sarbatoarea nationala a barbatilor frumosi

avioane

Inteleg ca astazi e Ziua Nationala a Romaniei. Misto. Dar pentru mine e clar, mai degraba, Sarbatoarea Nationala a Barbatilor Frumosi.

E singura zi din an cand cei mai spatosi, supli, musculosi, lati in umeri barbati din Romania se strang laolalta si ies incolonati. Si pasesc in trap de cadenta, sa-i vada cireasa cu ochii scalambi de duiosie senzuala. Barbati cu mana ca lopata. Oh.

Frigul diminetii de decembrie o sa prinda cireasa, ca de obicei, la parada. Respirand repede de emotia revederii cu puscasii marini, parasutistii si vanatorii de munte. Auziti, voi chiar vanati doar la munte sau sunteti gata de a urmari prada si aici, la campie? Intrebam si eu, asa.

Nu stiu exact pentru cine se organizeaza parada asta. In aroganta-mi caracteristica, tind sa cred ca este organizata de catre statul roman fix pentru mine. Ar fi chiar asa de neverosimil?

Meseria asta de cireasa entuziasmata de armata romana nu e chiar usoara. Trebuie sa se scoale dumneaei mai devremior decat ar vrea. Sa se aranjeze cu grija. Sa puna sosete curate. In caz ca lesina de pofta si este transportata la spital, sa nu se faca de ras.

Trebuie sa se lupte pentru un loc decent cu o gramada de pensionari care au vazut destule parade. Deci ce mai se bulucesc asa, ca in prima zi. Si cu parinti plus copii, care mai au in fata atatea parade de vazut. Deci de ce se inghesuie si ei in maniera asta.

Oricum, pensionarii sunt mai plapanzi, deci mai usor de impins decat copii. Care sunt cruzi si in forma maxima. Si tocmai au plecat din fata claculatorului, unde s-au antrenat la niste jocuri pline de violenta.

Asa ca cireasa care brusc isi uita manierele si principiile, langa pensioari se aciueaza. Pe ei ii impinge si lor le trage la coaste. Pentru a putea participa la festinul de carne tare si umeri largi.

Uite trupele speciale, ce bine le sade asa deghizati. Dar pilotii, unde sunt pilotii? Ah da, uite-i stransi unii in altii, ca o turma de animale pretioase. Rrrrrr. Si marinerii, ce bine le sade bereta aia.

Ci aici cireasa facut o broboana de sudoare pe fruntea-i fierbinte de la atatea exponate tentante. Si o alta broboana de saliva involuntara. Aparuta din cauza ideei ca totusi traim intr-o lume de sanse egale. In care totul e posibil, daca chiar vrei.

Hai, ca mi-am revenit. Uite, imi netezesc hainele pungite. Azi merg la parada sa vad cat este de antrenata si gata de lupta armata romana. Pentru ca imi pasa de tara asta. Si vreau sa ma simt in siguranta.

Zelul meu n-are nicio legatura cu speculatiile unora si altora. Care vorbesc pe la spatele ciresei cum ca dumneaei ar merge sa traga cu ochiul la cine stie ce alti cai verzi pe pereti. Adica multi barbati chipesi in uniforma.

Daca veniti si voi, nu pregetati sa ma cautati prin multime. Ca sa sarbatorim impreuna ziua nationala a barbatilor frumosi. Pardon, ziua tarii noastre. Rrrrr.

Anunțuri

draga mos niculae

cizmulite

Sa nici nu-ti treaca prin cap sa-mi aduci un bat.

Am fost megacuminte anul asta. Am facut tot ce trebuie. Pe alocuri am facut chiar mai mult. Dar daca esti matale deschis la minte, atunci nu o sa ma pedepsesti pentru asta.

Sigur, nu fac nimic doar de dragul de a fi o buna cireasa. A venit ziua sa ma rasplatesti pentru cum m-am purtat pana acum. Si uite cum facem.

Chestiile majore o sa i le cer lui Mos Craciun. Am eu intelegerea mea cu el. Dar pentru nimicuri de-astea de care am pofta si nu par sa fie prea impovaratoare pentru un mos binecrescut, o sa ma adresez matale.

Mos Niculae, eu vreau asa.

