dovada ca urasc despartirile

Toamna e calare pe mine, pe noi toti. Si eu tot insist sa port slapi.

Asta pentru ca nu vreau sa accept ca trebuie sa spun papa verii, feliilor indecent de mari de pepene rosu, rochiilor de matase balineza, paharelor cu sirop de soc si gheata,  marii negre in cerul gurii, inghetatelor pe bat, gonetelor pe bicicleta in miez de noapte, diminetilor cu parasele cantatoare pe un gazon tuns proaspat si teraselor racoroase de dupa apus.

Despartirea a avut loc de ceva vreme si mie tot mi-e greu sa accept in mod oficial. Asa ca, in loc sa spun la revedere anotimp preferat si bine ai venit doamna lunga slaba si zaluda, eu ma cramponez de vremuri trecute. Prefer sa inghet in niste bluzite insuficiente si sa tremur in sandale decat sa accept ca a venit vremea sa ne spunem toate cele si sa imi bag mintile in cap.

Nu e ca nu-mi plac semintele prajite in tigaia de acasa, serialele noi, mustul galgaind din pahare pe gatlej, niste pulovere noi, lumina stralucind mai palid prin frunzeturi, mirosul de frunze pe duca si temperaturi mai molcome. Imi plac toate astea si am chef de ele, ba chiar le astept cu oarecare satisfactie. Dar nu-mi plac despartirile.

Cat mai pot ingheta nu stiu. Deja am racit. Geamurile stau date de perete. Pe bicicleta sunt nevoita sa merg din ce in ce mai repede, mai ales pe la umbra, ca sa-mi pun sangele in miscare si sa nu mor de hipotermie. Dar la revedere vara probabil ca o sa zic doar cand o sa ma trezesc ca am chiciura prin par. Bruma cand respir. Promoroaca in privire.

Anunțuri

barbatul si alte aspecte

Degeaba fac o gramada de chestii interesante, care mai de care. Adica nu chiar degeaba, dar barbatul, orice-ar fi, ramane tot pe pozitia lui fruntasa.

Cand eram mai tanara si mai navalnica, mai independenta si mai nestavilita, mai amazoana si mai iute la manie, credeam si atunci ca barbatii sunt importanti nevoie mare. Dar nu eram convinsa ca trebuie sa fac eu cine stie ce flic-flac-uri pentru a obtine unul de calitate langa mine. Lasa domnule, sa mai munceasca si ei. Eteteteeee, ce atata eforturi pentru o viata sentimentala cu sens, gandeam eu.

Dar acum beneficiez de foloasele mintii omului in toata firea. Lucrurile stau simplu. Ca am un partener sau sunt in cautare, viata se imparte in barbat si celelalte aspecte. Astfel, barbatul are rol principal chiar si cand lipseste cu desavarstire. Daca am gasit unul bun, stau pe langa el, orice-ar fi. Daca n-am gasit inca, bugetez timp zilnic pentru imperechere, pana se arata.

Inteleg ca, daca am gasit un barbat misto si vine la pachet cu tot felul de probleme, chiar si departari geografice sau constrangeri profesionale bizare, merita sa ma dau peste cap sa gestionez ce-o fi. Si apoi om mai vedea noi. Sunt dispusa sa merg dupa el la Mizil, daca acolo se dovedeste ca are treaba.

Acum, mai la 38 de ani si mai potolita din fire, mai domoala si nitel mai toleranta, mai experimentata si mai lenta in a lua decizii pripite, gandesc intai si apoi fac. Cred ca un barbat, chiar daca imi vine sa-l mai suduiesc si ma mai plang eu de el, este responsabil pentru un procent important dintr-o viata de succes. Asa ca ii acord rol important, chiar daca imi croiesc viata buna si pe langa sau fara el, in diverse feluri si momente.

PS: Sper ca apreciati poza. N-am putut sa ma abtin sa nu o aduc aici, pentru ca n-am mai vazut asa ceva. Si la cum arata compozitia, sirena se pare ca e reala.

dilema biciclistului automobilist, care mai e si pieton

Sunt sofer, biciclist si, destul de des, pieton.

