dimensiunea conteaza. in sensul rau (post in favoarea barbatilor cu sexuri normale)

Foarte multe femei glumesc cu placere pe seama sexului mare dar aleg sexul potrivit.

Eu am fost maritata doar o singura data. Dar stiu femei mai vrednice decat maine, cu mai multa cadere la asternut, care se tot plang cand vine vorba despre vreun sex barbatesc mai de soi. Iesit din standarde adica, cu dimensiuni hiperbolice, care cauta adapost intr-un trup comun de femeie.

Toti barbatii isi doresc mai pe fata sau mai in secret un madular cat mai mare, cu care sa impresioneze toata faptura omeneasca dar mai ales pe femeile prinse in plasa. Chiar si femeile discuta savuros si cu placere despre barbatii ce tin la purtator, nestiuti de nimeni, adevarate pusti de vanatoare, in timp ce semenii lor umbla doar cu revolvere.

Dar cand se ajunge la fapte, nu vorbe, femeile dau inapoi.  Cand vad cu ce au de-a face, multe dintre femei nu se apuca sa danseze ritualic de bucurie in jurul unui foc. Ele fie refuza impreunarea de la bun inceput, fie se sustrag strategic dupa ce aceasta abia a inceput. Eu una nu le inteleg nici sa ma pici cu ceara dar la mijloc trebuie sa fie lipsa de experienta. Or stii ele ce stiu.

Si uite cum barbatii cu sexuri sarite din medie raman de multe cu buza umflata taman din pricina acelui amanunt pentru care sunt in general invidiati de toti ceilalti barbati. Si uite cum in loc sa culeaga ei mai multi lauri si sa beneficieze de mai multe nopti de dragoste, ajung sa ramana fideli cu de-a sila unei femei care ii accepta asa, cu dimensiuni uriesesti.

Si asta te prinzi, inca o data, ca nu exista dreptate pe lume iar baietii buni n-are noroc.

grand finale pentru fund

Am acum o hartie igienica marca GranFinale, pe care nu am ales-o dupa nume, ci dupa straturi si pret. Dar ce potriveala incredibila si cat simt al umorului din partea producatorului pentru asa o situatie, pe care toti o dorim, zi de zi, cu un final maret, glorios, rasunator si fericit.

un gand

Am pus astazi dimineata pe blog doar un scurt gand despre gutui pentru ca am scris in Gandul.info un gand mai mare. Ce-a iesit vedeti mai jos. Eu va zic doar ca este despre Romania si despre un cocon pe care mi l-am tesut, spre a trai mai bine. Vedeti si voi daca va coafeaza.

„De câte ori încerc să iau apărarea României în faţă unor români, eşuez ruşinos. Sunt acuzată că mi-am creat un cocon şi nu vreau să văd realitatea de dincolo de el. Eu zic aşa: hai să mai vorbim.

Pe vremuri, nu era zi de la Dumnezeu să nu zic ceva rău de ţara mea sau de oraşul-capitală în care a fost scris să mă nasc sau de unii conaţionali de-ai mei care mi se păreau sălbatici.

Într-o zi, am fost cuprinsă deodată de un nor de senintate, ca şi când toată durerea cu care-mi vorbeam de rău ţara s-a risipit. Bine, nu s-a întâmplat chiar aşa de brusc. Mai degrabă după ce am început să călătoresc în ţări îndepărtate, în care înainte mi se părea în mod romantic, fără să ştiu o iotă din ce se întâmplă pe bune acolo, că mi-ar plăcea să locuiesc. Apoi am mers şi în ţări care îmi sunt date cu precizie de ceasornic drept exemplu, ca fiind modele de competenţă cetăţenească şi civilizaţie rafinată. Mi-a plăcut, nu-i vorbă, şi colo şi dincolo.

