cum il incep, asa il am

inceput

Despre noul an este vorba. Da, chiar asta care se inscauneaza acum. Si de prima zi din el, care se intelege ca este cruciala.

De cativa ani buni mi s-a instalat convingerea asta ferma. Ca ce aleg eu sa fac sau nu pe 1 ianuarie o sa ma bantuie 364 de zile fara oprire.

Prin urmare, trebuie sa fiu extrem de atenta cu ce ma indeletnicesc in aceasta prima zi a unui nou inceput. Trebuie sa raman lucida si sa nu ma culc pe-o ureche.

Nu o sa ma ocup doar cu ingrijirea unei mahmureli. Sau indesarea de cantitati importante de mancare in stomacul deja largit peste masura. Nu.

Avem treaba anul asta. Nu-i timp pentru taiat frunze la caini. Primul lucru pe care il voi creste cu atentie si de care ma voi ocupa ca de copilul meu este activitatea sexuala din aceasta zi.

Inca nu pot sa uit anul ala in care am avut neglijenta ca in primele ore, pe 1 ianuarie, sa practic sex de necalitate. Si am fost sortita sa nu-mi revin din asta timp de 12 luni lungi.

Noptile mele din acel an de negratie au tot cazut la controlul CTC, una cate una. Oricat m-am straduit, tot ce am atins s-a transformat in dezolare senzuala. Dar am invatat din greseli. Si acest 1 ianuarie o sa fie cu ah si oh.

Apoi zbarrrrr la cosmetizarea parului nedorit de pe corp. Potrivit teoriei mele, daca ma prinde 1 ianuarie cu par neeradicat, o sa fiu paroasa tot anul. Nu-mi permit asa ceva, am o imagine de aparat.

Continui cu eforturi sustinute pentru o digestie reusita. Cine vrea sa fie balonat tot anul? Not me. O sa mananc usor si sanatos. Asta e ceva care intra si pe rezolutie. Pana la urma da, cam totul trece prin stomac. Suna primar dar de fapt este complet filosofic.

Dar sa mai las vorbele de saga. Am noroc ca inceputul asta ma prinde by default langa prieteni buni. Pentru ca eu asa vreau sa ma trec prin orice mi se pregateste. Alaturi de cat mai multi oameni misto. Si uite ca imi iese.

O sa dorm bine, o sa vorbesc cu toti cei dragi langa care nu pot fi. O sa si muncesc ceva, chemand muza in ajutor. Am multa treaba anul asta la serviciu si ambitii cat casa. Trebuie sa ma reinventez si sa ma expandez precum o floricica de porumb in ulei incins.

Chiar mi se pare ca am de-a face cu un nou inceput. Si desi 2009 a fost un an foarte bun, insist ca asta sa fie si mai bun. Parca sunt mai coerenta si mai pusa pe pozitii pentru tot ce vine.

Aveti grija sa faceti ceva bun azi, neaparat. Ceva care sa va placa, ca sa o duceti bine tot anul. Cireasa insista si este foarte serioasa despre asta. La multi ani.

cireasa si adulatia

adulare

Da, cireasa stie ca este fenomenala. Si crede cu tarie ca cei mai multi dintre oamenii care o cunosc trebuie sa i se prosterneze, de bucurie ca au intalnit-o.

Probabil ca cei putini, care nu o fac, au fost bolnavi cand erau mici. Sau sunt pur si simplu persoane insensibile, care strica procentul celor ce au apucat calea dreapta. Sa ii dam deoparte si sa discutam despre restul.

Dar cand cineva vine la mine si imi declara privindu-ma in ochi ca sunt exceptionala, nu prea stiu cum sa fac. Adica sinele meu interior se bucura, dragutul. Dar nu stiu ce sa scot pe gura ca sa fie ok.

Mie imi vine cumva sa-i zic bravo. Ce alegere exceptionala ai facut. Sa ma placi asa de tare, adica. Esti pe calea cea buna. Keep up the good work. O sa ma straduiesc sa nu-ti insel asteptarile.

Bineinteles ca nu vorbesc teoretic, asa. Mi s-a intamplat de curand. A venit si mi-a zis cred ca esti exceptionala. Esti incredibil de misto. Nici nu-ti inchipui cat te plac si cat de mult mi-as dori sa fiu ca tine. Esti asa de dulce.