1. Cand ma trezesc duminica dimineata, insist sa am patul plin de perne. Vreau sa bat din palme si tadaa. Sa stau pe ele ca o regina. Am dormit la Praga intr-un pat imaculat si plin ochi cu perne de toate dimensiunile, stranse in asternuturi fine.

Si vreau si eu, ca mult mi-a mai placut. Ca sa nu crezi ca e cine stie ce, sa-ti trasez sarcina exact. Daca imi aduci 2 perne mici dar umflate si 2 perne mari si pufoase, suntem ok.

2. Sa faci ca dulapul din bucatarie, ala unde tin painea, sa fabrice in timpul noptii turta dulce. Ca sa am diminetile mereu cateva bucati proaspete, sa le pot muia in ceasca de ceai.

Imi place teribil turta dulce. Nu trebuie sa fie cu ciocolata sau cine mai stie ce bazdaci. E ok si simpla, cu putina glazura de zahar.

3. Vreau niste CD-uri cu muzica buna pentru masina. E drept ca prietenul meu bun care asculta cea mai tare muzica mi-a facut cateva cd-uri. Dar le-am ascultat prea mult. Unu la mana ca m-am plictisit. Doi la mana ca au inceput sa scartaie, nemetaforic vorbind.

Vreau sa am cel putin 20 de cd-uri noi. Unele care sa ma faca sa incep voioasa inca o zi de munca. Altele care sa ma calmeze si sa ma bage in timpul liber mode dupa ce tocmai am terminat una. Ne-am inteles, da? Hai ca asta e chiar mai simpla ca aia cu pernele.

4. As dori cateva perechi de chiloti noi, cati te lasa pe mata inima. Am nevoie sa-mi refac stocul. Dar vezi mata, nu am chef deloc sa calc pe la mall si sa petrec ore in sir gasind numai tampenii.

Vezi si mata. Ii vreau de diferite culori, miniaturali. Si sa fie sexy. Stiu ca matale nu esti cu dinastea dar daca vrei, poti. Port 38, marimea de la H&M. M-as bucura sa-mi iei de acolo.

5. Am nevoie de niste bilete la Bruxelles. Nu, nu vreau sa mi le platesti mata. Ci doar sa stai pe net si sa gasesti niste date si un cost convenabil. Detest sa fac asta, ma apuca pandaliile.

Si in plus nici nu am card din cel cu emboss. Cu care se fac plati online. Vezi sa fie in martie si vezi sa fie si frumos afara. Ah, da, scuza-ma. Asta nu cred ca e de competenta matale, o sa vorbesc eu cu Mos Craciun.

Cam asta ar fi, la o prima ocheada. Sigur, poti sa imi pui in ghetute si fructe si ciocolata si martipan si somon afumat si un borcanel burduhanos cu icre de manciuria. Ca e dezlegare la peste weekendul ala. Si covrigi, dar sa fie aia din Amzei.

Iti dau o saptamana sa rezolvi treburile astea. Si ne auzim pe 6, dimineata. Sa pui fular, sa-ti iei medicamentele si sa dormi cat trebuie noaptea.

Te pup si ai grija de mata.

Cireasa pofticioasa dar decenta.

firul de par din poveste

tinta

Sau asta se poate chema, foarte bine, si povestea firului de par. Am preferat sa-i zic din poveste pentru ca acolo intri pe un taram magic, unde totul e posibil.

Asa si firul de par de care ma poticnesc in zicerea mea de azi. Absolut exceptional, precum coborat din basmele cu feti frumosi care cresc intr-o zi cat altii intr-un an. Un fir de par cu proprietatile ridichei uriase. De care, stiti din poveste, trage mosul, trage baba, si nu se intampla mare lucru.

Daca e ceva pentru care cireasa e laudata in mod constant, e pielita subtire. Ce piele fina ai, imi spun dimineata abia treziti din somn oamenii pe langa care trec in goana pe trotuar. Bosumflati de caldura patului care tocmai le-a fost luat de sub fund.

Auzi, tu faci baie in lapte de bivolita? M-a intrebat un coleg de la vanzari, in timp ce incercam sa stabilim strategia de marketing pe anul viitor. Si si-a trecut incet dosul mainii pe bratul de cireasa. De unde incepe el si pana unde se termina.

E drept ca ma epliez si eu ca orice femeie prin locuri esentiale. Dar e clar ca pielea mea e mai neteda si mai lipsita de pori si peri si alte impuritati decat normal.

