paine si sperma

Se dau doua biciclete. Se da o cireasa si un prieten imaginar, I. Se da o dupa-masa nici prea cleioasa de arsita dar nici sa faca pielita subtire de cireasa cu un neplacut aspect de gaina.

Suntem la mare. La cel mai indepartat colt de Mare Neagra cu reflexe albastre apartinand tarii noastre. Incaleca cireasa pe-o sa, incaleca si I. Fusta fal-fal, cositele ciresei fal-fal, pielea ciresei de nuanta cafe ole. Trecem pe langa campuri mustind de maci.

Ne indreptam catre bulgari. Suntem sedusi pentru ca au castraveciori, dulceata de trandafiri si privelisti tulburatoare. Pedaleza cireasa, pedaleaza I. Ajungem in vama, prezentam buletine. Vamesii spun exact ce n-ar vrea cireasa sa auda.

O fobie mare si lata are si ea. Si primeste provocari din toate pozitiile pe tema asta. Dati-va jos de pe roti, avertizeaza ei. Cainii o sa sara la voi. Sar la toti biciclistii. Prietenul I. stie groaza ciresei cea mare. O linisteste insa cu cuvinte potrivite. Sunt aici, o sa fie bine, nu te mai gandi.

Descalecam (al catelea descalecat din istorie este asta?) si cu bicicleta langa, mergem tiptil. Intai nimic. Apoi apare unul, apoi inca unul, apoi inca 3, apoi inca 2, apoi inca 1. Cireasa stie exact pentru ca cireasa abia mai are puls.

Cainii asmutiti se uita mai ales la cireasa. La ea isi ranjesc dintii, spre ea arunca bale, pe ea o vor. Ca de obicei. Si tot ca de obicei, cireasa incepe sa tremure patologic din toate incheieturile, transpira toate, si incearca sa isi indese inapoi in piept cu miscari pripite inima. Care s-a strecurat cumva afara, dand oasele deoparte si facand pielea sa plezneasca.

Asediul cainilor pare ca tine o ora. I. ma salveaza, intr-adevar. Cand el latra rau la ei, ei pleaca, dar cu regret. Imi ia mult pana sa-mi revin la semne vitale normale. Imi vine sa plang. Incalecam. Fusta mea fal-fal. Cositele mele fal-fal.

Pe langa noi scenografi priceputi desfasoara campuri intregi cu decoruri cu maci si flori mov si albastrele si rauri de grau verde. Cum s-a schimbat tara, cum fiecare centimetru patrat de pamant este lucrat cu mare grija. Totul arata nemteste. Ce diferenta. Deci asa se fac castraveciorii, cu grija.

Se destinde cireasa, dar inca are in ochi apa limpede de caprioara. Se opresc biciclistii, fac popas. Sa-si mai traga sufletul, sa faca o poza magiei bulgaresti. Intra cireasa in graul necopt, mangaietor. Intra si prietenul ei imaginar. Dupa un scurt dialog, senzualitatea se intinde ca o molima peste recolta bulgareasca.

Se trage cortina, fasaie graul, se aud ceva zgomote specifice dragostei. Trece niste vreme, imposibil de precizat. Pamantul miroase asa de puternic. Seva florilor se ameteca cu respiratia sacadata a celor doi actori protagonisti pe pamant bulgaresc.

Se trage cortina deoparte si ce sa vezi. Ramane niste grau culcat la pamant. Maci striviti alaturi de alte flori ale campului incearca sa-si revina din stransoare. Se lasa inserarea. Cireasa incaleca, fusta fal-fal. Cositele fal-fal. Ea si prietenul ei imaginar.

Daca dragoste nu e, nimic nu e. Insa niste bulgari o sa manance toamna-iarna viitoare paine si sperma deopotriva. Pam-pam.

Anunțuri

cireasa, delta si aparatul

Cireasa n-a calcat pana acum pe taramul deltei. Isi doreste asta de absurd de multa vreme si cu tulburator de multa patima.

Dar se pare ca e la fel de greu sa convingi pe cineva sa mearga in delta ca atunci cand vrei sa convingi un barbat sa-ti faca un foc doar de dragul uitatului la flacari, fara sa puna o carne sa sfaraie pe el. Mi-as dori sa apreciati acuratetea comparatiei.

Si uite cum invitatia Sony sa ma duca in delta a picat la fix. Au zis vino cireaso, sa-ti aratam ceva. Asta a fost motivul lor: tocmai au lansat 1 sau de fapt 2 camere noi. Nex-3 si Nex-5, doi frati care fac chestii despre care trebuie sa stie cat mai multa lume.

Motivul meu mai trebuie spus? Abia asteptam sa ma cheme cineva in delta, oricine. Ce daca n-am reusit sa conving un barbat, tot e bine ca am convins o firma. Si culmea e ca sunt déjà destule aparaturi Sony in viata mea incat sa ma numesc client fidel. Bingo.