Wow. Ce m-am mai bucurat. Ochii mei s-au topit si s-au facut de miere nezaharisita. Dar tare incurcata am fost. Ce sa-i spun eu sa faca? Sa zic ca nu m-am asteptat la asa ceva? Nu se face, ca ar fi o minciuna. Sa zic ca e normal si ca si eu simt la fel despre mine? E prea de tot.

Tot ce am putut sa fac a fost sa zambesc destul de tamp, necaracteristic mie. Si sa zic ca este o veste buna si ca ma bucur teribil.

Nu am mintit. Chiar asa era. Dar m-am simtit teribil de nelalocul meu. Sa mi se cante o oda intr-un loc neasteptat, de catre o persoana noua, nu e usor. De indurat. Te simti minunat de bizar.

Apoi am intrebat totusi ce am facut sa merit asa o adulatie. In fond era o persoana care nu ma cunoaste aproape deloc. Mi s-a raspuns ca se vede dintr-o ochire ce soi bun sunt. Si ca nu te poti insela. Super, am adaugat.

Mai ramanea doar sa o sarut cu limba. Ca sa pecetluim discutia intr-un mod placut. Si restul serii am plutit pe un norisor de culoare roz somon. Asa sunt de usor de multumit.

Doamne, ce bine e sa te laude cineva. Chiar daca tu stii ca nu prea are inca motive, ca nu te stie destul. Doamne, ce bine e sa te laude cineva.

Multumesc, stii tu cine.

cireasa si piticele humorului

alba

Sunt zilele astea deportata de buna voie intr-un loc tare departat, plasat aproape de unde se agata harta in cuiul ei. Aici ninge mult si se mananca chisca* si galuste** si carmoaje***.

Tot aici, de la aerul tare si mancarea rupta din rai ce se coace pe-acest plai, oamenii sunt crescuti ca brazii. Cireasa, o femeie maruntica, se simte ca degetica. Nu-i vorba, ca ea s-a obisnuit de pui ca toti oamenii pe care ii intalneste, absolut toti, sa-i vorbeasca de sus.

Dar aici, in locul unde s-au inventat glumele, romanul e ca bradul. Crescut bine si falnic. Cireasa nu poate decat sa dea cu palaria de pamant, salutand asa aluat spornic de om. Ce-i inalt, si lui Dumnezeu ii place.

Si aici intervine prietenul meu imaginar, I., care mi-a facut un foarte frumos cadou. Mai ales pentru ca nu prea cunoasteam lumea si ma simteam nitelus stinghera. Ca sa nu-mi scada self esteemul pana la cote de alarma taman in mizeul iernii. Si sa nu fiu nevoita sa mananc si mai multa racitura si bors pentru a ma drege.

Asa ca in serile cat am iesit in oras, la diverse concerte bucovinene cu iz de metropola, m-am simtit excelent. I. a angajat un stol intreg de femei marunte, care sa stea mereu in preajma mea. Si pe care le-a instruit sa se poarte normal, ca si cum se gaseau acolo pentru ca asa s-a intamplat.

Femei de prin partea locului, nu stiu cum le-a gasit asa de multe si la dimensiunea asta. Pentru ca v-am zis, aici oamenii sunt ca Fat-Frumos. Cresc la un pranz cat altii la 100.

Iar ele erau nu de o inaltime cu mine. Ci si mai mici, toate mai mici, incredibil de convenabil mai mici. Femeile astea erau chiar mai mici decat mine. Barbatii erau insa asa cum ii stim. In conjunctura asta fericita, cireasa parea un gulliver venit sa cucereasca liliputul.

I. chiar mi-a recomandat sa-mi anunt inca de la inceput intentiile pasnice, ca sa nu sperii micile caprioare. Sa nu creada ca am venit prin partea locului, eu, giganta, cu cine stie ce intentii de razboi sau cutremure sociale.

Pfii, dar ce m-am mai distrat. Si ce bine e sa fii macar o data unul dintre cele mai infoiate si reusite exemplare ale speciei. Daca mi-as fi pus si tocuri (dar nu am avut inima sa exagerez in felul asta care m-ar fi aratat haina la suflet) si as fi stranutat de sus, de acolo, as fi maturat totul in cale.

Am fost placut impresionata si m-am bucurat de darul asa de smechereste ticluit. Multumesc I., a fost foarte tare. Dar acum imi dau si eu seama ca nu poti sa inchiriezi femei mici pe oriunde ne ducem. Asa ca propun sa ne intoarcem la normal.