Prin urmare m-am culcat pe o ureche. Am inteles ca e de bine si am stabilit ca ma voi uita mai fugar in oglinda. Ce nevoie sa mai am? Dar aroganta astfel manifestata cu pret mare va fi platita.

Exista un fir de par in corpul meu care este gigantic si apare in locuri neasteptate. Cu predilectie apare intr-o dimineata pe gat. Il observ cand e foarte soare afara. Cum poate el sa mijeasca si sa devina asa de robust peste noapte, este pentru mine un mister.

Cert e ca ma trezesc de obicei cu el in masina, in timp ce conduc. Instalat pe gat ca o rusine. E lung, e negru, e vanjos. E si imposibil de scos in timp ce faci slalom in trafic.

Imi trec prin minte rapid momentele din ultima vreme in care am stat la lumina puternica, cu gatul la vedere, alaturi de oameni. Care s-au uitat, sunt sigura, direct in parul meu din gat.

Imi vine sa urlu de frustrare. De ce-mi faci asta, nemernicule? Animalule, de ce ma defaimezi? Si trag de el cu o mana si de volan cu cealalta. In timpul asta parul se face covrig cat e de lung. Si rezista, infigandu-se si mai tare in pielea mea.

Cu chiu cu vai il scot. Si ma minunez ca am putut tine la mine in corp asa un monstru. Dar ma iau cu treaba, uit si las iar garda jos. Si peste o vreme, il gasesc instalat in barbie. In partea unde eu cu greu il pot repera. Dar este bine plasat pentru altii.

Apoi apare pe un picior. Tot unul singur, pus undeva in prime-time. Taman cand vreau sa fiu mai ispititoare si mi se pare ca-mi si iese. Cand insa raman singura in dormitor si il observ, ma gandesc cu groaza. Daca l-a vazut si el?

Daca am o zi mai incarcata la munca, se pune pe cate un san. Mereu pe acelasi san. Cel stang. Mereu trufas si victorios. Mereu vartos si nelasandu-se mai prejos. Piei, nemernicule. Bruta ce esti.

Dar parul din poveste isi rade de mine in barba. Si imediat ce ma iau cu treaba sau ma cuibaresc la pieptul ideii ca l-am scos definitiv, vine iar. Se pune pe gat si imi da cu tifla.

Crezandu-se, si pana la urma si dovedindu-se, atotcastigator. Acum m-am uitat peste tot si nu e. Dar cine stie.

revelatia lui prea mare si prea mult

mare

Mi-am dat seama asa, dintr-o data, ca in viata mea se afla prea multe lucruri prea mari.

Am o casa prea mare. Am doua camere si o bucatarie asa de primitoare, incat petrec teribil de mult timp in ea. Dorm in dormitor. Fac baie in camera de baie. Sufrageria este in plus. Desi platesc pentru ea impozit si caldura si o tin in buna stare. Degeaba.

Am un pat prea mare. Desi stiu ca exista si mai mari decat atat. Si l-am vrut eu insami in acest fel. Consider ca 1.60 latime este prea de tot. Un 1.40 ar fi brici.

Patul meu ocupa toata camera. Si nu obliga oamenii care sed in el sa fie prieteni la catarama si in timpul somnului. Ceea ce e destul de aiurea, ca doar de-aia te-ai varat in pat cu ei.

In timp ce doarme, cireasa migreaza spre sifonier. Si i se permite transhumanta asta pe o plaja destul de mare. Daca as avea pat mai mic, n-as avea unde sa ma duc. Si as ramane lipita, cum e si firesc, de omul din pat.

Am un frigider prea mare. Pe care, ca sa nu il vad gol, tind sa il indop cu tot felul de chestii. Care apoi se scofalcesc si se strica si le arunc. Si nu e bine.

Am un dulap cel mai dulap. Inghite nemestecat haine sute. Unele dintre ele nu vad mult timp lumina zilei. Si sunt triste si stau acolo unele in altele. Urandu-ma in secret pentru ca le-am desenat nonsalanta un destin asa de anost.

Am prea multa mobila. Cam 30% din mobila mea doarme in casa asa, degeaba. Nu-mi serveste la nimic. Nu sta nimeni pe canapeaua numarul doi. Nu controbaie nici macar spiridusii noptii prin dulapul mic din dormitor. Stiu asta sigur.

