migrarea anuala catre tiff, la cluj

Am inceput timid cu TIFF-ul, acum 4 sau 5 ani.

Eu mor dupa filme de multa vreme dar la TIFF nu ma duceam. Ca e departe, ca implica prea multi bani, ca iunie e o luna plina, ca n-am cu cine, etc. M-am prins ca atunci cand nu verifici o chestie pe care o banui fenomenala pe pielea ta, poti trai linistit fara ea, oricine ti-ar zice ca e mortala. Asa si cu TIFF-ul. Dupa ce am ajuns o data, nu mai pot trai fara. Tup-tup in trenul de noapte.

Plec in pelerinaj la Cluj fie ploaie, fie multa treaba. Ajung acolo in casa kaprei ardelene, imi las geanta si apoi tusti la filme. Imi fac programul de cu o zi inainte si traiesc aproape exclusiv in obscuritatea salilor de cinema. Inghit nemestecat, urmand sa rumeg mai tarziu, peste noapte si in lunile care urmeaza, ca o rumegatoare cinefila, cate 4-5 filme in fiecare zi.

Dupa filme, ma asteapta ba o cantare rock seara prin vreo gradina, ba niste bericioaice cu niste prieteni buni, ba un somn linistitor langa padure si apa. Dimineata, invariabil, ma trezeste cucul clujean. Ador sa merg in fiecare an la TIFF. Actiunea asta a mea ma curata frumos pe creieri si ma returneaza ca noua Bucurestiului meu natal.

Infulec o masa buna la unul dintre restaurantele mele preferate, vezi Cafe Bulgakov, Varzarie, la Regionala sau Toulouse si Corso daca ploua, si apoi, restul de mese le iau pe fuga, in parc, la pachet, in timpul filmului. Incerc mereu sa iau mancare moale, ca sa nu ii stresez pe colegii de film. Tare enervanti sunt aia care rontaie ceva taman in momentele cheie.

Mai e foarte putin si ma stramut. Sunt pregatita, sper ca si Clujul sa ma primeasca.

 

Anunțuri

the loser takes it all sau cand chiar si cel mai slab castiga

Eu chiar trebuia sa sar cu parasuta.

De-aia am si organizat frumusel aici pe site un concurs, sa mai vina cineva cu mine, dintre cetitori. S-a ales joe. Eram chiar entuziasmata si mi se parea wow,  ce tare ca Lipton Ice Tea, in cadrul campaniei „Tea & the City: Aventuri urbane cu Lipton”, ma ajuta sa fac lucrul asta traznit, pe care singura cel mai probabil ca nu l-as face. Stiti cum e.

Aventura mea urbana a inceput promitator, in sensul ca m-am prezentat, impreuna cu autocarul plin de copii mari si veseli si aventurosi, la Clinceni. Acolo unde se duce orice om dornic de senzatii tari. Insa de-acasa aveam niste fiori prevestitori, adica o frica care nu ma indemna la sarit absolut deloc.

Odata ajunsa acolo, mi-a fost clar ca nu o sa pot. Si asa a fost. Am fost aproape singura persoana (a mai fost un barbat dar de rusine nu ne-am prezentat unul altuia, deci e ca si cum nu ar fi existat) care nu a sarit. Tot restul grupului a putut si eu nu. Asta e, se mai intampla. Si totusi, the looser, adica eu, femeia care credea ca sare si nu a sarit, a castigat tot. Sa vedeti.

Ajuns la Clinceni, m-am descaltat instant si asa am stat 4 ore. Am baut ceai verde si m-am distrat rau de tot cu briose cu fructe si tartine cu somon. Mi-am facut de lucru prin iarba ca un covoras, fara sa fiu nevoita sa-mi trag inapoi tarlicii in picioare. A fost superb. Afara cald si cer albastru, cu norisori pufosi, nimbus, cred. Am dat imediat cu nasul de universul paralel care traieste acolo si despre care nu mi-a povestit nimeni, niciodata. Railor.

La Clinceni e muzica buna, se mananca sandvisuri adorabile si atmofera e incredibila. Dar mai presus de toate, acolo sunt barbati care arata absolut superb, cu abdomen cu patratele, umeri de revista glossy si par valvoi si atitudini de surferi. Exista si cateva femei misto dar numarul barbatilor frumosi si spatosi bate tot. M-am uitat la ei aproape non-stop si am facut pauze doar pentru a-mi urmari prietenele care sareau cu parasuta, tinute in brate de barbati frumosi. Of tot aici am ajuns, la barbati.