Si ai zice ca, daca sunt un pedestras prin definitie, un velo-entuziast experimentat si un bun gestionar de covrig, viata ar trebui sa fie mult mai simpla. Si pentru mine, dar si pentru toti cei pe care ii intalnesc in cale. Ei bine, nu-i asa. Patima iutelii care imi umbla prin sange, patima de care sufera tot poporul asta, imi anihileaza toleranta de care ar trebui sa dau dovada.

Cand sunt pieton, sunt indiginata cand masinile ma preseaza la trecerea de pietoni sa grabesc pasul. Sa dispar odata. Sa fiu mai sprintena pentru a le face lor loc. Ca pieton, imi vine sa incep un razboi civil, impreuna cu alti pietoni, pentru eradicarea lipsei de cavalerism a soferilor.

Cand sunt biciclist, incerc sa ii incurc cat mai putin pe soferi. Doar stiu cat de enervant este sa ai la indemana o strada ingusta si un biciclist sa mearga nu lipit de trotuar sau masinile parcate, ci mai pe mijloc, asa. Cat sa nu poti sa il depasesti in vecii vecilor amin. Asa ca ma strecor ca o nevastuica urbana. Insa mi se ridica sangele in cap cand niste soferi mai panicati sau mai furiosi decat as fi eu, claxoneaza sau se arata exasperati. Imi vine sa pornesc razmerita velo contra auto. Stiu ca m-ar sprijini si moto.

Cand sunt sofer, mi se pare sunt prea multi biciclisti si pietoni pe lume. Un dram de intelegere pentru pietonii care se grabecs am. Ca doar si eu sunt unul dintre ei. O bruma de intelegere pentru biciclisti am, caci doar si eu biciclesc, si inca des. Dar din postura de sofer se vede cum atat pietonii cat si biciclistii sunt fiinte fara inima, care nu inteleg sa se grabeasca si sa se dea din cale cand e cazul.

Cum s-ar spune, nicicand nu-i bine. Si nicicum.

despre sefi si despre munca

M-a uluit întotdeauna fascinaţia larg răspândită de a ajunge într-o poziţie de conducere. Din socotelile mele, şeful nu este un personaj care merită invidiat, căci trăieşte destul de prost. Şi nu spun asta dintr-un capriciu, pentru că am fost atentă timp de mulţi ani la un număr important de şefi, pentru a ajunge la această concluzie.

În primul rând, un şef este un personaj îngrozitor de izolat. Oamenii care nu au experimentat lucrul într-un birou în care stai singur cuc tind să valorizeze acest lucru care mie mi se pare, totuşi, o pacoste. Pentru că asta înseamnă că el, dacă are nevoie să se sfătuiască cu cineva sau nu ştie să facă un anumit lucru aflat în sarcina lui, nu poate cere ajutor unui coleg binevoitor, cum mai facem toţi. Este nevoit să tacă şi să se descurce cum o putea, în primul rând pentru că îşi dă prea bine seama că e ruşinos să recunoască o lacună, şi riscă să îşi piardă astfel din prestanţă. Apoi, pentru că nimeni nu are compasiune pentru problemele unui şef. Lasă, că şi le rezolvă el cumva, nu ne pasă cum. În plus, şeful nu este chemat la o ţigară, ca şi cum n-ar exista. Nu s-a născut încă angajatul care să vrea să fumeze şi să schimbe două vorbe normale cu un şef. Pe el nu-l întreabă nimeni, niciodată, dacă vrea o îngheţată de la magazinul din colţ, aşa cum se întâmplă în mod natural, ba chiar de câteva ori pe zi, între colegii de birou. Chiar dacă, să zicem că prin absurd s-ar oferi vreun subaltern slugarnic, un şef simte că nu-şi permite să mănânce îngheţată în faţa lor; asta presupune o stare de spirit mult prea voioasă pentru problemele despre care ştie toată lumea că i se strâng gârlă la uşă, şi pentru încruntăturile pe care este el nevoit să le împartă, de dimineaţă până seara, pentru (de)motivarea colectivului. În plus, deşi nu cred să existe studii pe tema asta, îndrăznesc să bănuiesc că o firmă întreagă se poate demotiva pe loc şi riscă să nu-şi mai revină ore în şir, dacă vede un şef lingând cu poftă o îngheţată.