Cat despre masutele raspandite prin casa, ce sa mai zic. Ar trebui reduse cu destul la suta. A, si pe doua dintre scaunele alea care sunt asa de incomode chiar ca nu sade niciun suflet. Oricum nimeni sanatos la cap. Sunt nasoale rau si in plus.

Am o masina prea mare. Uneori, vara, in drum spre mare, o umplu de tot. Dar asta inseamna un grad de ocupare de maxim 25%. Si asta cu toleranta, daca ar fi sa socotesc ca in fiecare zi de vara pana-n seara ea umbla intesata de prieteni. Prea putin.

Probabil ca mereu am stiut toate astea. Si ca mereu am avut oroare de prea mare si prea mult. De-aia nu mai fac cumparaturi de haine de ceva vreme, pe post de distractie. De-aia detest sa intru in hipermarket. O bacanie mi-ar fi destul.

As vrea sa imi ajustez cumva masurile traiului mai pe dimensiunea mea. Sa am o casa de cireasa, o masina de cireasa, umpluta cu mici lucruri de cireasa. Dar cred ca am vorbit deja prea mult despre asta. Si am facut prea mare caz pentru nimic.

ei se insoara, soarele dispara

paiate

Am considerat mereu ca fostii mei trebuie sa-mi ramana cumva inchinati mie. Exact precum Moldova era pe alocuri inchinata turcilor, cand Stefan nu era atent sau nu era deloc.

Chiar nu conteaza daca eu i-am parasit pe ei sau ei pe mine. Poate sa fie vorba chiar si de fosti pe care am sperat fierbinte ca nu o sa-i mai vad in vecii vecilor. Nici macar din intamplare la raionul cu ulei de masline la Carrefour.

Oricare ar fi statusul, eu tot cred ca fiecare dintre ei trebuie sa sufere pe undeva, pe unde este detasat, macar un pic. Si toti au datoria sa traiasca mai greu dupa ce m-au cunoscut.

Pentru ca uite. Fostele suflete pereche au fost atinse de magia ciresei. Au cunoscut deci paradisul sentimental feminin pe pamant.

Prin urmare odata ce ele, sufletele astea, nu mai au paradisul, trebuie sa schioapete vizibil toata viata. Sa le vada lumea pe strada si sa exclame plina de compatimire. A, uite la domnul asta ce greu merge. Trebuie sa fie de-al ciresei.

Eventual (si de fapt de dorit), fostii nu-si vor mai gasi linistea niciodata. Pai da: cum sa mai traiesti la fel dupa ce m-ai iubit pe mine? Trebuie sa fii nebun. Sau peste, ca ei au memoria de doua secunde.

Si nu e vorba aici ca as simti nevoia sa mai fac vreodata ceva cu fostii, orice. Ca doar nu de bine si frumos ce era ne-am despartit. Stiu si eu atata lucru. Ca ciorbele care sunt puse iar pe foc nu prea mai au acelasi gust.

Dar cand aud ca vreunul se insoara, simt o musca verde si carnoasa pe creier. Care insista sa faca pui acolo si bazaie ca o tampita.

Raman asa, dezabuzata, si nu inteleg cum e posibil. Ei chiar cred ca o sa le mearga bine fara mine? Asa s-ar parea, imi canta la unison in ritm de blues corul de la biserica unde se savarseste ceremonia religioasa.

Adica inteleg ca fostul poate sa manace cativa ani buni fara mine. Pot sa accept ca doarme dus noptile cu luna plina. Pricep ca merge zilnic la toaleta fara sa-mi zica. Si ca in vacante chiar se distreaza si e fericit.

Inteleg si ca are relatii cu alte femei, cum sa nu inteleg. Dar sa se insoare? Asta e complet diferit. Si arata o detasare si un curaj emotional ceva de speriat. Nu-mi vine sa cred ce grad ridicat de autonomie a atins. Omul ala e liber de cireasa.

Cum n-am fost putin atenta, cum s-a vindecat. Pai sa nu trimiti paramedicii sa-i faca un picior mai scurt? Platesc eu proteza. Platesc oricate proteze trebuie. Aviz amatorilor: stati in banca voastra.

S-a insurat cel mai iubit dintre pamanteni. Si cum puteam sa tac despre asa curioasa intamplare.

cele mai rele povesti

plicticos

Povestitorii cei mai talentati au job-uri de vorbitori inspirationali. Iar talentul lor este platit cu bani buni.