Cireasa de campie isi asuma sa redevina pitica. Si femeile din nord sunt libere sa se raspandeasca pe la casele lor.

*Unde chisca este caltabosul, asa cum il stim. **Iar galuste sunt sarmalele. ***Carmoajele sunt orice fel de prajiturele asezate pe un platou.

frica de re-daruit

regift

In fiecare an, aceeasi drama. Cireasa e neglijenta si nu tine minte de la cine a primit un cadou care nu ii cade bine la socoteala.

Exodul de lucruri nepotrivite are loc, precum migratia antilopelor gnu, de doua ori pe an. De ziua dumisale, cand orasul e in floare. Si de Craciun, cand orasul este tot sub floare alba, de zapada.

Cum totusi cadourile, chiar nepotrivite, nu se face sa le arunci la gunoi din momentul in care invitatii ies pe usa, cireasa ramane mereu cu niste lucruri absurde in viata ei. Pe care le-a depozitat intr-un dulapior anume. Intitulat dulapiorul pentru re-daruit.

El este burdusit cu tot felul de traznai. Rochii nepotrivite cu spiritul de cireasa, chiloti prea mici pentru un fund care se respecta, carti ale caror slove mi-au ramas nedeslusite, cate un parfum nemirosit in veci de catre vreun nas, in direct de pe pielea mea.

Si asteapta cireasa prilejul potrivit, cu rabdare de pradator de elita. Si cum vine ziua cuiva important dar nu chiar in top trei, cireasa se arunca in cap in dulapior. Si inoata ea printre acele rafturi mici.

Si culege de-acolo vreun articol care sa se potriveasca, chiar daca nu manusa, cu andrisantul. Are ea grija de fiecare data ca obiectul sa para ales chiar atunci si pentru persoana respectiva.

Chiar daca nu se vadeste extraordinar de potrivit si respectivul nu exulta de bucurie, simularea este de calitate. Adica nu o poate nimeni trage la raspundere ca nu ar fi cumparat ceva nou.

Dar in momentul predarii-primirii, cireasa este cuprinsa de jena si frica si remuscari. Ii vine sa smulga punguta din mana celui blagoslovit cu obiectul extras din dulapiorul de re-daruit. Sa mimeze un lesin. Sa inceapa sa bata intr-o tigaie, ca si cum a innebunit pe data.

Si in final, cu nervii intinsi la maximum, sa sara in bratele sarbatoritului urland. Iarta-ma, nu o sa mai fac niciodata. Hai la Ikea sau la Zara, unde o sa-ti cumpar ce vrei tu. Toate astea i se intampla, de buna seama, pentru ca este ingrozita ca farsa ei va fi descoperita.

Si ca taman persoana asta pe care o strange in brate si careia ii ofera cu drag un cadou, i-a dat acelasi cadou anul trecut. Si zau daca exista situatie mai social inacceptabila de-atat.

Prin urmare, sa vedeti bataile de inima ale ciresei la ocazii. Primele momente sunt decisive. Si cum de o fi scapat cireasa pana acum cu fata curata, se intreaba mereu. Si multumeste sortii.

mancarea dulce mult aduce

porc

Pun pariu ca nu v-ati distrat ca mine. Nici nu aveati cum.

Am tinut post destula vreme, tot postul. Mi se sufla in ceafa ca nu trebuie sa te lauzi cu asta. De fapt e bine sa tii chiar secret. Ca atunci cand umbli cu postul pe post de palarie cu pene de strut pe cap, umilinta se duce pe apa Sambetei. Si degeaba te-ai mai chinuit. Esti la sub zero.

Ma rog, uite ca nu sunt capabila sa tac despre asta. Si iar dau cu mandria mea prea mare in populatie. Pentru ca trebuie sa va explic cumva ce am simtit cand am luat prima imbucatura de mancare de dulce.

Cum m-am dezmeticit si m-am prins ca e rost de bucate la liber, cum am trecut la fapte. Zero moderatie. Zero grija pentru organismul ce nu mai stia ce e carnita.

Prima gura, unt frecat cu usturoi, m-a gasit uimita. A, deci asta este gustul untului, cel drag. Sfinte Sisoe, frumoasa e viata.

