cyber shit

Eu uneori obosesc si ma simt de pe alta planeta. Ei nu obosesc niciodata.

M-am imprietenit astazi, pentru ca m-au lasat nervii, cu Prim Audit srl, Atius Web-Apps, Costume Comanda (ce bine, ca avem 192 prieteni comuni), Ro Vanzari, Rohan Comimpex srl, Psd Sacalaz Timis, WebDesign Net Wizard, SC Dactrust, Tara Imobiliare, Buzz Anunt, Blocul meu, Pantofi cu stil Proalex, Eurofin Proiect si Pitigoi Catalin.

Nu am mai putut sa ma imprietenesc, pentru ca aveau prea multi prieteni, cu Cabana Leghia, Agentia Julietravel, Ardei Iute.ro (pacat, aveam 772 de prieteni comuni), Auto Test Suceava.

La sugestii de persoane pe care le-as cunoaste si cu care as putea avea lucruri in comun, facebook mi-a pregatit un platouas care contine asa (spicuiesc): Asociatia Ianus, Rpr Nirvakam, Yannis Constructii Telecomunicatii, Jadoorestaurant Restaurantjadoo, Manastirea Varzaresti, Amenajari Interioare Si Exterioare, Casa Elixias, Mihai Eminescu, Nilun Shanaka, Sala Evenimente, Enterclick Romania, Anbcc Informare Consiliere si Ambalaje Transparente. O sa ma gandesc daca le cer prietena azi sau ii mai fierb nitel.

Am primit un mail care ma anunta ca sunt fericita castigatoare a unui free lobster dinner, si cica sa deschid pentru detalii. Altcineva, tot bine intentionat, mi-a scris ca urmatoarea mea masa la MCDonald’s o sa fie gratuita. In limba engleza mi-a zis asta. Pe 25 august am avut sansa sa-mi fac 250 de carti de vizita gratuite. Dar am fost prea ocupata si nu am observat la timp. Cineva mi-a zis ca este pregatit sa-mi vireze bani in cont, eu doar sa deschid naibii emailul ala.

O doamna imi scrie foarte insistent ca pe bune ca pot sa-mi maresc penisul. Nu am penis doamna. Nu am, ce sa fac. Nu am. Cineva v-a informat gresit. Jessica ma roaga sa ma uit la pozele ei. Insistent ma roaga. Si tot in limba engleza. Multi arabi imi dau follow pe twitter si un chinez are din cand in cand nevoie de ajutorul meu.

Siteurile de cupoane la care nu m-am abonat ma obraznicesc daca nu imi citesc alertele. Un site de dating unde am petrecut ceva timp acum niste ani, sub un nume fals dar folosind aceeasi adresa de mail, s-a infratit cu un alt site, unde am intrat acum. S-au prins ca sunt tot eu dupa adresa de mail si acum imi tot spun buna dimineata, cristina pavelescu.

Atat.

Anunțuri

lasa-ma dar nu-mi da pace

Cam asa arata discutia mea inca prematura, poate, cu toamna.

Am inceput intai sa verific cu ingrijorare marginile frunzelor de castan. Ok, poate ca unii copaci sunt putin bolnavi si altii putin tristi sau indragostiti fara speranta si altii pur si simplu au avut ghionionul sa creasca intr-un loc unde sunt prea batuti de soare. Astea pot fi motive intemeiate pentru ca frunzele altfel verzi de castan sa devina ruginii in obraji.

Dar restul copacilor, lor ce scuza sa le mai gasesc. Toamna se furiseaza in cana mea de cafea dimineata, in croncanitul ciorilor care au aparut brusc, de neunde, si in aerul care nu mai e cald, ci cu accente sepia si usor romantic. Cand aerul devine pudrat si putin istovit, stii ca ea se pregateste sa vina. Se pare ca au aparut si daliile si a tufanelele, cei mai voiosi si deci sinistri vestitori ai sfarsitului de vara.

Parca a si inceput sa miroasa altfel, a stim noi ce. A fructe si legume aratoase pe tarabe. Gramezi de vinete lucitoare si cu mot, maldare de struguri de 18 feluri si castraveti mici, numai buni de indesat intr-un borcan, si cu pret crescut. Rosiile care parca imi spun suntem ultimele rosii bune din an, mananca-ne, mananca-ne cireaso. O sa ne duci dorul.