M-am simtit tare bine si chiar daca n-am reusit sa sar, macar am avut parte de o zi super la iarba verde. Am jucat un pic de activity, ne-am povestit snoave si m-am bronzat inca putin. A fost brici. Mai vreau. Lipton Ice Tea, te rog sa ma scuzi ca nu am reusit sa sar, insa sper ca nu mi-o vei lua in nume de rau si ma vei chema sa ne veselim impreuna si alta data, uitand cat de lasa am fost la marea aventura urbana. Sa stii ca mi-a fost bine si mi-am creat marunta dar plina-de-satisfactii-a-mea-aventura-urbana. Multumesc.

vanatoarea oamenilor comuni

M-am gandit bine si nu pot sa sufar printii.

Nu-i am la inima pe printii moderni, carevasazica. Adica barbati care calaresc in loc de cai albi masini foarte bengoase si au in loc de coroane ceasuri extrem de scumpe si traiesc, in loc de castel, prin restaurante de lux, yacht-uri formidabile si numai locuri exclusiviste, carora le spun cu emfaza casa. Barbati care se distreaza doar cu obiecte si servicii care implica sume imense de bani si/sau o tehnologie extrem de performanta, atat de performanta incat nu le cere mare efort. Nu-mi plac si pace. Barbati care se uita numai dupa femei care au reusit si ele, dupa eforturi supraomenesti, sa fie printese in acelasi fel. Care se duc la un concert doar pentru ca au invitatie si trebuie sa fie vazuti de alti oameni care au primit si ei invitatie si s-au imbracat toti frumos cu cele mai rasunatoare branduri si la sfarsit zic ca nu prea le-a placut pentru ca alt concert din Sidney, acum un an, a fost mai bun.

Mie imi plac insa in schimb oamenii comuni de nu se poate povesti. Barbatii aia care se straduie permanent sa traiasca mai bine bricoland la ceva  prin casa pentru ei si ai lor sau pur si simplu de placerea facutului de ceva cu maini si cap. Barbatii aia care au un hobby care le cere oarecare indemanare si implicare directa. Imi plac barbatii care merg pe jos, stau pe iarba, isi taie singuri unghiile de la picioare, au curaj si au voie sa poarte barba, nu sunt asi la diplomatie si politica in business si merg in vacante nerasunatoare, in locuri care nu stranesc invidia nimanui. Care nu se simt jigniti cand trebuie sa calce o camasa si mai si gatesc ceva, cand au chef. Barbati care mai stiu cum e sa cari ceva greu impreuna cu niste prieteni pe care i-au chemat special sa-i ajute si care cred ca norii, macii, o balta, un deal presarat cu niste capite sunt chestii care fac viata mai frumoasa. Barbati care fac cel putin un sport.

Pe ei ii vanez, cu ei vreau sa am de-a face, cu ei insist sa ma joc in fiecare zi, cu ei vreau sa ma culc.  Cum zic si domnii de mai jos.

 

dragostea si meteorologia

Cand iubesti si iti merge prost, faci lucruri traznite.

Te agati de orice flecustet pentru a avea impresia ca totul e sub control si o sa fie bine. In primul rand, ti se pare ca vremea de-afara iti da anumite drepturi. Daca e urat, ti se pare ca poti fii penibil.

Nu pot sa nu-mi aduc aminte de obsesia mea cu nr. de intrare 1/2005 sau poate ca era aproape 2006. Numai la el ma gandeam si zi si noapte. Doar pe el il voiam si in general imi petreceam mare parte din zi cu gatul lungit nefiresc afara, pe geam, ca o girafa urbana sarita de pe fix. Sau cu ochii scosi din cap catre telefon, ca un lemur metropolitan ingrijorat.

Voiam sa-l vad venind. Voiam sa-l aud sunand. Alti barbati puteau sa fie poleiti cu aur de 24 de karate, ca tot nu ma interesau. El insa nu a vazut magia. Adica i s-a parut o vreme ca sunt draguta dar apoi s-a intamplat faza pe care am povestit-o mai de mult, legata de o caciula. M-a parasit pentru ca i-a fost rusine cu caciula mea.