E clar ca o sa va spun ce-am inteles eu ca face camera asta dintr-un punct de vedere ciresesc. Nu stiu sa manuiesc tehnologii, nici macar simpliste, d-apai smechere. De-aia am o intimitate jalnica cu masina mea proprie de spalat. Cu care, desi ne stim de 6 ani, sunt in relatii foarte reci si pastram distanta cat putem de tare. Ciresei nu-i plac butoanele. Cred ca nici masinii mele de spalat, ciresele.

Si totusi. Hai sa va zic ce face bun, special si unic aparatul asta cu care m-am jucat in weekend, avand la indemana cele mai frumoase privelisti, cred, din lume. Primul lucru: e cel mai mic si cel mai usor aparat din lume, cu obiectiv interschimbabil.

Adica Nex-3 respectiv Nex-5 este o combinatie prea fericita intre un aparat mic si performant, de buzunar, din ala pe care chiar il port mereu cu mine, si un aparat maret, cum au profesionistii. Rrrrr. Ce-mi mai plac profesionistii, cu obiectivele lor lungi si groase.

Dar sa ma intorc. In termeni simpli, e genul de aparat care e mic ca un amator si tare ca un profesionist. Apoi, aparatul asta e genul de prieten tehnologic care vorbeste mereu cu tine si nu te lasa sa faci poze proaste.

Din ce-am inteles eu, dar ma rog, poate ma insel un pic, chiar daca eu m-as chinui si as vrea de-a naibii sa fac poze nasoale, iese din aparat o manuta vanjoasa si ma opreste, obligandu-ma sa merg pe calea cea buna.
Tehnologia desteapta dinauntru imi pune mesajele potrivite pe ecran, pentru fiecare situatie in parte. Cireaso, vrei sa pozezi apus? Uite-asa se face cel mai bine. Cireaso, ai vazut un barbat in uniforma care iti place teribil? Uite cum poti sa-l scoti pe el in fata si tot ce e in jur se blureaza.

Cele mai tari chestii pe care la face sunt poze panoramice si de sus in jos si de la stanga la dreapta. Eu apas un buton si misc camera spre ce vreau sa prind si el le lipeste singur si-mi da o singura poza. Cool. Dar face si 7 cadre pe secunda, pe “sport mode”. Asta inseamna ca pot poza chestii in miscare, care ies clare, ca un fel de minifilmulet.

Rezultatul e ca amatorii ca mine pot face poze de profesionisti. Mi se pare destul de tare. Ce mai face Nex? Pai poze misto la lumina putina. A, si scoate zgomot slab cand declansezi, ca sa nu se prinda lumea de ceea ce tocmai faci. Pentru mine cel putin, asta, ultima, e importanta tare.

Si uite si niste poze din rai.

vreau sa fiu zana intr-o luna

Stati si nu jubilati, ca nu este vorba despre mine. Eu sunt déjà o zana in viata, doar stiti asta. Desi mi-a luat ceva mai mult de o luna sa ajung asa, intrucat nu am avut parte de atata sustinere de cata o sa beneficieze zana asta despre care planuiesc sa va vorbesc.

Cireasa a fost aleasa intr-un juriu. Nu, nu este cum cred ca sperati voi, adica nu am fost convocata de catre vreo celula de sorginte geniala a guvernului, menita sa vina cu solutiile cele mai potrivite pentru iesirea Romaniei din criza. Inca mai astept telefonul asta. Fiindca ei nici nu stiu ce pierd. Cireasa are viziune, cireasa are misiune.

Ci am fost chemata, alaturi de niste femei aprige, adica Copila Blonda, Maldita, Alina Constantinescu si Roxana Radu, sa decid care este femeia mai grasuta, asa, pe care o ajutam sa devina Zana intr-o luna. Si cand zic asta, nu glumim deloc.

Campania este lansata de Dietetik, adica prietena mea draga Lamaie, impreuna cu prietena mea draga Pietricel si cu cea mai noua prietena a mea, Anca Nelersa. Dar sa va ciripesc cum sta treaba, pentru ca poate va intereseaza.

Eu, mama, prietenele mele cele mai bune si vreo doua matusi pe care a trebuit sa le declar, ca totul sa fie cinstit, atunci cand am fost abordata, la sectiunea averi personale, nu avem voie sa participam. Voi insa da.
Pana pe 17 iunie trebuie sa intrati aici, sa va faceti cont, sa fiti logate, si sa ziceti de ce credeti voi ca sunteti cea mai potrivita femeie actuala plinuta, viitoare zanuta. Trebuie sa ne impresionezi, sa explici ce-ai incercat si cum nu ti-a iesit, sau sa povestesti de ce este enorm de important pentru tine sa te remodelezi sub bagheta unor specialist.

E cam ca la admiterea la o facultate straina, pentru master: 50 % conteaza popularitatea potentialei zane (adica voturile inregistrate) si 50% conteaza bagheta noastra, a persoanelor din juriu. Cum suntem femei cu inima buna, sa n-aveti emotii.