Pepenii au in loc de miez proaspat un fel de dantela inauntru. Greierii se tanguie de mama focului, cu un fel de disperare care le anunta obstescul sfarsit. Miroase a caiete neincepute si a creioane ascutite proaspat. Si parca e si prea liniste. Brusc liniste. Oamenii trebuie sa se gandeasca la ce au de facut in continuare, caci incepe treaba.

Parca eu nu stiu ce inseamna toate astea. Ca toamna vine vine vine calca totul in picioare. Am chef de ea. Dar pe undeva ma apuca si tristetea mare de tot.

fusta, onoarea sau viata

Vine o vreme cand trebuie sa alegi.

Ma plimb pe bicla in fiecare zi. Ador sa fac asta dar iubesc si sa port fusta. O vreme, cand eram o caprioara mai sperioasa, mi se parea ca pe bicicleta se merge doar daca ai pantaloni. Am devenit intre timp o biciclista experimentata si fara griji. Prin urmare, fusta face parte din arsenalul meu zilnic. Biciclesc si respir usor.

Aleg modele decente, care sa nu faca inima trecatorului sa tresare mai mult decat e normal. Chiar de locuiesc intr-o metropola, vad ca traim vremuri tulburi. In care barbatii, mai ales cei inghesuiti cate trei in partea din fata a unei dube sau cei ce sapa santuri pentru ca s-a stricat ceva la tuburi sau cabluri, inca mai striga porcarii in urma unei femei pe bicicleta.

Scopul meu nu este sa ma marit, ci sa integrez bicicleta in stilul meu de viata. Am ajuns insa intr-o situatie delicata. Eram calare pe stefan cel mare, la intersectia cu polona. Adica un loc unde increngatura de trafic este apriga, chiar si pentru o biciclista de profesie. Sunt maximum de atenta, de fiecare data.

Cand ajung eu in mijlocul intersectiei, vine un vanticel puternic. Fusta mea 100% decenta, suficient de lunga si deloc mulata pe coapsele-mi, mi se urca completamente in cap si ramane lipita acolo. Am incercat sa-i bag mintile in cap cu o singura mana. N-a mers. Am bagat la inaintare managementul de criza si am prioritizat.

Daca ar fi fost sa actionez dupa pofta inimii, as fi tipat prelung, m-as fi oprit precipitat, as fi descalecat si as fi remediat situatia. Dar nu faci asta in intersectia cu pricina, nu cand te afli langa linia de tramvai si e 6 seara si aia care vin din fata deja nu ti-au acordat prioritate si esti prinsa acolo, la mijloc, intre toata lumea, fara mila.

Asa ca am mers mai departe, bagand viteza de nevastuica. Am mers cu fusta mea devenita brusc bluza, cu lenjeria la vedere si demnitatea, cat s-a putut, nestirbita. Sau asa imi place mie sa cred. Pietonii au ras, i-am auzit. Soferii au fluierat, chiar si cei care nu erau in dube, i-am auzit. Am ales viata si abia apoi am fost dispusa sa-mi apar onoarea.

Nici gand sa renunt la fusta.

cireasa si dificultatea sfarsitului

Cand imi place ceva, mi-e foarte greu sa il las deoparte.

O felie de tort cere alta felie de tort si asta, a doua, cere tot tortul. Vreau sa mananc fiecare firmitura de tort, pana il sfarsesc.

Un weekend la mare cere macar inca o zi de luni la mare si apoi si o marti. Dar ce e un weekend la mare, legat de o luni si o marti, daca nu pui si o vineri. O luni si o marti legate unui weekend la mare s-ar potrivi de minune cu o intreaga saptamana la mare. Iar saptamana nu inseamna nimic daca la ea nu se ataseaza inca trei surate, spre a forma o luna. Cel mai bine totusi este sa stau trei luni la mare.

O calatorie la Istanbul cere dupa ea inca niste Istanbul, cat s-o putea de mult. Trei zile petrecute cu un prieten bun si drag ma dor atunci cand ajung spre sfarsit. Tot ce mai am nevoie sunt inca niste zile la fel, inca putin timp.

Cand termin o carte buna, cu greu o las din mana. Spre a ma putea desprinde, trebuie sa o mai tin asa, putin, cu mine. Apoi o pun alaturi dar nu imediat la loc in biblioteca. Eu vreau sa mai continue.

