biciclistii, niste banali

Acum vreo doi ani, biciclistii si mai ales biciclistele erau pasari foarte rare. Ne uitam unii la altii cu multa pofta. Acum se strang in stoluri de vreo 2-3 la cate un semafor si asta imi place de mor. Am vazut fete frumoase si mame cu treburi, instalatori, batrani preocupati de miscare (unul o convinsese chiar si pe gagica lui la fel de batrana), tati cu copii, iubiti cu iubite, domni la costum. Cine ar fi zis ca bucurestenii au atata potential in a fi biciclisti si ca nu doar hipsterii locali vor duce stindardul pedalatului? Misto, misto de tot.

Aici aveti o serie de poze foarte misto cu biciclisti casual, luati in special din spate.

Anunțuri

lacomia strica onania

Satisfacerea de sine, cea care miroase oh atat de bine, are si ea dichisul ei.

Sigur ca momentele de intima apropiere sunt dintre cele mai dulci si se lasa cu timp de calitate petrecut in singuratate, si totusi impreuna. Dar, ca-n orice relatie, trebuie sa dai celeilalte parti nitel spatiu si posibilitatea de a respira. Sufocarea sexuala, chiar si cea din categoria autosufocare, se lasa ce dezamagire de ambele parti.

Pentru o buna desfasurare in timp a relatiilor de iubire om-acelasi om trebuie sa fii constient ca nu poti abuza. Clipele de iubire trebuie alese cu atentie. Lumina va fi difuza, cat sa se pastreze o unde de mister. Pe fundal va susura o muzicuta prielnica unor momente de senzualitate tihnita. Nu strica un pahar de vin rosu dar mult mai bune sunt doua.

Pentru ca atunci cand esti singur la aparat lucrurile merg in general bine, tentatia sa te tot intorci si sa te tot apleci in momente de introspectie senzuala e mare. Dar stim cu sigurata ce bine e sa iti fierbi partenerul si ce pofta intreita il apuca atunci cand nu poate accesa butoiul cu miere de cate ori are chef. Ei bine, acest lucru este valabil si la autoiubire.

Cand te fierbi tu pe tine, soarele rasase. Cand si iti dai voie doar rarut sa te cufunzi in momente de plenara placere, starnesti in jur roiuri de fluturi beti de primara. Carnea tremura, privirea se incetoseaza, dragostea de sine atinge cote de avarie. Mana este acest giuvaier.

Totul e sa ai decenta in frecventa.

un gand de la sala

Oare ce ii mana pe unii oameni sa isi cumpere pentru mers la sala, in loc de adidasi cu talpa cat mai groasa si mai pufoasa, un fel de ciorapi-incaltaminte cu degete? Par croiti mai degraba pentru membrii Fratiei Inelului, care merg mult pe jos si prin smarcuri si se lupta cu orci. Parerea mea.

despre yoga, cu sfiala

Taran sfios, cu caciula in mana, tarlici in picioare si umerii plecati, am intrat si eu in universul metropolitan yoga.

Toata lumea vorbeste despre yoga. Stie cele mai bune locuri de yoga din oras. Isi face programul in functie de yoga. Cocheteaza cu yoga. Se duce la yoga. Are multa experienta in yoga. Pleaca in India la si mai multa yoga. Mananca yoga pe paine, are yoga la degetul mic. Se face antrenor de yoga.

Asa stand lucrurile, multa vreme am ezitat sa vad despre ce este vorba si chiar am capatat un fel de respingere. Dar cum nu te poti impotrivi unui curent ce pare bun doar din pricina unei idei preconcepute, am zis sa incerc. Nu mica mi-a fost mirarea sa descopar ca vorbim aici de mai putina spiritualitate si mai multa cazna pentru corp. Yoga e un fel de Mordor.

Sa fie clar ca eu merg zilnic mult cu bicicleta, nu iau liftul niciodata si ma mai duc si de trei ori pe saptamana la sala, pentru diverse ritualuri de intarire a corpului meu, templul cel mai de pret. Ma inchin lui in fel si chip. Daca imi place sa intalnesc carne tare la alti oameni, m-am gandit ca pot sa fac si eu aceeasi favoare universului si mie insami. Si totusi yoga m-a avut.

Cu ochii iesiti din cap si membrele tremurande, abia am reusit sa rezist fizic primului antrenament. Dar nu m-am resemnat. Am recidivat pana cand am reusit sa rezist cu demnitate. Intre timp mi-am dat seama ca exista mai multe feluri de yoga. Mai pe respiratie, mai pe relaxare, ma pe constientizare, mai pe maltratarea muschilor. Si mai toate bune.