Ce primiti in schimb? Numai chestii misto de tot. Un program de o luna, cu o serie de tratamente si consultatii specializate, care sa va faca sa slabiti. Facem asta impreuna cu Keiko Slim Spa si Medicover, care si-au unit fortele si va tin sub lupa, pana va fac mai frumoase. Dar pun umarul la proiect si Casa Natural si Aloe Vera, si Eventim, care ne-a dat bilete la concertul Elton John, unde o sa mergem cu mare pofta de dans si tambalau.

Castigatoarea va fi anuntata pe 18 iunie. Cu cat pui povestea mai repede, cu atat ai sanse sa strangi mai multe voturi. Suna nu un prieten, suna o gramada de prieteni, pe toti pe care-i cunosti si stii ca au net, si pune-i sa te voteze. Cele mai votate 10 povesti intra in finala si aici imi incep eu munca, alturi de celelalte déjà zane.

Tot aici gasesti si regulamentul exact al concursului, si toate procedurile pe care ti le vom aplica, dupa ce te-am desemnat in mod oficial zana. Ca sa fiu sincera, abia astept sa vad o femeie cu prea multa carnita cum se transforma intr-o diva. Si sigur ca as vrea sa se intampla asta cu o cititoare din livada mea. Asa ca, daca va tenteaza, puneti repede acolo povestioara care va aduce slabirea.

Va pup si aveti grija de silueta voastra. Vad ca e al doilea post despre grasime intr-o saptamana. Ce-o fi cu mine? Doh.

ciorna despre tulcea

Ajunge cireasa pentru prima data in judetul Tulcea dar si in orasul Tulcea.

Despre locul asta de lume unde nu a mai calatorit niciodata, ea are de facut niste remarci primare. Dupa ce va reveni, poate se vor mai sterge din cele de acum si vor veni altele primenite, noi. Dar pentru inceput, asta e ciorna mea despre Tulcea.

Ca sa ajungi la Tulcea, trebuie sa treci prin orasul Tandarei. Poate voi stiati unde e. Eu nu. Tot ce pot sa va spun, pe langa uimirea ce-am simtit ca am aflat locatia, ca tandarencele arata traznet si sunt gatite nevoie mare. Foarte hot.

Am trecut pe langa fostul sit al Orasului de Floci, despre care nu stiam nimic. Un vechi oras medieval, astazi disparut. Ciresei i-a sarit basca cand a citit asa porcarie scrie in mod evident de catre oficialitati, cu litere de-o schioapa.

Si acum exclusiv despre Tulcea si imprejurimi.

Vacile de aici sunt negre si lucioase si pasc in soare, toate indreptate in aceeasi directie. Ca si cum sunt indrumate de un dirijor de vaci. Nu te prinzi mai deloc cand intri in Tulcea. Tot crezi ca o sa urmeze si, cand inca o astepti, vezi o tablita ca tocmai s-a terminat.

Totul este facut din piatra alba si pare albit de soare de veacuri. Pe alocuri, drumurile nationale care te conduc in partea asta de lume sunt din pietris de format mare sau chiar uliti, pur si simplu. Pe langa Tulcea, fetele trag agale magarusi indaratnici de o sfoara.

Casele tulcene sunt perfect functionale, in sensul ca sunt facute exact cat ii trebuie familiei respective. Rar vezi megalomanii sinistre, ca pe langa Bucuresti sau alte locuri blagoslovite de paranoia. Aici exista tufe mari de trandafiri care explodeaza peste tot din piatra alba si seaca si multe fantani vii.

In regiunea Tulcea, exista ciurde de barbati salbatici, cu motoare, veniti (cred) din alte parti. Barbatii tulceni sunt deschisi la culoare si cam pitici dar compenseaza asta prin faptul ca isi pun doi sau mai multi cercei intr-o ureche.

Aici multi porumbei se imbraca in alb. Si multi tulceni inmoaie bidineaua un vopsea si isi vopsesc casele, portile si gardurile cu albastru puternic. Graul lor mangaie ochiul meu si mana mea. Campurile tulcene sunt pline de sange, desi nu se lupta nimeni cu nimeni. Macii cotropesc tot.

O groaza de tulceni au case cu acoperisuri de stuf, ca la Muzeul Satului. Eu credeam ca asta e ceva de mult apus. Si totul pare de o saracie lucie, cum rar vezi in alte parti de tara.

Revin cu noutati si informatii despre ce naiba caut aici.

cresa de avocado

Poate stiti, poate nu. M-am laudat, si pe buna dreptate, ca am nu doar 2 prietene foarte bune, ci poate 22. La fel de aproape neverosimil de bune.

Exista insa doua cu care impart o preocupare speciala. Este vorba despre a cherry si dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri. Fiecare dintre noi avem acasa cate o cresa de avocado. Culmea e ca nu ne limitam la a ne vedea de propriul program de crestere, ci facem si schimburi culturale intre crese. Adica trimitem cate un avocado de la una la alta, pentru nevoi imediate.

Sa ma explic. De obicei se intampla asa. Omul fara stiinte aprofundate in avocado aude de la fitecine ca ar fi bun. Ba chiar il mai si intalneste intr-o salata, la un restaurant cu fite. Si afla alta data, facand ochii mari, ca ar intra in compozitia felului de mancare numit guacamoles. Adica ceva delicios.