Serialele care mi se termina sub fund, dupa ce am inghitit toate episoadele pe nerasuflate, mi se par niste inamici. Cireasa e ca domnul Goe. De ce nu mai vin alte episoade. Eu vreau sa mai vie.

Toate sunt asa. Tot ce mi-e bun vreau sa mai stea, sa se prelungeasca, sa se lateasca, sa mai vina, sa nu plece.

Si totusi sunt doua locuri la care ma misc destul de bine atunci cand se impune un sfarsit. Unul este viata sentimentala, pe care o pot curma la ananghie, cat ai zice peste. Pac pac. Altul este jobul, de care ma pot scutura vartos daca eu sau ei sau noi toti nu mai suntem multumiti.

etichete gresite

Cireasa s-a adresat cu numele celui mai iubit dintre pamanteni si altor oameni, pe care nu-i chema deloc asa.

Cum i se parea un barbat dragut si aveau ceva treaba impreuna, i-o trantea. Daca era cu capul pe perna si el era si el intins, ca un facut, tot acolo, avea grija sa nu zica alt nume, dusa de valul cel mai val. Se concentra si reusea sa zica Radu. Erorile apareau in discutii de rutina.

Taman cand ea era relaxata si nu simtea venind pericolul fatal, eticheta gresiva lovea. Taman cand lucrurile mergeau mai bine cu noua relatie, ea zicea. Auzi mai, cel mai iubit dintre pamanteni, da-mi si mie sarea. Sigur, neplacut moment. Cum sa dregi asa o porcarie. Si iubitul perplex se chinuia sa inghita o galusca cat China.

Din punctul meu de vedere, greseala era aproape un copliment. Sigur, n-am intalnit barbat care sa-mi impartaseasca parerea. Dar eu eram ferm convinsa, si uite ca mai sunt si acum, de un lucru. Daca am ajuns sa-ti zic cel mai iubit dintre pamanteni, inseamna ca ma simt suficient de apropiata si bine langa tine.

Asta cred eu ca este motivul, si nu pentru ca eu o tineam pe a mea, cu cel mai iubit dintre pamanteni, penntru care mai incurcam borcanele. Si tot asta este motivul pentru care nu devin suparata fleasca atunci cand un barbat imi zice cu numele fostei lui. Probabil ca am ajuns laun grad de intimitate care te duce in mod natural cu gandul la ultimele momente cand ai mai avut asa ceva.

Sigur, nu e placut. Dar e explicabil, atat de explicabil.

marea copilariei

Weekendul asta am pus la cale o aventura.

Asteptam perioada aia din fiecare an ca pe o paine enorma, calda, si frumos mirositoare. Asa cum ma veselesc azi cand intind unt pe painea cu ceapa proaspat cumparata de la pravalia faimoasa din Piata Floreasca. Sau cum amusinez, in vederea unui mic dejun ca-n filmele de arta, ciabata bine coapta, pe care ma pregatesc sa presar tacticos avocado si rosii si branzasi ulei de masline si mai vad eu ce.

Asa de tare imi placea acolo unde mergeam cu mama in fiecare vara. Vacanta de la Olimp-Neptun era cireasa anuala de pe tortul vacantei mele de om mic. Mama facea un ceare special pentru acest proiect, asa ca odata acolo eram reginele balului. Ne dadeam cu trasurica, faceam plaja la scriitori unde beam pepsi. Dadeam buzna peste tarabele din bazar si luam tot ce ne distra.

Mama, ce bine mai era.

Stateam la hotelurile cele mai smechere, de unde marea se vedea parca mai altfel. Trei mese pe zi luate cu meniu prestabilit de cu o zi inainte, la restaurantul hotelului unde o orchestra canta muzica de lift. M-am si indragostit de chitarist, nu o sa-l uit niciodata. De pe atunci imi placeau rockerii cu plete si un simbol falic in mana.

Faceam baie in piscina, ne imbracam frumos si mergeam la bauling, luam o gustare intre mese la ciresica si erau sanse mari sa ne gasesti la Calul Balan. Era cea mai frumoasa perioada din an. Asa de frumoasa incat astazi o iau pe mama de-o aripa si mergem sa ne delectam cu tot ce se mai poate face astazi pe-acolo, si multe altele pe deasupra.