Au salarii uriase. Se plimba, vad lumea. Li se da sau au de la ei o tema buna. Si ei o spun cum nu se poate mai potrivit. De lasa generatii intregi de oameni cu gura cascata. Apoi isi cumpara yacht si ies la pensie devreme.

Micii povestitori insa colcaie printre noi. Dornici sa zica mereu ceva. Si incantati cand au gasit un public suficient de bine crescut incat sa-i opreasca.

Cand ei prind o musca in iatacul lor, o securizeaza repede infasurand in jurul ei lanturi grele. Si in loc sa o manance, incep sa-i susure in ureche chestii plicticoase, oribile, imposibil de ascultat.

Am identificat pana acum 4 categorii mari de povesti care pot omori usor un ascultator mai timid. Care nu se poate scutura de jugul nedreptatii ce i se face.

Prima: criticul neautorizat de filme.

Cum ajunge si el la film, povestitorul arde de nerabdare sa impartaseasca apoi experienta. De fapt, tind sa cred ca povestitorii anume merg sa vada filmele pritre primii. Ca apoi sa poata omori vreun biet trecator cu relatarea.

El pierde din vedere faptul ca nu poate suplini toate chestiile cu care te incanta a 7-a arta. Nu poate interpreta toate personajele. Nu stiu sa cante muzica respectiva intocmai. Nu poate sa genereze efecte speciale si alte procedee.

Ca sa fie sigura ca nu da peste anticristul asta povestitor de filme, cireasa s-a hotarat. Oricine o intreaba ai vazut filmul cutare, ea zice da preventiv. Ca sa se apere de o potentiala musca care ti se pune cu insistenta pe gura.

A doua: cronicarul de accidente.

A patit un accident usor. Si ti se arata teafar, in deplinatatea organelor si suprafetii lui de piele, ce pare nealterata. Cireasa se bucura ca a scapat dar nu vrea sa stie mai mult.

Omul insa, nu se lasa. El ii da inainte cu detalii hidoase despre cum s-a intamplat. Si eram acolo, stii tu. Cand iesi de pe straduta aia cu cedeaza si intri direct in bulevard si se fac trei benzi si este si linie de tramvai. Cireasa deja e trista.

Asa, si eu m-am incadrat pe banda a doua, ca voiam sa fac stanga. Si vine asta cu viteza mare si eu trag de volan, dar nu puteam nici sa ma feresc prea tare, ca stii ca e scuarul ala. Vezi scena da? … … …

Astia nu renunta niciodata. Singura posilibitate este sa fugi urland, ca si cum ai o albina in chiloti, inca de la primele vorbe. Fara sa te mai explici.

A treia: nostalgicul din armata

El incepe prin a aminti vag perioada, pe post de preludiu. Apoi incepe si da cercuri concentrice relatarii care il intereseaza. Afli, complet in contra vointei tale, ca doar nu esti nebun, afli tot.

Cat de naspa era seful ala de la armata. Cum se imparteau pachetele venite de acasa. Gustul unei permisii. Culoarea parului curvei care deservea regimentul in serile lungi. Corvoadele pe care era obligat sa le faca. Si niste portrete, balzacian de detaliate, de colegi pe care nu i-a mai vazut niciodata.

Ultima dar nu lipsita de importanta: menestrelul scolar.

Vrea sa rememoreze alaturi de tine momentele placute din pruncie. De ce nu face asta singur, cum procedeaza fiecare dintre noi cand il taie melancolia, nu stiu. Dar nu poate, are nevoie de public.

Pentru a explica pe larg cum e cu profa de bio, cat de tare era diriga. Ce pozne incredibile, complet diferite de cele ale altor copii, facea cand era doar de-o schioapa. Cum nu prea invata si era mereu pus pe sotii. Ce note proste lua si exact situatiile in care se intampla asta cu preponderenta.

Nu-i pasa ca la sfarsit esti lesinat la podea. Si incearca sa te aduca in simtiri cu o povestioara piparata despre cum fuma in wc-ul elevilor.

Cireasa, cand da peste oricare dintre categoriile astea neplacute, fuge de mananca nori. Pentru ca nu este asa de curajoasa sa zica nu ma intereseaza. Si atunci mimeaza diverse probleme.