Apoi am ingurgitat branza de capra. Abia am reusit sa ma tin in picioare de la suflul de explozie interna din pricina placerii. Jos palaria pentru capre. Faceti o branza de sta pisica-n coada. Niciodata nu v-am pretuit asa de mult ca azi. Va iubesc.

Uite si somonul. Apuca cireaso paine, manjeste-o cu unt, tranteste peste ele fleica roz-portocalie. Acum spune ce simti. Uimire, domnule, uimire.

Apoi ma dau cu totul lui, lui cornila. Si mana dreapta incepe de smintita si apuca sarmale, icre, salata de boeuf. Si inc-o data, la loc comanda.

Cu stanga duc la gura, in putinele dati cand nu am carne in dansa, paharul de visinata la gura. O sticla visinie venita din satul chechis, judetul salaj. Cu domnita, mama de a cherry, e venita. Si ung gatul insetat cu pahar dupa pahar.

Apoi intregesc orgia cu ceva costita afumata ce luceste aurie la lumina dupa-amiezii, cartofi rumeniti si o placinta dumnezeiasca si plesnind de carne.

A terminat cireasa postul e mai buna. Mult mai buna. Dar buna e, nevoie mare, si mancarea dulce si de dulce, cu care m-am recompensat pe mine, un cucernic enorias. Sa se dea cate un pogon de mancare, sa ajunga la toti.

E Craciun si asta trebuie insemnat cum se cuvine in calendar.

mandria fabricantilor de pantofi

sireturi

Oamenii de stiinta au manat omul sa ajunga pe luna. Si acum ei se chinuie sa faca obiecte din ce in ce mai mici, pana la minuscule si in final inexistente.

Asta e masura progresului adevarat. Sunt mic, abia ma vezi si ma poti utiliza, deci exist.

In vremea asta, producatorii de pantofi dau in branci zi si noapte. Cam din aceeasi perioada in care omul se straduia sa calce in picioare luna. Am ajuns la niste fineturi, in ceea ce priveste incaltarile, incat ma astept la chestiuni uimitoare, cat de curand.

Simt ca nu mai e mult si pantofii nu doar o sa inveleasca laba omului. Ci o sa te incalti si o sa stii brusc sa faci sufleu pufos de conopida. Desi nu ai petrecut nici 10 minute in bucatarie. O sa te incalti cand te simti inghitit de depresie si o sa capeti forte sa te lupti cu ea.

Probabil ca cireasa nu o sa ajunga sa vada asta. Dar o sa exista cu siguranta momentul in care omul o sa traga in picioare pantofii lui scumpi si o sa zboare deasupra orasului cu ei. Minunandu-se de cat de bine arata lumea de doar putin mai sus. Parca il si vad pe Hermes, bombanind invidios.

Toti producatorii de pantofi trudesc fara incetare ca sa ne faca sa ne simtim din ce in ce mai bine. Vorbim aici de materiale performante. Picioare care inspira si expira. Umezeala care nu mai poate sa intre dar este invitata sa iasa pe usa din dos. Piciorul are parte de confortul suprem.

Dar asupra unui anume punct, fabricantii de incaltaminte de la vladica la opinca, au cazut de acord. Domnule, noi refuzam sa ne ocupam de sireturi. Noi avem grija de pantof. Bagi piciorul si esti in rai. Dar cu ce se leaga el, chiar nu ne mai intereseaza. Avem si noi mandria noastra.

Ei sunt, imi inchipui, enervati de subiectul asta care tot revine in discutie, desi ei il tot baga sub covor. Sireturile. Un flecustet care nu mai are importanta, odata ce ai creat o capodopera pentru picior, cred ei.

Si atunci end userul sau utilizatorul final, adica cireasa, sufera tot felul de traume. Ce folos ca a cheltuit ea si pe mama si pe tata ca sa achizioneze incaltaminte vrajita, daca sireturile se desfac la fiecare 10 pasi.

Si oricat strange, folosindu-se de muschii anume castigati la sala. Si oricand se opinteste dumneaei si face funde duble, sireturile se desfac si amesteca prin praf, zloata, ud, noroi, muci, mucuri si alte spurcaciuni.

Toti pantofii au sireturi defectuoase. Existau unele de bumbac, care nu aveau obiceiul asta. Dar producatorii de pantofi au hotarat sa nu mai faca sireturi de bumbac. Pe ei ii intereseaza doar pantoful. Calci si esti in extaz. Anexele sunt lasate in voia sortii.