Apoi, şefii muncesc net mai mult şi în stres mai mare, şi sunt traşi proporţional la răspundere. Nu trebuie să uităm că, cu cât postul este mai sus, cu atât vina şi responsabilitatea se arată mai mari. Angajaţii tind să creadă, atunci când dau peste un şef care se dovedeşte pe alocuri nedrept, cu gândire absurdă sau dintr-o dată nervos, că el trăieşte în puf şi are brusc tot felul de ieşiri necontrolate pentru că stă rău cu nervii. Puţini se gândesc că şeful cu pricina a fost admonestat şi el, de undeva de şi mai sus, şi cel mai probabil tot fără mănuşi. De cele mai multe ori, şefii iau cu ei problemele acasă şi se spală cu ele pe cap şi după program, şi în weekend, şi de sărbători, în timp ce restul lumii se relaxează şi are luxul de a uita. Telefonul cu totul inclus, nelimitat şi până la cer, şi laptopul şmecher plătit de firmă vin la pachet cu o conectare continuă care contribuie la un stres suprem. Şefii participă la un număr record de şedinţe şi stau aproape în fiecare zi peste program, pentru că ar da de gândit dacă ar sparge uşa, ca majoritatea, la ora 6. O uşoară compensaţie îmi închipui că vine din faptul că nu multă lume are curaj să-i spună în faţă unui şef lucruri neplăcute sau să-l atenţioneze că a greşit. Astfel, în preajma lui este afişat un comportament respectuos. Însă cum se întoarce cu spatele, oamenii fac despre el glume savuroase şi merg până în pânzele albe cu băşcălia debitând, pentru a se descărca, cele mai mari măscări.

Continuarea, caci mai am cate ceva de zis, este de gasit aici.

 

ganduri despre telemea

Oare exista atatia clienti de telemea de vaca pe lume? Ca nu pricep de ce galantarele cu branzeturi sunt impartite democratic, jumate-jumate, intre branza de oaie si aproape acelasi fel de branza doar ca de vaca, in conditiile in care asta din urma n-are niciun chichirez, doar ca e tot alba. Eu nici macar nu pricep de ce s-a inventat telemeaua de vaca. Poate pentru ca se plictiseau taranii si oile nu erau acasa.

calificarea pentru o ceafa preferata

Acesta este un gand despre rolul unei cefe intr-o relatie bazata pe incredere si respect reciproc.

De cand e lumea lume, femeile vor sa se mute cu barbatii, daca se intampla sa ii placa tare. Dorinta asta se naste in femeie spontan si nu poate fi stavilita. Chiar daca femeia banuie ca mutatul o sa vina la pachet cu ponoase, prea multe sosete, renuntari nebanuite, treaba mai multa prin casa si momente in care va trebui sa paseasca in varful picioarelor desi ea vrea sa asculte muzica tare, ca e dimineata. Chiar daca un dracusor ii spune ca o sa aiba parte de monotonie si nu, asta nu ne place. Si ca va trebuie sa si dea socoteala, nu doar sa ceara. Chiar daca stie ca s-ar putea ca, din diverse pricini prea casnice, ca doar i-au zis altii ca asa se intampla, sa faca sex ceva mai rar.

Insa odata ce gandul asta se inscauneaza in femeie, gandul alipirii de un barbat preferat, greu sa-l mai scoti de acolo. Doar ca miscarea asta de fapt ii da unei femei, printre altele, dreptul sa se uite des la aceeasi ceafa. Caci odata ce coabitarea nu mai este ceva proaspat si inca sexy, fiecare incepe sa-si cam vada de ale lui. Barbatul mai mult decat femeia, ce-i drept. Si cum prin constructie barbatul prefera sa intreprinda mai degraba activitati de unul singur decat in cuplu, femeia incepe sa vada des ceafa.