Cand era soare afara, reuseam sa-l las in pace. Cu greu dar imi iesea. Insa intr-o zi a nins. Si mi s-a parut ca vremea e sora cu mine si ma indeamna de la spate sa il contactez. Cum sa nu scrii unui barbat cand ninge afara. Nisoarea ar trebui sa steargul, cu a ei tesatura vrajita de borangic, tot ce a fost rau intre noi. Asa ma gandeam eu. Si mi se parea ca el nu are alta sansa. Sigur simte, crede, spera la fel.

Si i-am scris atat. Ninge… Si am asteptat ca el sa tresara si sa simta si el ca il ninge pe suflet si sa-si dea seama ca eu ii sunt sortita. El, el nu mi-a raspuns niciodata. Orele care au urmat dupa sms au fost tragice. Intai usor neplacut, apoi nelinistitor de-a dreptul, apoi insuportabil, apoi aproape coma sentimentala. A fost groaznic. Dar am invatat ceva. Nu mai fac asa ceva niciodata in viata mea.

Prin urmare, nu conteaza daca afara ninge, ploua mocaneste, fulgera, lacrimeaza sau este plin de roua care mangaie frunzele cum ma mangaia el pe mine. Indiferent de meteorologie, eu o sa raman demna.

 

 

 

 

cioclu de profesie

Unele lucruri se lipesc de tine, vrei nu vrei, ca marca de scrisoare.

Pictorii nu isi aleg sa traiasca vesnic chinuiti de penel si cu nevoia de a mazgali ceva. Rock starurile nu semneaza din copilarie un contract de nevroza si teribilitate, nevroza pe care si-o exprima frumos in cantece cu care ne vrajesc pe toti. Asa si eu. Nu pot sa spun ca este un moment anume in care am decis sa devin cioclu. Si totusi, lucrul asta este scris cu cerneala simpatica all over me.

Meseria mea este una pe care o fac delicat si probabil ca si asta mi-a asigurat succesul. Cand moare cineva, hop si eu. Fara tamtam, fara lacrimi, fara sa pretind ca l-am iubit enorm pe mort, fara efuziuni sentimentale. Sigur, cumva tot sunt legata de el. Oricum, sunt printre putinii oameni care ajung si ei cumva la fata locului.

Un cioclu care se respecta are drepturi dar si responsabilitati. Trebuie sa ma misc repede si sa fiu eficienta. Cand moare cineva, sunt foarte multe lucruri de rezolvat si totul se intampla intr-o urgenta de speriat. Acte, obiecte, intretineri, transporturi, impozite, reparatii. Dar eu nu sunt o amatoare. Cioclu profesionist, nu ma pierd cu firea si gestionez tot ce trebuie cu sensibilitate. Daruiesc lucruri de-ale mortului cui are mai mare nevoie de ele. Mai iau si eu. Sa fie bine.

Parca era ieri. Nu pot sa uit cum am ajuns pe neasteptate in casa unui domn aproape necunoscut, ce trecuse in nefiinta. Casa lui era frumos aranjata si bine tinuta, cu tot felul de obiecte folositoare in ea. M-am simtit ca la un supermarket in care pot targui ce vreau, fara sa platesc apoi la casa vreun ban. Sa fii cioclu are si parti bune.

Daca onlineul o sa cunoasca un declin la un moment dat, fiind inlocuit de cine stie ce alte chestie, macar stiu de ce sa ma apuc. Curat, repede si bine.

barbatii roscati si altele asemenea

La barbatul roscat toti boii imi trag.

Dar roscatii sunt putini si se dau pe pile. In plus, trebuie sa fi avut rezultate foarte bune la scoala primara si sa nu chiulesti deloc in liceu si sa nu cumva sa te imbolnavesti nicio zi de cand incepi sa lucrezi. Mie asa mi se pare. Altfel nu pot sa-mi inchipui de ce nu am capatat macar unul, desi eram eligibila si mi-am aratat si interesul, pe deplin.

Doi roscati am intalnit in drumurile mele. Bineinteles ca le-am facut curte amandurora in mod destul de sustinut. Niciun rezultat. Unul n-a priceput sau nu i-a venit sa creada, nu stiu exact. Dupa ce am zambit cu toti dintii catre el de cateva ori si am intors suvite de par si am lasat capul intr-o parte, m-am plictisit si am plecat.