Yoga si cu mine nu am ajuns la fineturi. Tot un taran sunt, tot incepator. Ce stie taranul ce-i sofranul. Dar intre timp sunt un taran cutezator care merge la yoga cu pieptul inainte. Si iese de acolo in patru labe dar multumit si cu mintea parca clatita cu grija cu apa calduta si sapun cu ph delicat.

In concluzie, mergi la yoga. Mergi maine la yoga. Chiar daca nu stii exact cu ce se mananca, chiar daca te inhiba, chiar daca ti se pare ca ati pierdut startul si toata lumea din jur stie despre yoga mai mult decat tine.

 

magnoliofilie

Imi place magnoliile de mor.

Ma incanta asa de tare incat, daca se intampla sa fiu in concediu in perioada in care infloresc ele si ratez punerea in scena, ma oftic de mor.

Dar abia acum m-am prins ce mi se pare atat de sexy la magnoliile inflorite. Flori mari am mai vazut. Dar flori mari care sa izbucneasca asa, cu tupeu, din niste bete aparent lipsite de viata, fara niste frunze care sa anunte in prelabil sarbatoarea, asta ma face sa ma opresc in loc. Apoi, mai sunt si dureros de roz si mai dureaza si oh, atat de putin.

fried chick vs. fried chicken

Imi place la nebunie fried chicken. Cu fried chicks insa nu ma pot obisnui.

Bronzul imi place si mie. Asa de cu varf si indesat inca nu am rabdare pana se fac ciresele si incerc sa capat o crusta onorabila cum da floarea in copaceii fructiferi. Bronzul slabeste, e cool, face pielea mai frumoasa. Parca mai ascunde din celulita si te umple, vrei nu vrei, de entuziasmul brizei litorale.

Deja sunt bronzata anul asta. Cum am prins niste zile cu soare, cum mi-am dat tot ce s-a putut jos de pe mine si am colectat un buchet de raze de soare pe piele. Lumea ma complimenteaza, fata-mi radiaza, viata exceleaza. Exagerez cu bronzul asa de tare incat izbandesc sa am in fiecare an, de Craciun, urme de slip.

Dar  m-am intalnit la sala cu o fatuca cu forme bibilite si tunate. Ca de obicei, era in pielea goala si am putut sa o admir cu coada ochiului in voie. Extensii de par, extensii de sani, extensii de buze, extensii de buci. Arata misto doar ca era atat de rumenita incat parea scoasa proaspat din cuptorul bunicii. Concentrandu-ma, am simtit chiar miros de carne impanata si coapta, marinata intai in vin alb.

Si n-am putut sa nu ma intreb cum de a crezut ea ca e bine sa fii o femeie prajita. Ca e mai sexy decat sa ai o usoara culoare naturala, de cacao cu lapte. Bronzul ala bizar, portocaliu, de pielita de pui de la ceaun, sigur a costat multi bani si a cerut o gramada de timp. Mi-a fost mila.

Imi place la nebunie fried chicken. Cu fried chicks insa nu ma pot obisnui.

gatesc prost din 1997

Cred ca e bine sa fii constient de cat de tare te tin puterile. Cand vine vorba despre gatit, am niste regrete.

Daca fiecare gospodarie omeneasca ar fi obligata prin lege de catre primarul general sa-si atarne la intrare un fel de slogan definitoriu pentru ce se intampla zi de zi inauntru, eu cam stiu ce ar trebui sa afisez la mine. As fi nevoita sa-mi agat un panou pe care sa recunosc cinstit ca gatesc prost din 1997. Atunci m-am apucat si pana in zilele noastre nu ma pot lauda cu ceva progrese remarcabile.

La cratita stau destul de des. Culmea e ca nici nu-mi displace prea tare sa tai morcovi patratele cat mai mici. Sau sa oparesc bamele pana le iese sufletul din piept dar le ies si toate balele lor mucilaginoase. Inteleg ca mancarea are nevoie de timp, suflet, dragoste, entuziasm, stiinta, tehnica si imaginatie. Si incerc sa procur toate astea inainte de a o concepe.