Si nu zic despre situatia cand femeia incepe sa aiba parte neaparat de ceafa plecand undeva, adica spatele barbatului care se duce. Ci despre ceafa barbatului reparand ceva ce numai el stie. Ceafa barbatului la calculator, din link in link. Ceafa barbatului uitandu-se in telefon cu nemiluita. Ceafa barbatului la televizor. Ceafa barbatului citind ceva interesant.

Ceafa devine in relatia stabila un punct de referinta. O femeie se uita la ea incercand sa inteleaga cu ce se ocupa ceafa. Daca mai dureaza mult. Daca este vreo sansa sa fie intrerupta. Sau daca i e cumva foame.

spargatorii de cani

Astazi tin cu spargatorii de cani. Cu stricatorii de obiecte fara mare valoare. Cu cei ce varsa chestii pe altii si pe ei.

M-am pomenit ca nu suport o anume situatie. Mi se ridica puful pe sira spinarii ca la dinozauri cand un om mai impiedicat din fire, bietul, sparge o cana a cuiva, la acest cineva acasa. Si imediat proprietarul obiectului facut arsice face fete-fete. Ca si cum cana aia era centrul universului respectivei case. Ca si cum era taman lucrul pentru care traia gazda cu pricina.

Cand un om sparge o cana a cuiva sau strica un alt obiect sau varsa o cafea pe alt om, se simte groaznic. Ii scade pe loc increderea in sine la cote dramatice. Se simte umilit. Simte nevoia sa-si ceara scuze in foarte multe feluri pentru a compensa nimicul, pana la urma, pe care l-a produs.

Dar gazda sau proprietarul obiectului sau omul care are acum hainele patate cu ceva cafea, nu pricepe nimic din toate astea. Zero empatie pentru impricinat. Si se apuca si se uite urat la bietul om si il besteleste si ii spune cu ton neplacut lucruri menite sa creasca sentimentul de disconfort cu enorm de mult la suta.

Si imi vine uneori sa ma fac avocat doar din pricina asta. Sa ii pot reprezenta pe oamenii care se afla cu coada intre picioare in fata unui judecator ad-hoc, pentru o crima penibila. Dar pentru ca scoala de avocatura dureaza mult si e grea, cred ca mai fezabil este sa ma fac haiduc. Unul care nu ia bani de la bogati si da la saraci. Ci care, atunci cand da peste un proprietar de cana sparta lezat din cale afara sau peste cineva cu pantalonii patati care isi iese din minti, face dreptate pentru stricator. Adica ii sparge suparatului toate canile, macar sa stim o treaba. Si pateasca ca un harciog harnic toaate hainele din dulap, macar sa stim de ce ne suparam. Cine e cu mine, mana sus. Un haiduc nu are niciodata chef sa umble singur.

cui ii e frica de maratoane, triatloane si ture de bicicleta

Mie mi-e.

De alergat imi plac sa alerg si si fac lucrul asta de doua ori pe saptamana, pana s-o strica vremea. Poate si putin dupa aia, inarmata cu ultimele tehnologii in materie de imbracaminte SF, care apara omul de iarna de afara si il tine intr-o vara perpetua pe interior. Alerg in parc, adica dau ture fixe, destule, in jurul stadionului. Mari schimbari de peisaj sau relief nu se intampla in jurul meu, dar tot e misto.

Prietenii mei stiu asta si ma tot imbie sa incep sa alerg in mod organizat. Alaturi de ei si alaturi de alte sute de oameni care au plecat intr-o zi de acasa, ca Forrest Gump, si nu s-au mai intors. Si astazi se mai intreaba rudele lor de gradul 1 si partenerii care vor sa imparta cu ei ba o barfa, ba un pahar de vin rosu, ba un weekend mai relaxat sau o dimineata lenevoasa in pat, ce i-a lovit si unde sunt oamenii la care tineau.