Voi ce povesti si povestitori detestati? Mai exista si altii de soiul asta. Mi-au scapat?

despre mancare caineasca si omeneasca

mancare

De ani de zile ne piseaza la cap reclamele pentru caini cu un mesaj precis, acelasi. Sa nu le mai dam animalelor mancare de oameni* (vezi in subsol).

La televizor ne-au aratat ani de zile o gramada de catei balonati si grasi. Sau lipsiti de voiosie caineasca si deprimati din cauza dietei. Si tristi ca stapanii nu empatizeaza si nu le inteleg nevoile pana la urma simple.

Bun, am cedat. Razboiul a fost castigat. Niciun caine care se respecta nu mai mananca ciorba de carne cu niste coltuci de paine inotand prin ea. Sau oase de ros, de la masa stapanilor.

Duse sunt meniurile cainilor de altadata, cum am vazut cand eram mica. Si asta desi cainilor parea ca le place teribil. Va amintiti, nu? Si nu e ca mureau pe capete. Dar ma rog, nu e treaba mea.

Acum toti cainii mananca niste bobite uscate cu un miros pestilential. Au diverse forme si marimi: de os, de fundita sau forme incerte. Dar aceeasi culoare cacanie, neplacuta. Sper din inima ca le place cainilor. Si ca acestia nu o mananca doar ca sa nu cada in inanitie.

Ce mi se pare mai curios, este ca si oamenii au inceput sa-si schimbe dieta. Si lucrurile par a se indrepta demential tot catre actuala mancare pentru caini**. Tot reclamele au inceput sa indrume oamenii sa manance produse din ce in ce mai uscate.

Si rezultatul concret este ca oamenii pun dimineata in lighenasul cainilor bobite inchise la culoare. Si apoi pun si la ei in burdihan la pranz nu mancare de oameni. Ci cu uscaturi sau bobite sau baghete sau fulgi sau o combinatie din toate astea.

De fapt, dieta oamenilor difera de cea a cainilor prin faptul ca uscaturile de om sunt bej sau galbene. Deci de culoare mai deschisa decat a cainilor. Iar mirosul este unul usor diferit. Dar nu extraordinar de diferit, daca ne gandim putin.

Cum de lucrurile au luat intorsatura asta, stau si ma mir.

Ma gandesc ca ar fi caraghios sa suferim mutatiile astea, oameni si caini, doar de dragul izbanzii in vanzari a unor industrii: cea de mancare pentru cainii actuali si cea de mancare pentru oamenii actuali.

Si oricum, cainii nu se pot apara. Ce le dam noi sa manance, aia e. De prieteni ce sunt cu omul, trebuie sa se supuna. Dar omul? El ar trebui sa fie capabil sa aleaga. Si totusi, el se indreapta ca un robot spre punguta lui, cu uscaturile lui.

Oare merge lumea in directia buna?

*Unde mancarea de oameni este formata din ciorbe curgatoare si mancaruri cu sos umed si salate unsuroase sau friptane sfarainde de grasime si garnituri colorate si deserturi moi cu ciocolata.

**Unde actuala mancare pentru caini este exclusiv uscata si pare sa inglobeze toate minunile lumii, de la vanat pana la peste si vitamine si oase si alte trufandale pentru cainii care stiu ce vor si sunt caini de succes.

cireasa si taraba mobila

Krishna and the fruit vendor

Se pare ca cireasa are negustoria in sange. Dovada sta masina sageata albastra.

Sireaca cireasa, n-a avut bani si nici curaj sa-si faca un magazinas in toata regula. Unde sa vanda produse drive-in si vise la pachet. Acestea din urma purtand eticheta atentie, fierbinte.

Si atunci dumneaei, nostalgica, s-a apucat sa-si incrosneze masina cu ce-a gasit. A inceput timid. Cu niste umbrele de plaja si o palarie de soare. Pe care i-a fost lene sa le mai scoata de-acolo, intre doua weekenduri la mare.

Altii, vazand palaria, au prins inima. Si au inceput sa-si lase si ei bunurile. Spre a nu le mai recupera niciodata. Inca se gaseste in masina o umbrela de soare a ariciului, sefa mea de la hotcity, plus palaria ei de cowboy. Ariciule, ia-ti la revedere.

Altii, vazand asa context, si-au lasat si ei prosoapele de plaja, vreo trei. Unul cu dalmatienii, adica Perdita si o parte din pui. Altul cu niste culori bizare si ultimul un fost prosop, actuala carpa. Culori incerte, viitor la fel. Si alte palariute si sosete si cate si mai cate. Asta e incarcatura permanenta.