Prin urmare cireasa petrece mare parte din timp protapita in pozitii improprii pe stada, legand sireturi. Si ii injura pe fabricantii de pantofi, cu mandria lor cu tot. Unde esti, copilarie?

multumesc celor multi

multumesc

Suntem in 23 decembrie. In urma postului de 6 saptamani, tinut cu sfintenie, nu doar ca sunt mai buna. Ci si mult mai inteleapta. Dovada vie urmeaza.

Ma simt pe scena la Oscar, pe care tocmai l-am castigat. Adica am avut un an bun. Un an cu oameni misto, un job care imi face mare placere, mai toate weekendurile la mare si scrutarea Asiei. Cam ce sa mai pretind.

Cand ai reflectoarele pe tine, la sfarsit de an, e greu sa te aduni si sa spui lucrurile cum trebuie. Dar o sa incerc. Vreau sa multumesc public celor care m-au rasfatat, inteles, citit, ascultat, avut rabdare cu mine, alinat si iubit.

Dintr-o categorie speciala, multumesc mamei de cireasa.

O femeie care este langa mine oriunde am nevoie de ea, intr-un fel in care chiar nu credeam ca se poate. Si care are incredere in mine chiar cand o scrantesc rau sau ma hazardez. Si care gateste pentru cireasa si o si sponsorizeaza, cand o vede la pamant, dupa cheltuieli nesabuite.

Si lui a cherry

Multe speculatii s-au mai facut. Ca exista, ca e doar o holograma. Dar eu va zic. A cherry ocupa un rol tare megacalifragilistic in viata celeilalte cirese. Are mereu o vorba dulce, mult aduce. Si daca nu vorbesc cu ea zilnic, cu greu continui viata normala din livada. Me love a cherry.

Si lamaiei

Este in top 3 cea mai tare achizitie a anului 2008. Si sincera sa fiu, nu stiu exact care sunt celelalte doua. In timpul orelor lucratoare, suntem pat si patason, yin si yang, alfa si omega, alb si negru, sare si piper. In fond, doar lamaie si cireasa.

Si prietenul meu imaginar, I.

Ma minunez ceva de speriat ca am un prieten de destula vreme. Fie el si imaginar. Prietenul meu imaginar tine noaptea de cald. Si imi sufla in ceafa in moduri oportune. Daca lamaie ocupa anul 2008, I. troneaza detasat in 2009. Pe langa toate cele ce s-ar putea spune, m-a invatat si sa ma spal pe maini.

Dentista

Da, este cea cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri. Cu ea ma hlizesc deseori in bucatarie. Ea m-a invatat sa mananc avocado. Si intelege tot, lucruri complicate, fara sa mai apuc sa rostesc cuvinte explicative.

Si cititorilor mei

Mai vorbareti sau mai tacuti. Mai in extaz sau mai dojenitori. Mai fideli sau mai flusturatici. Fara voi n-ar exista cireasa. Sa nu va puna pacatele (inca am limbaj de post) sa plecati de aici spre a nu va mai intoarce niciodata. Am nevoie de voi. Chiar si de cei adusi cu forta din google.

Si patronului meu

Ce om se lauda cu patronul lui? Eu n-am cunoscut multi. Dar nu pot sa nu multumesc lui Orlando, seful meu. Care a facut toate cele de mai sus posibile. Adica m-a lasat sa ma desfasor nonsalanta intr-un an cand multi au tremurat pentru pastrarea jobului. Multumesc si ariciului, ca imi place sa vin la job zilnic.

Gata cu astea. Consider ca am luat Oscarul. Sunt foarte multumita ca va am in jur. Si daca ar fi fost sa insir toate numele… Dar de maine mananc carne. Si niciun mamifer care naste pui vii si gustosi nu mai e in siguranta alaturi de mine.

Multumesc celor multi care au venit deja in livada mea. Si inca mai intra, chiar acum. Multumesc celor multi care nu ma citesc si nici n-o s-o faca vreodata. Dar care ma iubesc de le sar capacele, in viata reala.

ziua orgasmului rasare

placere

Da, a fost ieri. Si da, m-am conformat. Am avut cu cine si am avut cu ce. Restul a mers uns, de la sine. Sau stai, de fapt nu a fost chiar usor.

