condamnata. Nu mi-a placut niciodata sa invat, asa ca toate incercarile prin care trebuia sa trec ca sa iau note mi s-au parut oribile. Abia am supravietuit liceului. Dar un lucru eu nu pot sa uit. Liceul facea foarte bine lucrul ala. Aduna laolalta toti baietii de prin jur si ii obliga acolo sa stea ore in sir. Asta da treaba.

Puteam atunci sa studiez baietii in voie si sa aleg in cunostinta de cauza, dupa ce ii vedeam 3 luni in fiecare zi. Ei erau oarecum obligati prin functia lor de liceeni sa stea de vorba cu mine, in calitate de coleg. Asa se facea treaba in liceu. Aveam mereu la indemana si niste surate cu care ma insoteam si disecam toti baietii interesanti din toate clasele. Azi trebuie sa fac asta singura, ca suratele au multe treburi, altele decat sa se uite cum vanez.

Acum barbatii sunt raspanditi care incotro si trebuie sa depun o munca destul de sustinuta spre a-i intalni si a intra in legatura cu ei, odata ce am reperat unul care-mi place. Barbatii nu mai sunt obligati sa stea locului intr-un anumit punct, in fiecare zi, incat sa-i poti studia in voie. Acum umbla toti brambura, si nu stau locului o clipa. Se ascund prin meandrele metropolei si trebuie sa scobesc dupa ei ca cartita iscusita, sapan galerii urbane.

Nici joburile si nici vreo alta insitutie serioasa nu a mai reusit sa adune toti barbatii la un loc si sa-i tina acolo captivi, de sa faci treaba imperecherii mai usoara. Astfel liceu, cavou al tineretii mele din punct de vedere educational, dar in acelasi timp draga liceule, ce dor mi-e de tine si de barbatii pe care ii incolonai pentru mine in fiecare dimineata.

 

 

 

toata lumea e VIP

Toata lumea e VIP si se simte asaltata de paparazzi.

E ok sa ne scobim in nas in trafic, de sa ne vada toti soferii din jur si si niste pietoni. Este ok sa ne sarutam pe strada si sa ne dragalim cu cine stie cine in vazul lumii asa de intens, incat parca-i vine cuiva sa ne zica sa ne luam o camera. Nu este nicio problema sa aruncam gunoi pe jos in nasul altora, sa scuipam pe caldaram dinaintea aproapelui, sa ne bagam in fata altora la doctor, sa ne incruntam la lume necunoscuta, sa ne ratoim in mijloacele de transport si sa ne impingem la supermarket, enervati ca si altii exista. Este ok sa umblam aproape goi pe strada cand sunt 40 de grade. Dar daca vrea sa ne faca cineva o poza in timp ce mergem pe strada sau stam calmi pe undeva, la soare, asta nu mai e deloc ok. Se trezeste in noi un monstru necunoscut, care are dreptul la intimitate.

Lumea are o relatie curioasa cu aparatul de fotografiat. Nu ne sfiim sa facem nicio porcarie in public dar aparatul nu il putem suporta si cu asta basta. Oricat de anonim si fugitiv ar fi actul de a fotografia, abia acum ne suparam de-a binelea si ne simtim violati. Cum indrazneste cineva sa ne fotografieze in timp de sorbim dintr-o cafea. sau stam la plaja. Sau ne balacim intr-o piscina. Sau zambim catre un copil. Ne tragem copiii ca si cum un aparat e o mitraliera. Toti facem poze cu telefonul la orice dar nu suportam sa faca altii.