Dar cireasa a mai crezut de cuviinta sa tot indoape masina cu tot ce i-a cazut la indemana. Produse despre care crede ea, in subconstient, ca se bucura de cerere mai mare pe piata.

La o perchezitie rapida, asupra ciresei calare in taraba ei mobila se va fi gasind asa. Sticle incepute de cola, sticle intregi de apa. Un sac cu detergent, formatul cel mai generos.

O sacosa cu barabule ecologice, sosite din bucovina. Nuci misterioase si mere renete, cu coaja rapanoasa, tot de acolo. Si niste borcane cu zacusca, venite cu expressul din Jibou.

Cum care Jibou? Acel orasel din judetul Salaj unde se mananca multe prajituri cu frisca facute de catre doua laboratoare locale rivale mai ceva ca-n Romeo si Julieta. Jibou, un mare mod ferorivar.

Reviste glossy, niste haine care trebuie duse la mama de cireasa pentru tot felul de retusuri. Cuvertura pentru pat, luata de la curatat si uitata acolo. Un fluier pasarica ce trage triluri, fara apa. In ala tot fluier eu, cand ma apuca amocul.

Ocazional dar nu chiar rarut, in portbagaj sunt si sacosele mari cu gunoi strans diferentiat. Pe care uit sa le desert la pubelele specializate aflate in drum. Si uite cum ma plimb cu ele prin oras. Ca si cum ar fi niste odoare de pret, de care nu ma pot desparti.

o cana de cafea in stil american. Cu o gaura mica pe unde curge lichid maro si fierbinte in timp ce eu tin de volan si ma comport in trafic precum Cruela. Cafeaua in masina este pentru mine precum spanacul pentru Popeye Marinarul, cand vroia sa o salveze pe Olive de ala gras si negru, care respira greu.

Mai avem casete vechi cu muzica buna, un ananas, sacul de sport. Aoleu, acum mi-am dat seama ca am uitat costumul de baie cocolosit si ud acolo. Brrrr. Eu nu mai deschid punguta aia niciodata.

Inchidem cu o sticla de visinata. Si asta am in portbagaj doar azi. Maine, o sa am si alte mancaruri, plus niste caserole goale de mancare de dus la mama sa le umple. Si asta e doar inceputul. Mereu e asa.

Ieri, de exemplu, aveam acolo si pe Istvan, dihorul testutei broscoase. Sa o tin tot asa. Sau pe bune sa deschid o afacere, chiar daca e criza. Asta e intrebarea.

Bineinteles, daca intre timp cei de la Sanepid nu-mi confisca masina, pe motiv ca este un focar de infectie. Si numai de asta nu mai avem nevoie pe timp de criza si gripa porceasca.

Bine-bine, dar afacerile sunt afaceri.

x feluri de a folosi un dus

dus

Are destui musafiri la dansa, cireasa. Ca doar ii plac mult oamenii.

Prieteni buni, oameni mai mult decat prieteni, straini, rubedenii. Toti sunt bineveniti in locuita dumisale. Si toti fac dus, fireste. Cireasa doar cu musafiri curati a fost blagoslovita.

Dar cireasa nu poate sa nu se mire de preferintele diferite ale oaspetilor ei in ceea ce priveste un obicei simplu. Folosirea dusului. Un act care pare ca nu ar putea sa puna nicio problema de creativitate. Oh, cat va inselati. Oh.

Prietenul imaginar, I., agata mereu dusul in suportul lui ala de sus. Am observat ca toti oamenii au in perete suportul ala. Mie nu prea-mi place. Nu folosesc niciodata dusul din pozitia aia, ca face lacaraie pe jos.

In urmatoarea casa o sa-l desfiintez. Si o sa-mi pun bideu. Care mi se pare absolut indispensabil. Stiau boierii ce stiau. Si cireasa, o boieroaica din salajean, nu poate sta deoparte de pedigree-ul care-i joaca prin sange. Dar sa revin.

I. il agata acolo si mai face ceva pervers. Da pe „dus mode”. Astfel incat cireasa, de cate ori vrea sa se igienizeze candva dupa I., da din reflex drumul la apa. Si isi ia mereu o fleasca rece in freza. Pe stomacul gol, asa. Nu-i nimic, eu sa fiu sanatoasa.