Exista, desigur, si mancaruri care imi ies bine de fiecare data. Fac niste sarmale de dai cu caciula dupa iepuri. Nici cu salata orientala sau cu cea de ton nu mi-e rusine. Dar na, astea sunt salate. Borsul de legume si ciorbita de vacute au un gust onorabil. Dar restul mancarurilor, nu stiu ce sa zic. E foarte frustrant sa petreci atatea ore in fata aragazului si rezultatul sa fie mediocru.

Mancarea mea este de cele mai multe ori nici moarta nici vie. E mancabila. Nu este atat de rea incat sa iei o lingura si sa urli cu parul maciuca mama, ce porcarie, fugiti pentru viata voastra. Dar nici nu te cufunzi de placere in cratita pana la gat, cum i-a facut zmeul lui Fat Frumos. De obicei mananci din ea pentru ca nu ai incotro. Dar ai prefera de 1000 de ori sa mananci altceva, mai gustos.

Gatesc prost din 1997 si nu planuiesc sa ma las, chiar daca sunt incercata uneori de tristete culinara. Sunt tare curioasa care ar fi sloganul tau de pus la poarta, cetitorule. Impartaseste-l cu mine, de ai placere.

captiva din fire n-are lecuire sau cum e sa te dai cu un Renault nou-nout

Se stie ca sunt usor de capturat cand e vorba despre ceva placut. De data asta chiar Renault Captur a fost cel care s-a ocupat de tot ce trebuie.

Daca am decis eu sa merg pana in Bulevardul Preciziei sa iau masina, va dati seama ca am fost pe bune interesata. A meritat. Am capatat pentru weekend o jucarie pentru oameni mari curata bec si pictata intr-o culoare care sigur a indus niste albine in eroare si le-a determiant sa incerce sa polenizeze cu sau pe ea. O floare.

Si apoi am luat masina asta, cu rezervorul doldora de benzina, si am integrat-o in diverse scenarii numai bune pentru un weekend de primavara. Am rugat-o sa se aseze in racoarea raului Arges, dar totusi la soare. A stat. Am ademenit-o miseleste langa zidul cetatii de scaun din Targoviste si i-am facut o poza cand se astepta mai putin. Avantaj ea. Am rugat-o sa ne astepte, credincioasa, cat timp noi am urcat 1460 de scari, la Cetatea Poenari. Nu s-a plictisit. Am convins-o sa se aseze sub o livada de copacei in floare si sa apoi stea nemiscata, lipita de stanca barajului de Vidraru. I-a placut. Peste tot s-a comportat cu demnitate si nu a zis pas la niciuna din probe. A intrat pe poteci inguste, s-a furisat pe langa apa si nu i-a fost deloc frica de inaltime. Renault Captur, coafura rezista.

Dar sa va povestesc nu doar ce bine m-am distrat eu cu masina asta prin primavara judetelor Arges si Dambovita, ci si cum e ea asa, ca personalitate. Se prezinta spatioasa la interior si pana la urma nu foarte mare la exterior si deci asta este un avantaje pentru femeie, care o poate parca in oras fara bataie de cap. Masina e silentioasa dar exista un buton pe care, daca apesi, poti sa ii auzi motorul, sa stii pe ce stai. In acelasi timp e si vorbareata cand vine vorba despre meniul generos. Te intreaba din prima ce vrei si are multiple posibilitati de a te multi in timp ce mergi, doar din buton.

Dar sa mai zic. Eu m-am dat cu varianta de motor 1.2 ce adapostea sub capota 120 de cai. Cai care functionau doar daca ii lasai sa faca asta, caci cu Renault Captur poti sa mergi si in varianta economica. Doar apesi un buton, iti apare o frunzulita verde si brusc masina se tureaza mai putin si mananca benzina mai cu moderatie, adica 6% la drum intins. Chiar daca o obligi sa ia curbe brusc, se tine bine si nu te lasa la greu. Daca vrei zvac, ai zvac. O calci si zburda nebunatica, pe loc.

Cam asa m-am veselit si multumesc pentru experienta. Cat despre pret, vorbiti cu cei de la Renault.

campulung_muscel_renault_0039

campulung_muscel_renault_0086

campulung_muscel_renault_0125 (1)

campulung_muscel_renault_0156

Renault Captur

campulung_muscel_renault_0386

 

1460 de trepte

Exista un loc in judetul Arges unde esti invitat calduros sa urci 1460 de trepte. Daca vrei.