Aparatul foto este un dusman si vrem sa fim lasati sa ne scobim in tihna in nas public si sa ne vedem de ale noastre. Ieri eram la sala si un strain care statea la hotelul unde e sala a facut o poza cu telefonul catre jacuzziul de-afara, unde nici macar nu se vedea mare lucru, ci doar niste bulbuci si capete bine deghizate de oameni uzi, ascunsi intr-un abur des. Cineva de acolo din jacuzzi totusi s-a dus la receptie, a spus ca lucreaza la presa si ca asa ceva e inadmisibil, ca un strain precipitat cu ganduri rele a venit sa ne defloreze pe toti cu o camera. M-am plictisit de teoria conspiratiei si nebunie.

sindromul vacantei perpetue

Am fost mereu o femeie serioasa la serviciu. Harnica. Pe care te poti baza. Toti sefii mei stiu asta. Dar acum s-a intamplat ceva.

Muncesc in continuare, ca na. Dar singurul lucru la care ma pot gandi sunt multe vacante. Nu vacante iluzorii, filozofice, teoretice. Nu visat cu ochii deschisi la vacante. Nici nu a inceput anul asta bine si eu mi-am programat 2 luni de vacante precise. Cu niste oameni implicati, cu avansuri date si bilete de avion cumparate.

De cand mi-am dat demisia am muncit in fiecare luna dar am avut si 5 vacante, tot in fiecare luna, de cate cel putin o saptamana. M-oi fi stricat, cine stie. Poate ca trebuie sa-mi dau un reset si sa ma uit la actul asta al muncii cu ochi noi, mai potriviti pentru o era noua.

Imi fac treaba asa cum trebuie dar eu sunt deja la schi in Austria, chestie care se intampla pe bune foarte curand. Sau la Nisa, la vila cu piscina a verisoarei mele, doar n-o sa zic nu. Sau in Delta, de Paste, caci e vremea minunata. Sau in tocul cizmei Italiei, cu mama. Sau la TIFF, ca in fiecare an, ca doar n-o sa ma opresc acum. Sau la Montreal, unde e zero criminalitate.

Ma gandesc ca sufar grav de sindromul vacantei perpetue. Si ca trebuie sa iau niste medicamente sa-mi treaba. Dar poate ca mai intai trebuie sa-mi potolesc foamea de calatorii.

 

strategia scrisorilor nespuse

Barbatii, viata mea.

Si am atatea de spus unui barbat care imi place incat daca m-as apuca sa fac asta responsabil, nu as mai avea timp sa lucrez si probabil as muri si de inanitie sau epuizare. Cum nu pot sa ma captusesc cu un job cu norma intreaga si nici nu sunt pregatita sa-mi risc viata, am cautat solutii alternative.

Am citit undeva ca te mai racoresti daca ii scrii, asa am facut. Am inceput sa le scriu barbatilor scrisori si culmea e ca am descoperit ca nici nu a mai trebuit sa le arat vreodata. Simplul fapt ca am rostit in scris ce ma ardea, cu detalii, si fara nervii care se isca intr-o conversatie, m-a facut sa ma simt mai bine.

Prin urmare, am la scrisori netrimise de nu se poate povesti. Sunt pitulate prin harduri externe si computere vechi si sertare. Se face asa. Iau barbatul, il asez in fata mea virtual, si ii scriu ofturile mele. In timp ce scriu, el are o privire vinovata si sfioasa si nu ma contrazice deloc. Stie ca am dreptate. Asta imi da mare satisfactie.

De ce cand te-am rugat sa nu stiu ce si afara era soare si era intr-o primavara si noi tocmai mancasem paste cu creveti la nu stiu care restaurant, tu nu ai blablabla. Sau sa stii ca n-am uitat cand te-ai intors asa si te-ai uitat peste umar si nu ai aratat compasiune si in loc sa stai ai plecat si blablabla. Sau eu nu mai pot sa mai continuit in felul asta si faptul ca nu intelegi ma scoate si mai tare din minti blablabla.

Stragia merge unsa. Eu ma racoresc, barbatul isi vede nestiutor de ale lui, toate bune si frumoase. Un singur regret am. O parte dintre scrisori s-au pierdut si as plati enorm sa dau de ele.