Si atunci omul vrea sa aiba acasa si el avocado. Mai ales ca in jurul lui exista niste personaje care, cu fervoare aproape religioasa, ii tot spun ca este cel mai bun lucru de pe pamant. Si ca daca nu ai avocado in casa, practic nu existi. Si ca ai trait intr-un fel de ev mediu al mancatului pana acum, cand incepe iluminarea. Cumva, e adevarat.

Asa ca bietul om expirat merge la supermarket si il cauta. Gaseste un fel de galusca de culoare verde inchis. Vede ca lumea o alege pipaind-o. Pipaie si el guguloiul si il ia pe cel mai tare, crezand ca cel mai molcut e trecut. Ca para malaiata. Gresit.

Cei mai buni avocado sunt cei moi. Cu cei tari ca piatra nu se poate face nimic. Ii aduce omul acasa, se uita la ei neputincios o vreme, ii dezbraca de pielita, incearca sa-l mananci cumva, oricum. Rezultatul e jalnic si omul arunca avocado si nici ca mai incearca vreodata. Si mai exista varianta nr. 2, la fel de futila.

Aduce omul acasa avocado si il tot tine, pentru ca i se face frica de el si nu stie cum sa-l abordeze. Prefera sa-l ignore, ca si cum nici avocado n-a mancat, nici gura apa nu-i lasa. Avocado in timpul asta se strica. E drept ca pana la stricare, ajunge in faza lui optima, dar omul de unde sa stie. Cand in sfarsit ii e clar detinatorului nauc de avocado ca are in posesie ceva stricat, il arunca. Gresit.

Noi trei pipaim avocado ca sa-i gasim pe cei mai moi. De cele mai multe ori asta este o activitate fara sorti de izbanda, pentru ca avocado sunt de obicei tari de tot. Adica necopti. Dar ei nu sunt de ignorat. Ii luam acasa, de obicei 2-3. Si ii punem intr-o fructiera, ca pe portocale.

Ii lasam doua zile fara sa ne interesam de soarta lor. In a treia zi, incepem si-i pipaim indecent de mult. Hmm. Sperimatadarsperigedeaba. Inca nu e gata. Nu mai e chiar pietroi, dar inca nu se poate manca. Mai lasam o zi, pipaim. Tot nu e bine. Sigur, totul difera de la avocado la avocado.

Ei sunt diferiti, precum oamenii Dar daca ma obliga cineva sa trag o concluzie, as zice ca un avocado devine din pietroi bun de mancat in 4-5 zile. Dar trebuie mereu pipait. Si numai cand il simti ca ti se abandoneaza ca o amanta, ca te lasa sa ti se afunde doar un pic degetele in carnea lui, atunci e bun. Paraie de bun ce e.

Dar pentru ca pofta e prea mare, incepe sarabanda. Eu sun dentista, a cherry ma suna pe mine, dentista suna pe a cherry. Auzi, ai un avocado copt? Ca al meu sigur mai dureaza 2 zile si imi trebuie. A cherry poate are. Dar poate are doar unul singur si o doare sufletul sa-l dea. Ca ea cu ce mai ramane. Si tot asa.

Astfel arata circuitul avocado-ului in natura. Si noi, trei fructe in toata firea, cu felurite responsabilitati (regina neincoronata a online-ului romanesc/stirista stiristelor/dentista secolului) ne asumam totusi si cresa vesnica de avocado. Nici una dintre noi nu sta fara vreun avocado in casa, copt sau nu. Trebuie sa avem. Trebuie.

Pentru ca gustul sublim cu care se prezinta avocado la tine atunci cand e el pregatit, cu putine lucruri se compara. Prea putine. Asa ca suntem foarte ocupate, zi de zi. Cu tot ce trebuie intr-o casa si intr-o viata, ca ea sa fie armonioasa si eficienta. Dar nu neglijam niciodata cresa de avocado, unde mereu avem cativa coconi.

toc de femeie

El venea spre ea, cam sfios. Dar abia cand era la cateva blocuri distanta, a inceput frica aia mare, care cere sa tragi pe tine vestitii pantaloni maro ai lui Stefan cel Mare (la sfat).

Pierdea curaj pe masura ce mergea, cam cum am vazut in filmele americane ca pierde omul ranit in batalie sange, incercand sa ajunga la loc sigur. Dar oare se indreapta incotro trebuie? Adica locul ala spre care se taraie fizic/emotional, o fi sigur?

Ea s-a tot gandit cu ce sa se imbrace. Fluturul din stomac, unul singur, dar mare de tot si de culoare mov inchis de catifea si care falfaie in continuu, ca un bezmetic, o tot chinuia. Schimba rochie dupa fusta. Si, cand in sfarsit s-a hotarat asupra hainelor, cu ce ne incaltam acum.

Pana la urma a ales o pereche de pantofi cu toc, sa-l impresioneze. Fie ce-o fi. O mai vazuse in conversi si e bine sa vada ca s-a maturizat. Macar asa ii taie din start pofta sa o faca fata fara minte. Daca ar mai avea cumva pofta asta. Dar ea credea ca nu, el nu mai are. Altele sunt acum lucrurile.