Călătoriile astea m-au făcut să cresc şi să mă prind că nu toate celelalte locuri care sună bine sunt perfecte. Iar România mea este departe de a fi atât de josnică, bolnavă, stricată şi ireparabil pierdută, aşa cum tare ne mai place multora dintre noi să spunem. Odată ce am înţeles lucrul ăsta, am trecut într-o altă etapă. Chiar am început să mă simt mai bine, să mă împac cu moştenirea mea naţională genetică individuală, dar şi de grup, şi am prins a contempla fără voie părţile frumoase ale României. Doar că tot românii cu care m-am împăcat nesilită de nimeni mă descurajează în demersul meu şi îmi pun piedică şi îmi lipesc hârtiuţe cu cinisme pe spate, când nu sunt atentă. Eşti în „denial”, mi se spune din public. Ţi-ai făcut tu un cocon al tău în care te-ai refugiat. Şi acolo ţi-ai adus cu forţa toţi prietenii şi colegii de serviciu preferaţi, cinematografele mai de soi şi parcurile alea din centru, udate mai des, plajele tale preferate, localităţile şi pieţele şi străzile şi cafenelele preferate, şi crezi că totul e ok, conchid la unison, cu un soi de trufie. Şi nu pot decât să le dau dreptate. Sigur că am strâns cu râvnă, că un popândău harnic made în România, tot ce-am găsit mai frumos în calea mea. Şi acolo vieţuiesc acum atât de bine, încât nici nu-mi mai trece prin cap să evadez din ţara asta în care, dacă înveţi să nu faci infarct la fiecare neregulă, se poate trăi.

Mi-am făcut un cocon nu pentru că încerc cu disperare să mă izolez de realitate, ci pentru că aşa îşi fac toţi oamenii care vor să trăiască după poftă inimii. Şi alergătorii la maratoane îşi fac un cocon al lor sportiv, şi o ţin, dintr-o tură în alta, fără număr. Şi bogataşii îşi fac un cocon din maşini din ce în ce mai mari şi trabucuri fumate în restaurante fără ventilaţie bună şi din gagici blonde cu buze pufoase de la atâta botox. Şi mahalalele au coconul lor din manele şi grătare şi drumuri paradite. Toţi ne străduim să ne facem viaţa, după cât ne ţin capacele, cât mai plăcută. Chiar şi balinezii, canadienii, elveţienii sau suedezii nu trăiesc, în aceeaşi ţară, toţi la fel. Sunt împărţiţi şi ei pe cocoane, interese şi fasoane. Aşa şi eu.

Aici puteti citi tot articolul, caci mai e o parte. Se cheama asa: Ce-am mai urat Romania. Pana intr-o zi!

din dragoste pentru gutui

De cate ori mananc gutuie, stiu ca o sa sufar ca un caine. O sa ma inec, o sa sughit, o sa simt ca mi s-a lipit de nu stiu ce teava care trece prin piept si nu mai vrea sa se dea dusa de acolo, si poate ca sunt pasibila chiar de deces. Sunt constienta ca o sa mi se strepezeasca dintii si o sa inghit foarte greu fiecare imbucatura, cat de mica. Si totusi, mananc des gutuie si abia astept sa imi pice vreuna in mana. Acum incepe sezonul si sunt perfect pregatita.

despre libertatea corporatistilor versus cea a freelancerilor

Despre libertate, numai de bine.

Parca in jurul conceptului asta, de libertate, se aprind cel mai dihai filozofii, si cei vechi si cei mai noi, pana le sar capacele. Imi permit si eu un gand nefilozofic. Chestia e ca m-am cam saturat sa discut despre libertate cu oameni care cred ca au dat de ea desi sunt la fel de legati ca si mine de glie, facturi, contracte si oameni imposibili cu care trebuie totusi sa lucrezi.

Eu sunt angajata de cand ma stiu. Ce sa fac, imi sade bine rolul asta. Sunt un salariat bun, nu ma imbolnavesc, nu-mi subminez colegii si reusesc de obicei sa ma inteleg cu superiorii. Chiar e ok. Dar sunt mereu pe statul de plata al cuiva si pentru ca am motive serioase pentru care nu doresc sa fiu free lancer, chiar daca as reusi sa fiu unul de succes. M-am prins ca nu se lasa cu libertate.

Mie mi se pare ca sistemul, mult injuratul de sistem, exista si daca nu este intruchipat intr-o cladire anume. Si el te inghite chiar daca nu functionezi dupa un anumit program. E drept ca atunci cand esti freelancer nu ai program fix, de la 9 la 6, insa la fel de drept e ca, daca ai succes, ajungi sa muncesti la cele mai bizare ore din noapte si din dimineata si in weekend, ca n-ai incotro.