Celalalt a inteles dar nu a parut sa-i pese. El alerga dupa alti cai verzi de pe alti pereti. Dupa o blonda, dupa cate imi aduc aminte. Of. Si asta in timp ce eu as fi fost mai mult decat dispusa sa-mi trec degetele cu drag prin parul lui si sa-i cercetez toata pielea, por cu por, pentru a putea apoi sa alcatuiesc o harta in cunostinta de cauza, cu toti pistrui si alte semne de frumusete.

Nu pricep cum nu exista deja societatea secreta a iubitoarelor de roscati. Sunt la fel de putini ca roscatele, au pielea la fel de alba, par la fel de fragili. Au culoarea de piele roz si sunt decorati in mod dragalas pe umerii obrajilor si umerii umeri cu diversi pistrui. Se ard usor daca stau la plaja si de obicei au ochii de un cel mai frumos caprui.

Nestiind cum sta exact treaba, sigur ca ramane marele mister. Chiar de curand m-am intrebat libidinos cu a cherry si dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri despre cliseul ala. Anume daca roscatii sunt roscati peste tot si daca da, sa o stim si noi.

Dar gata cu visatul cu ochii deschisi. Cati is cu par roscati, mie toti mi-s dragi.

 

pentru cei de 20 si ceva de ani

Pentru toti cei de 20 si ceva de ani dar in special pentru poneiul portughez care acum paste in cel mai funky oras din Europa, propun urmatorul film de pe ted.com. In el, o doamna cu bluza frumoasa, albastra, explica si mai frumos cum ar fi bine sa-si socoteasca viata si alegerile persoanele de 20 si ceva de ani.

Doamna, Meg Jay, este terapeut si s-a specializat in problemele persoanelor de 20 si ceva de ani. Ea zice acolo despre job, valori, prieteni, iubiti si familie, cand ai varsta asta, si mi se pare ca zice tare bine. Dar si cei de 30 si ceva de ani au ceva de invatat din asta, colateral vorbind.

Si acum va las cu filmul. Are aproape 15 minute, luati o cafea lunga sau o bucata de chec cu bombonele colorate si praf de minune presarate deasupra.

 

http://embed.ted.com/talks/meg_jay_why_30_is_not_the_new_20.html

o bucatica sau o parere

O bucatica, o parere, o umbra sau o textura. E suficient.

Atat imi trebuie pentru a ma simti starnita de un barbat oarecare, necunoscut, care zaboveste din intamplare prin preajma mea.

Un miros cu vino-ncoace, care ma face sa cred ca s-a sunat de pauza de imperechere. Un umar imbracat cu muschi usor de identificat prin tricou. O camasa cu manecile suflecate neglijent, din care ies doua antebrate puternice. Un sold cu mai multe oase decat prevede varsta de 30 de ani, care de obicei impaneaza soldul de barbat cu grasime.

O pozitie a capului cu barbia ridicata in sus, a putere. Un inceput de par care se iteste pe langa cel de-al doilea nasture de la camasa. Niste picioare proportionate frumos, mai ales cu gambe bine definite. Niste unghii la picioare de un format care imi place mie, fara fite, fara pedichiuri speciale la salon. Niste ochi vioi, care nu cauta cu disperare o canapea si o perna si un televizor.

Apoi crampeie de vorbe sau franturi de sunete. O trupa care canta bine. Soptirea unui loc de vacanta altul decat mainstream, un loc in natura. Orice referire la mirosul de iarba proaspat taiata, stele la munte, oi cucuiete, sopot de cascade, capite de fan si fanete, mure hapaite direct de la sursa, scaldat prin rauri de ses, de deal sau de munte, paste cu fructe de mare si tort de ciocolata fara blat, toate astea ma tulbura.

Cand aud femei spunand ca s-au terminat barbatii eligibili de varsta noastra, ma uimesc. Eu zaresc foarte multi si cu o buna parte dintre ei sunt tentata sa incep o conversatie. Si ce premisa poate fi mai buna decat o bucatica de piele, o parere a uner musti sau mai stiu eu ce.

 

ce bine ca avem biciclisti indiferenti

Ce bine ca avem biciclisti indiferenti unii fata de altii, caci asta este un mare semn de normalitate. E si capitala asta in rand cu lumea la ceva.