Eu am nazuit sa ma cocot de cand am aflat ca exista, acum vreo 15 ani. De fapt, asta e marele meu avantaj dar si bucluc in acelasi timp. M-am nascut dorindu-mi mai ales lucruri care nu se depoziteaza in dulap sau in sufragerie. Ci chestii care sunt 100% nepalpabile dar imi raman scrise prin cap si suflet si se insinueaza in valori si stil de viata. Dar care necesita ba efort fizic, ba disponibilitate psihica, ba bani multi.

Deci eu voiam sa le urc neaparat. Si ca un facut, treptele astea care duc catre cetatea Poenari, construita de Vlad Tepes pe stanca-n varf de bat, mi se si fluturau deseori pe sub nas. Aveam multa treaba eu si fostul meu sot, inginerul fara inima, in judetul Arges dar niciodata nu era cazul sa urcam. E prea soare, e prea ceata, e prea ploaie, e prea devreme, e prea tarziu, mi-e prea somn, mi-e prea sete, mi-e prea foame, mi-e prea lene. Asa era de fiecare data.

Cum destinul meu, chiar si cel de timp liber, era legat cu funie de spanzuratoare de cel inginerului, dosarul a ramas in sertarul cu proiecte parasite. De cate ori l-am rugat cu ochi de catelus pe inginer, un barbat foarte comod, sa o facem, chiar nu mai stiu. Dar el a ramas pe pozitii si scarile neurcate. Atunci nu stiam. Acum imi dau seama ca eram naiva si incercam degeaba. Singurul efort la care el era dispus cu veselie chiar daca il sculai nemilos noaptea din pat era acela de a organiza un gratar.

Dar ieri a venit si randul celor 1460 de trepte. A meritat sa incerc atatia ani sa ajung in varf. Efortul in sine mi-a generat pana la urma o mare placere fizica si o deosebita satisfactie morala. In plus, privelistea de sus face toti banii si cetatea e un loc numai bun de petrecut o vreme.

Vizitati cetatea Poenari care se alfa, dupa cum spunea panoul oficial, in Zona Turistica  a Vaii de Nord a Raului Arges. Luati cu voi apa si urcati. Nu va temeti. O sa va simtiti bine. A, si nu lasati niciun inginer sa va strice buna dispozitie si cheful de a ajunge pe culmi. Mai bine mort decat plictisit.

virusul One World Romania

Anul asta One World Romania a ajuns la editia cu numarul 7. Eu am descoperit festivalul undeva pe la editia a 3-a si de atunci nu am mai putut trai fara el.

Nu stiu altii cum sunt dar eu am un calendar anual. Este tiparit pe o foaie A4 si contine evenimentele din an de care nu ma pot lipsi. Ele sunt subliniate cu rosu tocmai pentru a ma putea eu pregati din timp. E cazul sa-mi fac loc pentru ele in viata deja intesata cu diverse lucruri ce sunt la impuse sau de care nu ma pot lipsi fara sa-mi scada imunitatea.

Calendarul contine ziua apropiatilor, vreo 10 bucati, zilele libere oferite de la stapanire, cand e cazul sa joc tontoroiul. Festivalul TIFF si dulcele pelerinaj anual la Cluj si data cand vine Mos Craciun. Festivalul Garana, festivalul Anonimul, nunta anului caci se marita a cherry. Apoi mai sunt trecute cu grija calatoria anului, 1 Mai si Pastele.

Da, stiu ca stiti, One World Romania are loc de cinste. Pe perioada festivalului, merg la film in fiecare zi. Incerc sa nu vad doar unul, caci risc sa ma culc flamanda si sa-mi ghioraie matele a lipsa de film. Incerc sa inghit macar 2 filme pe zi dar cu adevarat satisfacuta ma simt cand am la activ 3 filme in fiecare zi.

Anul asta m-am delectat deja cu Viata simpla, tehnologie complexa , un film chinezesc despre implicare sociala si blogging. Am mai descoperit un regizor polonez despre care nu stiam nimic si care m-a emotionat asa de tare ca mi-a muls lacrimi nu o data ci de doua ori, la doua filme diferite. Daca vreti sa plangeti, nu ratati filmele Orice se poate intampla si Tatal si fiul in calatorie, de Marcel Lozinski. Si pentru ca vrei sa stii ce se mai intampla prin India, intra si la Fara Energie, care mai e duminica.

M-am imbolnavit de festivalul asta si virusul nu poate fi eradicat, este din categoria celor care dorm in tine pana se activeaza din nou. Dar oh, ma simt atat de bine.