Ne-am rezervat camera la acelasi hotel si stim deja unde luam cina. Avem un chef nebun si cine mai e ca noi. Marea copilariei se pregateste sa ne primeasca cu fast, ca nu ne-a vazut de multa vreme.

visez o rezolvare ca-n seriale

In serialele pe care le urmaresc eu, cand ai o problema grava cu cineva, o spui agen bola.

Ca e tata, ca e sora vitrega, ca e iubitul, i-o trantesti fara mila. Si nu o spui si apoi fugi in munti de atata dezonoare si pentru ca esti convins ca totul e pierdut si ala o sa se supere si aoleu, mama. Nu, ii spui cu darzenie si apoi astepti ca el sa se dreaga. Si ce sa vezi. Culmea e ca merge.

Ii rostesti celuilalt franc in fata ce sa nu mai faca, si unde greseste grozav. Si el se mustra in forul lui interior si isi schimba complet atitudinea. De cum incepi sa ii versi galetusa cu otrava si adevaruri incomode, il vezi ca i se schimba optica si e pe jumatate convins. In seriale merge. Cutarescu, cel care a primit dusul rece, devine un om mai bun. Cu tine si cu mediul.

Asa vreau si eu sa se petreaca lucrurile in jurul meu.

Eu sa ii zic prietenei mele bune ca e varza si ea chiar sa realizeze ca e varza si sa nu mai fie, incepand de atunci, pe loc, niciodata in felul ala. Apoi sa ii aduc la cunostinta  sefului meu ce simt in legatura cu ceva , sa-i zic asa de abrupt incat sa aiba o revelatie. Sau sa ma duc la mama in vizita si, in timp ce mancam paste, sa ii trantesc tot ce cred. Si ea sa ramana traznita si apoi nici ca o sa mai faca vreodata ce i-am zis eu ca nu e bine.

Asa e in seriale. Si tare mi-ar veni la socoteala sa pot face lucrurile ca acolo. E mai simplu si mai curat. Dar parca nu ma vad spunandu-i prietenei ca e varza desi e, parca nu ma vad batand la usa sefului pentru momentul adevarului si nici cu mama nu mi-e rusine. Sa vorbiti voi cu ea.

Of.

material cuminte, bine scris, caut redactie iubitoare care sa ma ia la ea si sa ma publice

Pe cireasa au lasat-o nervii.

Probabil ca si un designer web se constipa rau cand nu ii cumpara clientul creatia l-a care s-a straduit mult si in care crede. Poate compozitorul de muzica pop se inchide in casa si nu mai vrea sa vada pe nimeni cand face o piesa pe care o simte buna si toata lumea ii cu tifla. Tot ce pot sa va spun e cum se simte cineva care scrie un material misto, zau ca e misto, si nimeni nu vrea sa i-l publice.

Eu stiu ca scriu valoros. Sar catre mine confirmari de peste tot. Le zic bine. Dar cateodata produc un material care, scos cu inima deschisa pe taraba, nu e chip sa ajunga la cineva in sacosa. Acum am de-a face cu un astfel de material si imi vine sa mor cu el de gat. Materialul meu bine crescut, scris cu drag si cu suficienta verva, sta in sertar de fix doi ani.

E adevarat ca nu am incercat in fiecare zi a vietii mele, in acesti doi ani, sa il public undeva. Intai l-am propus cu binisorul, fiind convinsa de valorea lui. N-a mers. Am fost refuzata politicos. Apoi am incercat tot felul de siretlicuri, ca doar am lucrat in marketing si PR 11 ani, deci nu sunt nascuta chiar ieri in domeniul imbarligatului, daca am argumente. Ntz, neah.

Vazand eu asa, am incercat sa-l indes pe gatul diverselor publicatii serioase cu care lucrez, in momente prielnice, cand as fi zis ca merge asa ceva. Nici poveste. Materialul nostru, cel bine crescut, bine educat, cu suficienta zeama in cuvinte si despre un subiect care nu ii e lumii chiar indiferent, a ramas acolo unde este. In coltul cu jucarii refuzate la export. Sau de fapt import.