Cand esti doar tu cu tine si ai sarcina asta, sa provoci un orgasm, traiectoria trasata e destul de clara. Si stii cam cat dureaza planul de actiune. Apesi acolo, tragi dincolo. Mangai, pedepsesti, iese pana la urma bine.

Nu ti-e jena, nu ai de ce sa dai explicatii. Doar ai mai facut-o si alte dati. Sa lasam falsa pudoare.

Dar cand esti cu cineva, se intrevede mai delicata treaba. Iti trebuie ceva calitati de bun organizator si inclinare spre obtinere de rezultate si abilitati de lucru atat individual cat si in echipa, ca sa te apuci de treaba si sa generezi si obiective atinse. E si un pic de rusinica la mijloc.

In plus, parca de data asta tot universul a complotat inspre a ma impiedica sa ma tiu de cuvant. Rugaminti de la prieteni, scrieri de scris, evenimente de participat si tot felul de alte traznai. Ca un facut, toate erau in jurul orei 8, cand trebuia sa ma produc.

Si da, recunosc ca nu s-a intamplat cand trebuia. Noroc ca mi-au dat dezlegare organizatorii, dupa ce am scris un ravas oficial. Au fost tare nemultumiti, au zis ca orgasmul meu este esential in desfasurarea evenimentelor. Dar pana la urma nu au avut ce face. Decat deloc…

Si m-au amanat cu vreo doua ore. Insa atunci, sa te tii. S-au adunat norii, s-au rupt, s-au lipit la loc de bunavoie. A venit Mos Craciun, curios sa vada ce inseamna un lucru bine facut. Noroc ca era lumina stinsa, insa renii au facut mare mizerie. Au tropait ca niste tampiti si s-au impins si in usile de la sifonier.

Dar am facut abstractie. Au rasarit ghioceii si s-au intors paserile calatoare. Apoi s-au copt ciresele si cineva a strecurat un cos intreg pe sub usa. Cu cirese culese atunci. Si in piscina de peste drum a inceput sa inoate domnul ala care face asta in fiecare dimineata de vara.

Cand credeam ca totul a reintrat in normal, vecinii s-au intors bronzati de la mare (ei mereu merg in perioada asta de inceput de septembrie) si s-au apucat imediat sa faca must. Apoi au plecat pasarile calatoare. Da-da, alea de venisera un pic mai devreme.

Si in final am ajuns epuizati sa punem ordine in calendar. Este din nou, ce bine, 21 decembrie. Suntem foarte aproape de sarbatori si maine mergem sa luam brad gras si frumos.

Ieri a fost ziua orgasmului si eu mi-am facut fara preget datoria.

pacatul cel (mai) mare

pacate

Pacatul cel mai mare al ciresei este mandria.

O meteahna care nu apare in forma asta printre cele sapte pacate capitale. Dar simt eu ca ea este un derivat direct din trufie. Care este cap de lista. Si o simt eu ca atarna greu de gatul meu.

Nu cred ca e cazul sa discutam despre faptul ca cireasa este cumva atinsa de lacomia pantecului sau iubirea de arginti. Chiar nu vad cine ar putea elucubra pe tema asta. Cat despre desfranare, ce sa mai discutam. Daca s-ar organiza lunar concursuri de virtute la mine in livada, pe toate le-as castiga.

Dar e atat de hiper ea, bucata asta de maglavais neplacut, mandria. Incat ar putea, de ar fi transformata cumva in energie alternativa, sa asigure o baie calda pentru fiecare dintre focile unei banchize. Ce s-ar mai balaci ele zbenguindu-se si scandand: cireasa, cireasa, cireasa. Mda, mandria. Exact ce ziceam.

Mandria imi deschide gura cu forta si ma obliga in mod regulat sa spun lucruri pe care nu le simt si este exclus sa le gandesc. Ca nu cumva sa par mica si lipsita de forta. Si sa ma vadesc uriasa in cuget si-n simtire, in fata oricui.

Dupa ce le zic, sufar prejudicii sufletesti. Ba resping persoane care imi plac. Ba imi refuz pofte ce ma chinuie apoi indelung, cand toti oamenii dorm.

Mandria imi inchide in repetate randuri gura, cu lipici performant, cand chiar ar fi cazul sa spun naibii ceva bun. Ce? Cum sa zic eu ceva care sa imi vadeasca sentimentele in deplinatatea lor si sa ma puna altfel intr-o lumina belalie.