Se vedeau dupa multa vreme si aveau amandoi sentimente amestecate. Dupa atata raceala, o noua involburare parea sa scoata din ei tot ce aveau mai pretios. Si bune si rele, impletite la intamplare, intr-un nod marinaresc de li se facea parul maciuca.

Le era si frica dar si pofta dar si groaza dar si tremurici de placere a sperantei. Oare chiar o sa le iasa de data asta? Oare se poate lipi cu lipinol si scoci si picatura si leocoplast si scuipat si sange si orice altceva fusese inainte?

A ajuns si a vazut-o, ea ajunsese. Mai palida putin decat ultima data. Dar straveziul asta al carnii ii statea bine, o facea mai comestibila. Ea si-a dat seama ca el incaruntise putin la tampla dreapta, mai mult. Oare supararile pe ce parte stau, cand stau?

A inceput sa ploua brusc si rochia ei i s-a lipit de coapse si sfarcurile au devenit mari, asa de mari ca ne-am speriat toti. Ei i-a rasarit in mana o vata de zahar pufoasa precum coafura unei doamne de la o curte a unui rege ludovic. Alaturi s-a ridicat din pamant, din asfalt verde un carusel si calusei si tot ce trebuie pentru un final fericit.

El a inceput sa alerge catre ea. Ea catre el. Acum erau siguri, o sa fie bine. De ce s-or di speriat atat. Ea, neobisnuita cu alergatul dupa/catre/cu/pentru barbati, a calcat stramb. Flecul stang i-a sarit in aer si s-a pierdut in harababura emotiei reintalnirii, undeva pe-aproape, in zona de nord a orasului.

Apoi i s-a rupt si tocul cu totul. Dar asta n-a oprit-o. Si-a scos sandalele entuziasta si s-a aruncat la el in brate, care a primit-o cu placere si a rotit-o pana ea a ametit groaznic. Dar asa se face cand esti fericit. Chiar daca ploua.

Au plecat inlantuiti, un singur om, unul cu o tampla incaruntita si piele stravezie. Era ora 8:08, pe inserat, in cartierul floreasca. Flecul a zacut singur peste noapte, cu partea ascutita in sus. Dimineata, cireasa vijelioasa si intarzianda deja la conferinta de presa pentru TIFF, s-a aruncat in masina.

Cu roata din spate a calcat, ce ironie, taman pe el. Roata s-a desumflat imediat si total. Baietii de la blocul de vizavi au oprit-o, i-au scos roata beteaga, i-au pus una mai subtire si i-au aratat ce provocase dezastrul. Un flec dintr-un toc de femeie.

La inceput, cireasa s-a incruntat, vrand sa slobozeasca blesteme. Apoi, s-a gandit ca toate s-au petrecut precum un etaj mai sus si s-a linistit. E bine ca cei doi sunt acum impreuna din nou. Urmeaza un plan de vulcanizare.

cireasa si pipi pe ea

Cireasa tine foarte multe la imaginea ei. Care de altfel e buna si ingrijita cum trebuie. Udata cu multa atentie si implicare. Retineti cuvantul udata. ca o plantuta de care ai grija bine, astfel incat sa ramana nepatata. Retineti cuvantul nepatata.

Si totusi exista o situatie in care, cand alunec, nu mai am nimic de zis. Pur si simplu e asa de umilitoare, incat mi se pleostesc urechile, chiar cand nu afla nimeni ce-am patit. Si reusesc cumva, prin nonsalanta mimata si miscari agere, sa pitesc rusinea ce-am patimit.

Este atunci cand, din motive de context (deal/vale/frica de a nu fi prinsa/sila de atingerea cu locul in care se desfasoara actiunea), in tot cazul pozitia proasta in care fac pipi, cireasa face pipi pe pantofi si/sau pantaloni.

Cum necum, de obicei nu descoper asta decat cand e prea tarziu si deci actul complet ireparabil. Cum necum, cand asta se intampla, nu vorbim de trei stropi. Ci de o intraga bucata de material de culoare mai inchisa, care sta marturie celor intamplate.

O vreme jelesc cele intamplate. Niciodata nu pot sa fac pipi pe conversi sau fust sau pantaloni si sa plec imediat de la locul faptul. A trecut mult timp de cand ma ocup cu asta si inca nu, nicio imbunatatire la partea emotionala. Sufar ca un caine mic si stau putin acolo unde am facut ce-am facut, cu speranta ca dispare.

Cand realizeaza implacabilul asta, cireasa incepe sa capete obiceiuri de mangusta. Acel animalut sau poate altul pentru ca habar n-am ce face o mangusta, care se strecoara ager si nevazut pana unde are nevoie. Ma lipesc de ziduri, selectez bob cu bob rute ocolitoare, pe unde ma gandesc ca intalnesc cei mai putini oameni.

De obicei asta se intampla la restaurant sau la un picnic in natura sau la mare, in conditii vitrege. Asa ca apoi, odata ajunsa inapoi, in adunarea de prieteni de unde plecasem, ma comport nenatural. Fie ma las coplesita de tristete nejustificata. Simt udul si nu pot sa trec psihic peste el.