Cand esti freelancer, in loc de un sef sau doi sau trei sau cati or mai fi acum pe cap de corporatist, ai, daca totul merge bine si esti cautat, o gramada de sefi diferiti, caci asta sunt oamenii care au banii care iti trebuie tie si iti dau de lucru si asteapta o anumita performanta intr-un anumit timp. Ori un corporatist invata pana la urma hachitele sefilor sai ficsi, mereu aceiasi, si reuseste sa se mai fereasca de ei, pe cand un freelancer are de-a face mereu cu sefi noi, cu atitudini bizare si idei fixe dar mereu proaspete, lucru care nu este de ici, de colo. Sa nu uit sa zic si de bani. Cand esti angajat, exista un oarecare confort dat de faptul ca nu trebuie sa vanezi in ziua aia. Si ca orice-ar fi, si oricat te-ar bruftului cineva, pana la urma o sa primesti un salariu din care sigur reusesti sa platesti chiria. Ca free lancer, trebuie mereu sa pornesti in cautare de clienti, proiecte si, pana la urma, bani. Si nu de putine ori te descurci mai slab intr-o anumita luna si, uneori, si in luna urmatoare. Si asta te face sa dardai pe interior si sa te nelinistesti si oricum nu prea mai ai cum sa mergi la munte in weekend. Nici nu-ti arde si nici nu ai cu ce.

Acest post nu este cu siguranta o oda facuta pentru corporatistii harnici. Daca nu au nimerit intr-o companie ok, vai de ei. Si e la fel de adevarat ca freelancerii au avantajele lor. Doar ca toate astea, ce zic eu aici mai sus, mie una nu prea imi suna a libertate. Ci a un altfel de sistem.

 

maseaua buclucasa si decizia de aur

Eram la baia publica a unui hotel preferat din Carpati, un loc unde petrecusem destul timp de-a lungul anilor.

Dupa ce am terminat cu treburile cotidiene, ceva m-a facut sa ma intorc si sa ma uit, pasamite pentru a constata daca totul este la standarde. Probabil ca am avut dreptate sa verific, caci ce am observat acolo m-a facut sa raman muta de uimire, dar si cu gura deschisa.

Insa cum dezastrele nu se intampla dintr-o singura cauza, tot in perioada aceea imi puneam niste masele noi de portelan. Dentistul mi le cimentase doar de chichi de michi, urmand sa vada cum ma inteleg cu ele, si urma sa le lipeasca in curand in varianta finala. Ramanand eu gura cascata deasupra vasului de wc, uite cum o masea din acestea scumpe, nou noute, face triplu tulup la mine in gura, reuseste sa iasa si se arunca in cap in mijlocul treburilor cotidiene. O vad cum sta acolo.

Eu ma holbez la ea, sperand sa o conving prin puterea gandului sa vina inapoi in gura si sa ne prefacem ca nimic nu s-a intamplat. Dar nu. Maseaua zace acolo, nepasatoare. Apa nu pot sa o trag, mana nu imi vine sa o bag, de plecat de langa investitia mea dentara nici nu poate fi vorba. Nici sa parasesc incinta nu pot, caci vine altul si trage el apa peste cei 200 de euro ai mei.

La usa bate cineva, probabil incercand si el, ca si mine, sa gestioneze in intimitate treburi cotidiene. Nu zic nimic, doar sed nimiscata si transpir. Si uite cum stau asa si ma gandesc, si minutele trec si decizia incepe sa imi apara clara. Bag mana nu pana la cot, ca nu e destul, ci pana la umar. Culeg comoara si o spal cat pot eu mai cu foc cu sapun si sub jet de apa. Apoi trag apa si, stirba dar oarecum impacata, ies de-acolo si doar la Bucuresti ma mai opresc, la dentist.

Povestesc pocinogul, dentistul rade si face hocus pocus si imi monteaza pangarita dar si dezinfectata comoara in gura. Acolo o port si azi si mananc cu o pofta de neimaginat. Ceea ce va doresc cu drag si dumneavoastra.