Acum doi-trei ani, biciclistii erau pasari foarte rare, pasari rarisime. Spirite mai libere decat alte spirite, pitite in corpuri frumoase, de obicei suple. Cu buci ceva mai tari decat media, cu umeri sportivi si cu priviri inteligente si chef de viata, biciclistii erau, aspirational vorbind, barbati dupa care sa te tot uiti, cu ochii iesiti din cap.

Cum prindeam unul, cum ii faceam ocheade, ce nu ramaneau nerasplatite. Caci noi eram si mai putine, si inca si mai tentante. Si si ei erau tare dornici sa ne intalnim privirile, sa ne zambim, sa ne confirmam rapid valorile comune, adica trafic suportabil, viata frumoasa, sport, ecologie si libertate, toate astea puse in mixer. Iar ei, biciclistii aia trasi prin inel, stiau ca si noi avem bucile mai tari decat normal si abia asteptau sa facem schimb de priviri cu sclipici.

Pe atunci noi, biciclistele, eram o manuta amarata de fete calare. Terorizate de soferi neatenti, caini rai si muncitori cu priviri si vorbe desucheate, care se atingeau in jurul bracinarului cand treceam, incercam sa ne pastram demnitatea in trafic. Cei drept, muncitorii si cocalarii continua sa se atinga, ca asa e felul lor. Si soferii ne iubesc poate si mai putin dar macar s-au invatat ca existam. Si cainii continua sa sara cu spume la gura. Dar caravana de fete si femei trece mai departe. Acum suntem multe si am mai invatat si noi cate ceva.

Suntem enormi de multi biciclisti in trafic. Asa de multi incat am devenit o normalitate unii pentru altii. Nu ne mai miram ca existam si nu mai avem timp sa ne facem ocheade. E clar ca ne observam in continuare si stim sau banuim macar ce buci are fiecare. Dar ne vedem de vietile noastre, caci sa mergi pe bicicleta e ceva atat de firesc.

ultimul tren

Am aflat deunazi ca ma gasesc in ultimul meu tren.

Stirea anului a venit de la o rubedenie apropiata, care ma iubeste si imi vrea binele. O matusa desteapta si de isprava. E ultimul tau tren, mi-a zis, si eu am ramas descumpanita. Nu ma gandisem deloc la asta. Nici nu-mi dadusem seama ca ma suisem intr-un tren, d-apai ca e ultimul. Ultimul tren pentru ca tu sa-ti faci o familie si un rost, a mai grait. Daca nu reusesti sa stai in trenul asta, pa. Hm.

Sigur, am mai aflat de la ea, probabil ca o sa mai ai relatii si o sa mai intreprinzi diverse lucruri sentimentale, cu inima batand toba budibum-budibum, dupa cum poftesti. Si stiu ca tot poftesti. Dar cat priveste familia si ceva serios, asta, asta e ultimul tren. Ai si tu o varsta. Acum stiu ca toata familia imi tine pumnii sa reusesc dar si ca au toti marii emotii. In trecut nu m-am descurcat asa bine si acum miza e uriasa. E ultimul tren. Multumesc tuturor, putina presiune nu strica niciodata. Cu cat mai multa, cu atat mai bine, nu-i asa. Mai ales daca esti genul care da rezultate bune sub stres. Dar eu nu sunt genul.

Mai ieri scriam despre varsta de 37 de ani si comportamentele, atitudinile, constrangerile, parerile, cliseele si adevarurile care vin cu ea. Cand ai 37 de ani, sentintele nu se lasa mai prejos. Societatea, familia, angajatorul si chiar si prietenii iti bat la usa sa iti spuna diverse chestii. Putine dintre ele sunt lejere si placute. De obicei, sunt ultimatumuri de toate felurile.

Nu mai ai prea multe oua. E ultimul tren. Tine minte ca ti-e greu sa o mai iei de la capat la varsta asta. Cu greu iti mai gasesti job ok, daca nu il mai vrei pe asta. E ultimul tren. O sa vezi ce rau e singur, acum doar cu greu iti faci prieteni. Nu mai poti invata asa usor limbi straine. Nu o sa mai poti sa slabesti ca inainte. E timpul sa te asezi si tu. De ce nu vrei si tu sa fii ca toata lumea.

Insa eu nu prea sunt genul sa numar trenurile. Nici pe ale mele, nici pe ale altora. Din aceasta pricina, nu sesizez primejdia.