Fie afisez o veselie nejustificata, pentru ca impiedica publicul prezent sa se prinda ca e ceva in neregula si mai ales ce anume. Si nici ca ma mai ridic de jos pana cand nu scrutez, cu ochii mei de soim, starea de uscare a fostului ud.

Ce rusinica obrazului subtire de cireasa. Si ce destin implacabil, sa pateasca ea asa uneori, din graba care strica o gramada de treaba. Sau neatentie si cap in nori. Adica exact conditiile specifice necesare pentru momentul cand loveste nefacuta. Cireasa mai face pipi pe bucati din ea, cateodata. Of si iar of.

cireasa si obezitatea altora

Intamplarea face si desface ca cireasa sa fie expusa in ultima vreme unui numar extraordinar de materiale/discutii/intalniri despre obezitate. Mai ales in calitatea de partener al ZEIO, adica Ziua Europeana Impotriva Obezitatii.

Si pentru ca a avut niste minirevelatii si pentru ca, atunci cand ti se intampla asa ceva, nu e ok sa taci despre ele, uite-o. Cireasa vrea sa spuna cum e cu obezitatea si ce sa facem sa nu ajungem cu niciun chip acolo. Si de fapt, cum eu si cititorii mei nu suntem o gasca de obezi, cum sa facem sa mancam ok, in general.

Tadaa. Obezitatea este cauzata de faptul ca mancam prost. Asta inseamna: cantitati prea mari, care contin prea multe grasimi, cu prea mult sare si prea multa paine, la care cocktail molotov adaugam prea mult alcool. Si daca nici nu facem sport, e gata ciorba.

Asta e ceva ce stiam si noi asa, in sinea noastra. Dar altceva e cand ti se spune ca daca continui asa, viata ta o sa ia cele mai rele poteci. Recunosc ca mie mi-a bagat putin mintile in cap, chiar daca ma tot laud eu ca am talie de viespe. Se pare ca suntem pe locul 3 in Europa la numarul de obezi din cauza culturii noastre legate de mancare. Complet gresita cultura, de altfel.

Am auzit pentru prima data termenii de „globesity” si „diabezitate”. Primul se refera la faptul ca fenomenul este incredibil de raspandit. Si al doilea la faptul ca diabetul zaharat de tip 2 este strict legat de obezitate. Se strang in brate si nici ca-si mai dau drumul.

Uite cirefele. Pot sa va spun ca sunt 140 de milioane in America de Nord, 220 de miloane in Europa (adica jumatate dintre adulti si 1 din 5 copii) si 800 de milioane in restul lumii. Ponderea femeilor obeze e mult mai mare decat a barbatilor.

E bine de stiut ca avem nevoie de 20 de minute, dupa ce am mancat, pentru ca centrul foamei sa comunice creierului senzatia de satietate. Daca mancam mai repede de atat, chiar o cantitate suficienta de mancare, trebuie sa asteptam durata asta: 20 de minute.

Doar dupa ce ele trec o sa stim daca ne mai trebuie ceva pe bune. Altfel o sa ni se para ca tot flamanzi suntem si o sa mai adaugam ceva, care de fapt este un surplus. Care o sa se puna pe maini, burta, coapse, fund si spate. Brr.

E cica la fel de important (pe mine m-au convins) sa nu faci nimic altceva in timp ce mananci. Mai auzisem eu teoria asta, dar pentru ca nu-i gaseam explicatia, credeam ca e bullshit. Cica nu. Doar in felul asta, daca te concentrezi asupra mancarii din fata, o sa constientizezi bine actul de a lua masa.

Altfel, daca te distragi cu alte chestii, adica citit/mess/tv/discutie, risti sa te trezesti cu farfuria goala, dar fara sa fi inregistrat procesul in sine. Si ti se pare ca iti mai trebuie, ca n-ai inteles nimic din masa cu pricina si apar frustrari mari si ceri supliment. So wrong. Asta se intampla mai ales daca esti mancau si vrajit de mancare in general.

Teoriile cu termina tot din farfurie, hai sa mancam asta ca se strica si e pacat sa aruncam mancarea sunt anticristul. La fel si aaa, vad ca esti trist in seara asta, lasa ca iti pregatesc eu ceva bun si o sa te binedispui. Sunt cele mai rele. Faptul ca oamenii acceseaza mancarea ca ajutor psihologic atunci cand au anumite emotii duce la dezastru sigur. Jos cu ideile astea.

Tristetea nu trece daca mancam ceva bun, ceva-ul ala reuseste doar sa te ingrase si asta o sa te deprime si mai tare. Nu, nu trebuie sa termini tot ce ai in farfurie si nici nu e pacat sa arunci mancare. Daca ti-e asa de mila de ea, cumpara mai putin. Asa o sa ai si mai multi bani si o sa arati si mai bine.