Sunt unii care dupa ce si-au facut mendrele cu dusul, se leapada de el ca de o soseta desperecheata. Si arunca in cada dusul, care spanzura acolo precum un sarpe bolnav. El se incolaceste nestiut de nimeni, deprimat. Si asteapta pe cineva sa-l izbaveasca.

Dentista cu cei mai mari sani si cei mai adanci ochi negri, de exemplu, incarliga de doua ori dusul in jurul bateriei. O sa vreau sa discut serios cu ea despre asta. Ca macar pe ea am curaj sa o intreb care e informatia transcendentala din spate.

Sigur e la mijloc ceva samanic. Ceva care o ajuta sa obtina lucruri fara sa mai faca alte descantece obositoare.

Mai sunt unii, astia cred ca au cel mai mult timp liber, care vara capul dusului cumva printre itele bateriei, asa. Sa-l securizeze, pasamite. Ca nu cumva ramas liber sa se asmuta pe cine intra in baie. Si sa se termine totul intr-o baie de sange. Un om in pijama nu are cum sa se lupte cu un dus dezlanuit.

Eu pun capul dusului rezemat de baterie. Din comoditate si tabiet. Si sigur ca mi se pare ca eu fac cel mai normal. Si ca ce fac eu sa faca toti.

Sunt convinsa ca atitudinea mea fata de obiectul-subiect tradeaza o personalitate onesta, o fiinta inteligenta care este cireasa, o fire creativa si o tarie de caracter iesita din comun.

Voi ce faceti dupa ce folositi dusul? Unde vi-l agatati/varati/aruncati?

oda unui elev necunoscut

erou

Exista un om, mic de ani dar mare la inima, care imi face mie viata mai frumoasa si mai usoara. Si mie si lamaiei aici, internetic, de fata.

Am aflat ca il cheama adrian. El stie cum ma cheama, stie ca sunt cireasa. Pentru ca, atunci cand a venit sa ne cunoastem si eu munceam nevoie mare, el mi-a adus un cadou mic. Ceva cu cirese.

Nici macar nu cred ca i-am multumit atunci. Cine stie ce amareli aveam in cuget si-n simtire. Nelegate de el dar oricum. Suficient de mari incat sa fie legate de oricine imi aparea in fata ochilor.

Multumesc, adrian, pentru sucul de cirese. A fost foarte bun.

Omul asta mic a vazut ca lamaie si cu mine ne descurcam greu cu al nostru copil de suflet DaSiPrimeste. Ca nu mai prididim de restul treburilor ce avem. Si prin urmare ne-a scris din senin, fara sa ne stie. Si ne-a propus sa ne ajute el.

Nu-mi dau seama exact daca prin hai sa va ajut, el s-a gandit cum o sa functioneze practic treaba. Si anume ca noi o sa lasam bucuroase mai tot greul pe umerii lui.

Pentru cine nu stie exact despre ce e vorba, dasiprimeste este un copil online facut de mine si lamaie la sfarsitul lunii ianuarie. Un loc unde oamenii care au lucruri pe care nu le mai folosesc le daruiesc altora, fara bani. Un spatiu virtual care musteste de omenie reala.

Ca eu si lamaie avem, cine stie, pacatele noastre, si vrem sa dam comunitatii ceva bun inapoi, se stie. Dar Adrian este elev. Cate rele sa fi facut el incat sa vrea sa ispaseasca? Si totusi zi de zi el face si desface treaba multa pe dasiprimeste.

Pentru ca este asa de implicat. Si pentru ca este asa de tanar si totusi ii pasa. Si pentru ca face totul din pura dragoste de semeni, fara sa aiba absolut niciun beneficiu, in timpuri cand asa de putina lume mai face asta. Vreau sa ii dedic aceasta mica oda.

Prea multe despre el nu stiu. Doar ca in loc sa stea aiurea pe net. Cum e aproape normal sa faca un elev. El sta pe net cu folos. Ajutand oameni sa se puna in contact. Si sa isi faca multe cadouri trebuincioase in vremuri asa grele, de criza.

Adrian, multumesc frumos ca ne ajuti. Sa stii ca apreciam extraordinar de tare tot ce faci. Chiar daca nu prea iti spunem lucrul asta cat de des s-ar cadea.