 

birjar, la mare, la eden, la j’ai bistrot si la modelier, te rog

Cat mai avem vara asta, s-o folosim, zic.

Au mai ramas tulburatoare 8 zile calendaristice ramase pana vine toamna cu numele. Si inca putine, cate or mai fi la fel de frumoase, pana cand batrana, eleganta si prafuita doamna se instaleaza pe bune si pomii incep sa fie . Si eu mi-am propus sa nu scap nimic si merg in toate locurile perfecte cand e vara.

Am inceput de saptamana trecuta sa dau mai rar pe-acasa. Sediul meu central e de-acum rasfirata printre luminitele diafane de la Eden. Ce lux mai mare decat sa iesi la gradina, sa iei o limonada cat China si ba sa sporovaiesti, ba sa te uiti la baieti cu barbi si musteti. Nu se poate mai misto de-atat, dupa munca.

Dar o sa-mi consolidez prezenta si la J’Ai Bistrot. Gradina secreta dintr-un colt de oras de care de obicei nu ii pasa nimanui, fara muzica, doar cu voci in surdina si candelabre cu lumanari si oameni care parca sunt prietenii mei, e foarte misto. Cred ca o sa merg de 4 ori pe saptamana pana da firul brumei, ca sa ma satur.

Sa nu uit de Modelier, locul minunat pe care l-am descoperit din intamplare pe niste stradute. Asta dupa ce am avut curaj sa deschid usa pictata cu clape de pian, de dupa care venea o liniste deplina. Au un pui de pisica jucaus, au o muzica ce ma incanta de fiecare data, ca ma face sa ma simt in vacanta, si au si o curte in care nu se poate intampla nimic rau. Doar stai tolanit si e bine.

Insa acum plec la mare si e normal asa. Cate vami or mai incapea pana se sfarseste petrecerea varatica, atatea o sa ma mai duc si eu acolo.

dezavantajele iubirilor de oameni mari

Când eram uluitor de tânără şi mă îndrăgosteam năpraznic, lucrurile stăteau destul de simplu. În primul rând mi se părea că este pentru toată viaţa. Motivele pentru care mi se aprindeau călcâiele erau lesne de dibuit. Băiatul care îmi plăcea arăta bine, era cel mai plăcut de colegele de facultate, avea pe mână maşina lui taică-su uneori, mă făcea să râd în hohote şi se îmbrăca frumos. Nu trebuia să fie cine ştie ce diavol în pat, era arhisuficient faptul că îşi dădea chiloţii jos şi era acolo; nu ceream mai mult de la el pentru că încă nici nu ştiam ce să cer. E drept că la vârsta aia şi sexurile bărbăteşti au un fel al lor de a fi perfecte. Oricum, mi se părea că după ani de petting ostenitor prin debarale sau parcuri, să fac sex e foarte tare, chiar dacă nu era nimeni expert. Când eram mică şi voiam să fiu cu cineva, îl alegeam după criterii simpliste şi apoi nu aveam nicio aşteptare. Nu-mi făceam griji. Nu aveam nici planuri romantice concrete pentru viitor, nici planuri meschino-financiare pentru prezent. Nu pretindeam încă nimic în plus.

Şi dacă te gândeşti, aşa e. Despărţirile de oameni mici erau la fel de abrupte ca şi începuturile de relaţie din copilărie. Iubirea se frângea dintr-o dată, fără termen pregătitor şi cu zero agonie, din motive superficiale. Ba găseam eu alt tip care era îmbrăcat şi mai frumos, avea părul creţ şi mă făcea să râd şi mai tare. Ba plecam în vacanţă trei luni şi mă pomeneam la întoarcere că zicala ochii care nu se văd se uită e o găselniţă a naibii de bine gândită. Sau dădea el da peste o fată care cânta la chitară şi avea şi pistrui dar şi un tatuaj cu o libelulă pe o coapsă şi rămânea mut de uimire. Şi o cucerea doar pentru asta, chiar dacă urma să se demonstreze apoi că nici nu se putea să aleagă o fată care să îi placă mai puţin pe termen lung.