Cu toata jena de rigoare, faptul ca nu reusesc sa-mi marit materialul este un subiect care merita discutat. N-am mai putut sa-mi tin gura inchisa pe tema asta. Prin urmare, am un anunt de facut. Ofer material misto, de turism. Este despre un oras care pare plicticos dar nu e deloc asa. Un oras de pe alt continent, un loc in care se mananca excelent, se face sport si se asculta jazz de mare clasa. Aici locuiesc foarte multi romani care au plecat din Ro. Materialul se potriveste pentru un spread de revista si are poze excelente.

Materialul meu virgin dar foarte pregatit pentru o casnicie solida costa minimum 200 de lei. Daca dati mai mult pe el, nu ma supar. Iar daca nu se gaseste niciun doritor, o sa fiu tare trista dar nu o iau personal. Sincera sa fiu, m-am obisnuit.

cireasa imprevizibila

Am visat mereu sa fac si eu cum am vazut prin filme. Chestii nelalocul lor.

Prea ma gandesc mereu ce e bine si ce nu. Ce se cade si ce trece de limita normalului social si general acceptat. Ce ar leza pe nu stiu cine si si ce ar pica greu la stomac celor apropiati, mai ales barbati. Intotdeauna am luat in calcul ce m-ar face pe mine sa par nebuna, la o adica. Si m-am abtinut.

Mi-e pofta de chestii impulsive si neasteptate care, la o gandire mai atenta nu s-ar face. Sa trantesc telefonul rau de tot in nas cuiva care ma supara. Sa ii spun lucruri incredibile sefului meu si apoi mai vad eu. Sa sparg un noian de farfurii, cu icnete si strigaturi, pentru ca barbatul asta de langa mine nu intelege odata cum stau lucrurile si ma supara.

Sa plec de undeva brusc, fara sa spun nimanui nimic, desi ar fi cazul sa raman. Sa ma cherchelesc la un eveniment la care cel mai important e sa raman treaza pana la loc comanda. Tanjesc uneori rau de tot sa fac lucruri nelalocul lor.

E prima data cand mi-a iesit lucrul asta, cat de cat. Aveam un bilet de avion si o cazare platita undeva. Aveam si niste oameni care ma asteptau la capatul tunelului, incredintati ca o sa vin. Si totusi, tupeu 2012, nu m-am suit in avionul asta pe care trebuia sa-l iau neaparat.

E misto pana la urma sa faci asa. Sa nu fii cuminte, cum s-ar cadea si ar astepta toata lumea de la tine. Oare ce urmeaza, acum ca mi s-a deschis calea si apetitul. Oare ce.

barbati generatori de confuzie

Iar a intalnit cireasa o copie din aia care nu o lasa sa mai inchida gura de atata uimire.

Adica a cunoscut un barbat ingrozitor de asemanator cu alt barbat, cu care ea are diverse treburi. Copia are aceeasi inaltime si cam la fel de multa carne sadita incredibil de asemanator pe diversele zone de corp. Ba chiar si putina si tanara burta pe care o poseda, desi slab, aduce cu alta putina burta, pe care o cunosc prea bine. Ca pe buzunarul meu.

Culoarea parului este una inchisa rau de tot. Felul in care este facuta freza m-a facut sa zambesc. Parca se vorbisera.

Intre copie si original stau niste ani buni diferenta. Am masurat cu privirea copia si n-am putut sa nu ma gandesc ca taman asa trebuie sa fie aratat si barbatul-matrita, la aceeasi vreme. Ca lucrurile sa fie hilare pana la capat, copia adora acelasi sport ca barbatul care imi place mie. Desi nu vorbim de fotbal.

Stiind ea ce stie si la ce se poate ajunge cand ai un astfel de format de corp, cireasa se distreaza copios. Copia arata ca un pui de catel ciobanesc. Urias si totusi necrescut inca in toate cele. Caci uite, prea sare fara coordonare si are parul mai pufos decat normal. Cand o sa creasca, va fi un barbat pe cinste.

Toate ca toate, pana la gura. Aici asemanarea se opreste. Nu la modul in care este ea construita ma refer, ci la ce se aude cand ea se deschide si scoate cuvinte. Folosind gura cu pricina, originalul spune lucrurile interesante si ma face sa rad. Copia mai are de lucrat si, chiar dupa munca asidua, nu se stie daca va ajunge la performantele mai sus amintite.

Imi pare bine ca lucrurile stau asa. Altfel probabil ca as fi incurcat borcanele si as fi invitat copia sa mergem la mare, ca se termina vara.