Mandria si potentiala ei ciufulire in public ma opreste de la a-mi incerca fortele in diverse situatii in care as avea sanse bune sa castig.

Cand vreau sa particip intr-o masurare de forte, imi apare un cantar. Intr-un taler este prezentat pricajit, castigul potential. In varianta atentie, obiectele de pe cantar sunt mai mici decat in realitate. Si pe celalalt, rasetele augmentate ale publicului, in cazul in care as pierde.

Din pricina asta, o auzi pe cireasa ca zice nu, multumesc, nu ma bag pentru ca nu imi trebuie. Si zice asta unei serii intregi de chestii pe care si le-ar dori destul de tare. Frica de esec bate filmul. Si pana la urma despre asta e vorba, despre mandrie si orgoliu in cantitate prea destula.

As plati sume babane cui m-ar ajuta sa mai scap de niste x la suta mandrie. Si m-as caciuli si as face bust de tinut in sufragerie cui m-ar invata sa pun capastru orgoliului demential. Dar pare ca lucrurile nu merg neaparat asa.

Mandria, pacatul meu cel mare. Ce ma fac Doamne cu el.

am invatat sa dorm dupa-masa

somn

Pana de curand nu puteam sa dorm dupa masa dintr-un motiv destul de caraghios.

Somn era, nu-i vorba. Casc in weekend de-mi trosnesc falcile si, atrasi de zgomot, veneau vecinii sa ma intrebe daca renovez. Timp, era si el. Am grija dintotdeauna ca in weekend sa nu trag la vreun jug metaforic.

Pai si atunci de ce? De ce nu am dormit dupa-masa atatia ani?

Poate ca la inceputul vietii mele adulte nu am reusit a dormi din frustrare. Vedeam cum sotul meu fost, inginerul fara inima, tresalta usor sub plapumiora matrimoniala. In timp ce eu as fi vrut sa facem tot felul de chestii. Hai la joaca, pe-afara.

Ntz, ntz, imi dadea de inteles sforaitul. Si dormitul dupa-masa e viata mea, parea sa spuna fata de pe care se stersese orice gand rau si de fapt orice gand, a fostului meu sot. Si atunci sigur ca am prins aversiune fata de modul asta de ne-petrecere a timpului.

Un mod individual dar totusi compus. Din categoria tu dormi si eu ma uit. Somnul a fugit de la mine ca si activitate de recreere. Si a inceput sa ma viziteze doar noptile. Cand cadeam rapusa ca de forta unui capcaun.

Apoi inginerul a plecat sa doarma in alte parte. Si totusi somnul meu de dupa-masa, de care acum puteam avea grija pentru ca era al meu si nu la umbra cuiva, n-a mai venit. Multa vreme a stat in pribegie.

De cate ori incercam sa-l aduc, bagandu-ma in pat si strangand din ochi, dadeam gres. Mi se instala de la inceput ideea asta, ca n-o sa-mi iasa. Si odata scrisa apasat in cap, nu era chip sa dau reset. Imi dadea cu eroare.

Venea piticul asta si zicea s-ar putea sa nu dormi. Ca doar stii ca nu iti iese de ani de zile treaba asta. Mai bine las-o balta, cireaso. Esti blestemata nu sa te preschimbi in broscuta, ci sa nu dormi dupa-masa.

Si gata, trebuie sa deschid ochii catre dormitorul pangarit de prea multa luciditate. Si sa plec din pat. Ca oricum nu mai era mare lucru de facut acolo. Stiam asta. N-aveam sa dorm.

Dar acum anatema s-a ispravit. Sa fie vreo 2 luni (60 de zile) de cand am o pofta nebuna de dormit dupa-masa si imi si iese. Simt cum ma paleste asa, dulce minune. Ma gadila pe la gene, imi da apoi degraba la ficat cu o ghioaga cu tepi de lesin.

Las tot si ma intind. Ce siropoasa-abandonare. Dorm ca o buturuga din padurea deasa. Dorm somn primordial, de hibernare. Dorm de sparg avioane si asta ma multumeste pana in ungherele sufletului meu mic si negru. De cireasa uneori amara.

Cum de-am fost dezlegata de vraja nici ca-mi pasa. Binecuvantarea imbratisarii cu Mos Ene pe la 4 dupa-masa e destul pentru mine. Am invatat din nou sa dorm dupa-masa. Si asta ma face sa zbor.