Am aflat ca obezitatea este o boala comportamentala si ca 10% dintre oamenii afectati de obezitate sunt pe bune bolnavi. Restul sunt doar persoane care nu stiu sa spuna nu prajiturilor, prajelii, painicii muiate in sos si altor bunatati. Dar ca ele fac asta nu doar de pofta si lipsa vointa, cum banuiam eu, ci si pentru ca incearca sa acopere cu mancare diverse mici/medii/mari probleme psihice sau emotionale.

Eu as mai trage de urechi si bunicile si matusile care indoapa copiii in mod iresponsabil cu bomboane si snitel cu cartofi prajiti si portii triple din orice, sa nu cumva sa moara nepotul de foame. Sa moara mai bine de grasime si rusinea ca nu se joaca nimeni cu el, ca e gras.

S-a discutat si faptul ca modul de viata trepidant in care traim ne face sa alegem solutii meschine atunci cand e vorba despre mancare: semipreparate, junk food, snacks-uri, patiserie si alte lucruri care sunt numite pe nedrept hrana, pentru ca ele nu ne aduc nimic bun in corp. Doar slana pe solduri si brate si burta.

Si cineva a povestit ca a vrut sa vada daca e adevarat mitul protrivit caruia sa mananci sanatos costa mai scump. Raspunsul este nu, costa la fel. Doar ca iti trebuie mai mult timp pentru a prepara mancarea sanatoasa. Dar cred ca acest lucru este bun si din punct de vedere psihologic, nu doar hranitor.

Reflectati un pic de tot. Azi, 22 mai, este ZEIO.

protestatarii, forfecuta, ambasada, gunoiul si cireasa

Nu altii cum sunt, dar cred ca sunt mai buni ca mine la acest capitol. Cand e vorba sa merg la circa financiara, notar, doctor intr-un spital, avocat, primarie sau ambasada, ma pierd cu firea.

Ii trebuie ciresei pregatire psihologica, si nu putina. Luni de zile sta cu numarul de telefon al oficialului/functionarului/entitatii pe care trebuie sa o contacteze. Il tine sucalit in pumn sau lipit pe birou sau strecurat in to do-ul zilnic sau scris pe fruntea ei si a altora.

Cireasa are planificat in cap pana la ultimul detaliu intreaga abordare, pana sa aiba curajul sa ia notarul/doctorul/avocatul/functionarul de coarne, dupa caz, si sa intreprinda ceva.

Acum este cazul unei ambasade si este de obtinut o viza. I-a luat ciresei decizia de a intra pe net pentru a citi conditiile de indeplinit 3 saptamani. De cand s-a apucat, a aprofundat dumneaei termenii impusi timp de alte 2 saptamani.

A vorbit cireasa temeinic cu o matusa din titan si o verisoara aflat peste ocean (poezie) despre cum cred ele ca sta treaba cu viza si obtinerea ei timp de 2 luni, aproape in fiecare zi. I-a luat 5 zile lucratoare sa afle adresa ambasadei si sa o localizeze (cireasa, acest detectiv particular) pe harta orasului.

Pana a adunat toate actele necesare, cireasa a muncit temeinic timp de 4 saptamani. Apoi a aflat programul de lucru cu publicul (2 zile lucratoare, timp in care a avut/simtit si multe intrebari si temeri si dubii. Apoi a decis, intr-un final, si a ales ziua potrivita pentru descins la ambasada.

Se potriveste treaba ca ambasada e langa Kiseleff iar in ziua cand a ales cireasa, dupa 2 luni de ganduri si tatonari, Bucurestiul este sufocat. Este calare pe el cea mai mare cantitate de oameni revoltati si totusi tristi de la revolutie incoace.

Incearca cireasa sa se apropie cat poate cu masina. Apoi i se zadarniceste trecerea si inainteaza pe jos. Inainteaza prin ploaie, alaturi de marusurile de protestatari care se strang rauri-rauri spre marele afluent: sarpele gros si omenesc al deznadejdii.

Cireasa reuseste sa intre in anticamera ambasadei inarmata cu tot ce credea ca are nevoie. Dar uite ca are ceva in plus. O forfecuta de unghii si o bucata de paine. Ceva de neacceptat intr-o ambasada. Incearca cireasa sa-l induplece pe domnuul chiar dragut, cu manusi, de la intrare, sa o lase sa bage forfecuta dimpreuna cu aparatul foto, telefonul mobil inchis si reportofonul, in seiful ambassadei. Acces denied.

Cireaso, aici avem camere, si in ambasada, nici macar in seiful ei de dinainte de intrare, nu putem tine un obiect taios. Pleaca acum si intoarce-te fara forfecuta si paine. Si mai adauga: noua nu ne pasa unde lasi astea. Si acum imi face cu ochiul, a complicitate.

Iese cireasa si da ochi, in plin Kiseleff, cu protestatarii si niste jandarmi. O ia pe gazon, ca sa arda etape, se opreste langa primul cos de gunoi si zvarle in el forfecuta si painea. Un jandarm este cat pe ce sa o retina, pentru ca e suspecta. Poate are o bomba. Poate e nebuna. Poate pur si simplu trebuie cercetata. Dar nu apuca sa ma apuce, ca eu ma refugiez inapoi in ambasada.