Nu imi vine deloc sa ma apuc de maratoane pentru ca am obsevat ceva. Cine se apuca, chiar si in joaca, nici ca se mai lasa. O tine langa, asa, si nimic altceva nu-l mai intereseaza. Trec nebagate in seama zilele de nastere ale gastii, problemele sau tandreturile partenerului, aparitia capsunilor sau nu stiu ce festival misto de film. Totul este acum despre cursa, tura, eveniment cu un start si un finish.

Prefer sa alerg singura, in anonimat, ca sa nu ma pierd in multime. Sunt convinsa ca, daca ma prezint la Color Run sau alergarea pe podul Basarab sau aia cu diferenta de nivel sau aia dintre vii sau aia din Delta sau oricare alta, o sa intalnesc oameni misto, care alearga si ei. Si in loc sa ma intorc acasa si sa continui sa-mi vad de ale mele, o sa devin un semiturist perpetuu, care tropaie pe loc, acasa si prin trenuri si prin autobuze, in asteptarea noului start.

Vreau sa continui sa alerg, chiar daca in viteza de croaziera, mai incetisor, langa ai mei. Fara sa ma culc cu gainile si ma trezesc tot odata cu ele. Fara sa incep sa mananc bucate bizare, de sa nu mai pot cina cum trebuie cu prietenii. Fara sa uit de toti si de toate, si sa ma gandesc doar la asta. Eu cand si cu cine urmeaza sa alerg.

cum am stat eu 45 de minute intr-un tub

Buna dimineata. Sunt Sana, sunt claustrofoba si a trebuit sa fac un RMN. Buna dimineata Sana, imi inchipui eu ca-mi raspunde cu simpatie grupul de oameni speriati de RMN.

Daca eram curajoasa intr-adevar, ii spuneam doctorului pe loc ca nu pot si-l imploram sa-mi recomande altceva. Mai uman, mai fara de tub inchis. Dar pana sa zic eu domnule doctor nu pot face asa ceva, eram deja pe hol uitandu-ma in gol (scurta poezie) la trimire. M-am prezentat la centrul de bagat oameni in tub cu inima in gat si cosul pieptului plin de o groaza greu de descris.

Cand mi-au zis vazut fata, au zis aoleu, hai sa o bagam inauntru de proba. Ca pare ca nu o sa reziste. Eram probabil verzuie la fata dar si la atitudine. Mi-au pus niste casti pentru a nu face infarct de la zgomotele sinistre, ca de mitraliera, si m-au varat inauntru. Stiam ca urmeaza sa petrec in tub 45 de minute, asa ca am inceput sa aplic toate tehnicile de guerila pentru a supravietui psihic.

Acolo, am inchis ochii cum a fost instruita de catre oameni apropiati si am inceput sa respir ca la yoga, cu toata burta. Am incercat sa raman calma, fara sa actionez pompita groazei. Adica o pompita pe care mi-au dat-o cu rugamintea sa nu apas decat daca mi se pare ca mor, si ei ma scot in doua secunde.

Respirand eu cu toata burta, am inceput sa ma gandesc la anumite vacante care mi-au placut mai tare. A fost bine o vreme dar s-au terminat repede. Ce sa fac acum, ce sa fac acum, am inceput sa palpit, cu tot corpul in alerta, in timp ce corpul meu era bombardat cu sunete sinistre si, la rastimpuri, cu miscari de du-te vino mici, dar care imi pareau cutremure insotite de tsunami si viituri.

Si apoi mi-a venit ideea care m-a scapat. Am inceput sa numar in cap nu oi, ci iubiri. Sa ma gandesc cu duiosie la primele, apoi la cele de om mare, apoi la cele de om si mai mare. Am masurat in cap dimensiuni, am apreciat forme, am mirosit petice de piele, am mangaiat cu mintea podoabe capilare diverse, luate cronologic. Am retrait inceputuri, am dat haine jos fara graba, doar aveam 45 de minute la dispozitie. Si a mers.

Si uite cum, inca o data, iubirea a invins. Chiar si cea inchipuita. Chiar si intr-un infricosator RMN.