Când creşti mare şi te apuci să iubeşti, vii cu un bagaj de experienţă care ba te ajută, ba îţi pune piedică. În continuare el trebuie să mă facă să râd. Dar îl găsesc mai greu şi îl aleg mai cu sfială, după ce îl trec prin ciur şi dârmon. Bărbatul trebuie să aibă deja  un drum în viaţă, să fi dovedit cumva că e un om responsabil, să se poată întreţine singur, să nu se spună despre el prin oraş lucruri groaznice care să-i fie atârnate că nişte tinichete sentimentale de o coadă deja prea celebră. Trebuie să aibă pasiuni comune cu ale mele, să împartă aceleaşi valori, să mă respecte şi să mă facă să îl respect la rândul meu, să nu mă facă de râs în public, să fie un partener agreabil de vacanţă, să se dovedească amantul perfect, potenţial tată de vis pentru copiii mei care nici nu sunt prinşi în vreun plan, amabil cu familia mea, versatil cu prietenii şi deloc meschin, priceput prin casă şi atât de multe altele încât nici n-am loc aici să le mai înşir. Chiar dacă nu merge treaba, nu-mi vine să las tot şi să plec. Am investit prea mult. Chiar dacă nu mă mai face să râd şi de fapt, dacă fac socoteala, mă cam face să plâng des, nu-mi permit să renunţ aşa uşor. Încerc să repar până îmi da sângele pe nas. Şi de obicei ajung să trag de mortul ăsta nepermis de mult înainte să îl las să meargă la groapă. Ştiu cât de greu e de găsit cineva care să corespundă unui check list atât de riguros ca cel pe care am ajuns, prin şlefuiri repetate, să îl am azi.

Daca v-a placut, cititi in continuare aici.

picioarele altora

Daca e sa-mi placa niste picioare, atunci vor fi neaparat ale mele.

Nu-mi place laba piciorului de la aproape niciun om. E drept ca, de-a lungul timpul, am reusit sa cooperez cu poate o duzina de picioare de barbati, sosite in perechi invelite cu sosete. Am putut sa ma apropii de picioarele lor doar pentru ca mi-au placut pe bune, foarte tare.

Iar cand ma duc in vizita si cineva rau ma pune sa ma descalt la intrare si apoi imi intinde cu fata voioasa si insistenta si niste papuci, imi cade cerul in cap. Ideea de a-mi pune gingasele picioruse in micile cosciuge care mi se ofera cu inima deschisa, ma tintuieste locului. Inghet, ca in fata unei salbaticiuni care imi promite un pericol iminent.

Prefer sa umblu desculta prin locuri murdare. Sau sa topai pe podele racoroase. Sau o combinatie din aceste doua componente care de obicei il descurajeaza pe un om in picioarele goale, doar sa nu trebuiasca sa ma ating de locul unde au stat inchise picioarele altor oameni. Mi-e frica sa nu moara cumva picioarele mele de atata sila.

Si cand probez pantofi la magazin, ca nazuiesc sa-mi cumpar unii noi, ma gandesc la toata seria de femei care au descalecat in acele incaltari inaintea mea. Cand simt ca merge, cer o pereche noua din depozit. Una mai neumblata, mai neincaltata, mai neplimbata prin magazin de picioare necunoscute, pe care nu o sa ajung sa le iubesc niciodata.

Picioarele mele sunt foarte simpatice, imi pare mie. Dar toate picioarele celorlalti, si sosetele lor aferente, ar face bine sa sada departe de mine. Caci daca se apropie prea tare, nu raspund.

din filme

Intr-un film pe care l-am vazut la TIFF anul asta, unul dintre personajele masculine zicea catre prietenul sau: „Si nu asta ne dorim toti, sa tacem linistiti langa o femeie care ne place?” Si atunci mi-am dat seama cu jale ca da, asta cam vor toti barbatii, cel putin cei pe care i-am cunoscut eu fata in fata sau din povestiri, din carti sau din filme: sa nu spuna mare lucru langa o femeie si femeia aia sa taca si ea cat se poate de mult, in semn de armonie si respect reciproc. Si apoi mi-a parut rau pentru barbati, pentru ca este si singurul lucru pe care nu il pot obtine de la o femeie, niciodata. Insa pe masura ce m-am gandit, a inceput sa-mi para rau si pentru femei.#lacefolosescfilmele