Ai forfecuta, cireaso? intreaba paznicul amabil. Nu, domnule. Super, cireaso. Intra dumneaei, isi depune icrele in seiful in care avea voie orice dar nu paine si forfecuta. Ajunge la ghiseu. Si dupa vreo ora iese. In plin Kiseleff, in plina manifestatie sindicala. Traverseaza gazonul in graba si ajunge la cosul de gunoi.

Langa el, aceiasi gardieni banuitori care o banuisera pe cireasa de netrebnicii inca de prima oara. Cireasa se apleaca, intra 3 sferturi in cosul de gunoi si se apuca si scobeste in el dupa forfecuta. Gaseste si painea, invelita intr-o punga alba, dar o lasa acolo. Ia forfecuta, se uita jenata spre gardieni si se explica.

Stiti, nu m-au lasat in ambasada cu forfecuta asta. Dar are valoare sentimentala, trebuie sa o iau. Nu pot fara ea. Gardienii inteleg pe data intreaga manevra si mai ca se intampla ca la americani. Dau sa aplaude cireasa si istetimea ei de a rezolva o situatie spinoasa sau, de ce sa nu zicem, mai ales ca in ea este implicata si o forfecuta, o situatie taioasa.

caii si puii si prince of persia

Exista martori in viata care pot atesta ca primele cuvinte pe care cireasa le-a zis nu au fost mama si tata. Ci puii si caii.

De ce asa, s-au intrebat ai mei. La un moment dat s-au plictitsit si nu s-au mai intrebat nimic. Eu insa n-am uitat asa lucru de mare minune si mai tarziu am si inteles de ce.

Am zis premonitoriu caii pentru ca asta e animalul meu preferat. Si pentru ca ai mei, pe cand avea cireasa nubila cam 13 ani, nu au reusit sa ma tina departe de grajd, decat exercitandu-si pater si maternitatea cu forta.

Eram minora, am cazut rau, trebuie sa recunosc ca in cap, si am ajuns cu jumate de corp in ghips. Ei au zis nu mai ai voie. Ceea ce mi-a schimbat viata cu totul si cu totul. Altfel si acum as fi sters caii cu fan si as fi purtat mereu morcovi in buzunare ca sa le fac surprize si as fi avut unghiile negre de la calcaturile lor dragastoase. Dar e bine in livada actuala, nu ma plang.

Si puii pentru ca, crescuta fiind, am descoperit magia barbatilor tineri, prea tineri. Adica ai puilor cuiva. Rar reusesc sa nu ma emotionez cand vad barbati si baieti tineri. Din cei care n-au reusit sa dea inca jos primii pufi de pe ei, precum animalutele tinere.

Tocmai m-am intors de la filmul Price of Persia. Unde m-am dus impreuna cu 30 de femei aprige, invitate fiind toate de Forum Film si hotcity.ro si Si cum sa nu fiu multumita cand in filmul asta este plin si de cai si de pui. Cai frumosi, dintre cei mai frumosi cai care se pot inchiria pentru un film cu persi. Si pui muc si sfarc.

Ba in filmul asta chiar si barbatii care nu erau pui erau tare cu vino-ncoa. Nici nu stiai la cine sa te uiti mai intai. La eroul principal, care desi cu ochi albastri si mai romantic asa, din fire, se batea ca un paraleu cu tot ce-i iesea in cale si sarea mai ceva ca Tarzan, fara sa se foloseasca de nicio liana?

Sau sa te uiti la personajul negativ, un domn la vreo 50 de ani, pentru care iti venea sa lasi tot si sa fugi cu el in lume, sa-l slujesti la nevoie si sa-i asiguri zilnic apa filtrata, hrana energetica si sosete curate? Chiar si prietenul din copilarie al eroului principal era un pui brunet cu par cret. Ce dulce imbucatura. Miam-miam.

Barbatii care ne-au auzit ca mergem la filmul asta au zis ca ne pierdem timpul, ca nu este film pentru femei si fete. Ntz ntz. S-au inselat. Taman pentru noi este facut Prince of Persia, altfel n-ar fi pus atatia barbati frumosi in el si atata romantism incat puteai sa-l mananci cu lingura, ca pe mierea din borcan, la fiecare cadru.

Si in film e doar o femeie. E drept ca una rupta din soare, sau mai bine zis rupta din noapte. O femeie cum am vrea sa fim toate de sexy si cu vino-ncoa. Culmea e ca mi-au placut chiar si bataile, organizate in stil Fratia Inelului, asa. E drept ca nimeni nu e asa de cool ca Aragorn dar nici baietii astia persani nu s-au descurcat prea rau.

Unde vreau sa ajung cu toate astea este ca am vazut Prince of Persia, un film de baieti care s-a dovedit special facut pentru fetele care stiu sa aprecieze frumosul. Ce-i carnal, si ciresei ii place. Si l-am vazut intr-o companie tare misto, la Cinema City, in Afi Palace Cotroceni.

Si va indemn si pe voi sa va duceti, orice sex oti avea. Ca e de bine.