al cui e manerul?

squeezed copy

Cireasa era mica si inca firava ca si personalitate. Nu zdrahoanca cu personalitate de dimensiunea unui trol care este acum.

Totusi ea a inteles de pe atunci ca trebuie sa-si imparta banca cu un univers egoist. Format din fetite cu pampoane si baieti care le trageau de ele si le smangaleau si caietul.

Cireasa pui a invatat atunci sa se supuna impartirii meschine a bancii in doua bucati presupus egale. Desi nu era de acord, a trebuit sa dea din cap de vreo 73 de ori ca da, nu va incalca granita prin insinuarea cotului peste linie.

Presupus egale pentru ca intotdeauna copilul rau langa care era asezata fura din spatiul ciresei. Lasand-o cu buza umflata si parerea ca lumea, draga mosului, nu merge in directia buna.

Am mai crescut si eu un pic dar se vede treaba ca nu suficient. Sau oricum, am ramas marcata. Pentru ca inca mai am o dilema foarte asemanatoare.

De cate ori merg la film, intre mine si partenerul de scaun troneaza mereu un singur maner. Si ala insuficient pentru o singura persoana, d-apai doua. Si uneori lucrurile se aranjeaza bine.

Adica, sa zicem, sunt indragostita. Si insist sa-mi las urechea dreapta in zilele cu sot si cea stanga in zile impare, pe umarul puternic ce mi se ofera din public. Dar alteori, cand iubesc mai putin, apare dilema.

Ar trebui vecinul meu de scaun din stanga sa ma lase pe mine? Si apoi, prin efect domino, toti ceilalti vecini de stanga ai cuiva ar trebui sa-i lase pe ceilalti sa puna ei cotul pe manerul comun?

Sau ar trebui stabilita o cutuma clara. Vecinul din dreapta sa fie cel care sa cedeze fara lupta si alte smecherii. Sa renunte din start la orice pretentie asupra bratului prea tare. Gandit oricum pentru oameni de fier, fara nervi si sentimente.

Sa arate umilinta. Sa se comunice pe sine din prima ca un exemplar beta. Sa stea in fata vecinului cu umerii lasati, capul plecat si colturile gurii lasate in jos. Dar stai, in felul asta ar fi doar un spectactator alfa pe fiecare rand. Cel care sta primul in partea stanga. Si nu e drept. Hm.

Oricum, acum e haos. De fiecare data risc sa nu capat niciunul dintre cele doua manere. Si in loc sa fiu atenta la film, trebuie sa ma concentrez sa duc un razboi mut, desfasurat pe doua fronturi.

Ma imping cu ambii vecini pe tacute. Imprim luptei ritmuri diferite, in functie si de personalitatea si forma fizica a fiecaruia dintre combatanti. De multe ori lupta se incheie cu o intelegere mediocra, din cauza oboselii razboinicilor.

Ajung sa ma contorsionez. Castig jumatatea dinspre spatar in dreapta si varful dinspre ecran in stanga. Restul e ocupat de inamic. Sau, in zilele mai proaste, pierd cotrolul complet pe frontul drept. Si il vad pe vikingul de cinematograf cum se lafaie pe dreptul meu.

Atunci trag tare pe partea stanga si ma lupt ca si cum ar fi ultimul film vazut si cea de pe urma rezemare. Cand ma lupt doar pentru un cot si deci nu mai am ce pierde, de obicei castig. Ies din sala istovita. Si fara sa tin minte o iota din ce mi-au atarat pe ecran.

In avion e si mai si. E lumina, deci nu pot sa ma screm, sa ma contorsionez si sa imping la adapostul intunericului. Daca prin locul de la geam, e ok. Ma las pe hublou, acolo, si nu fac fite.

Daca prin locul dinspre culoar, am un cot asigurat. E un inceput bun. Si pentru suprematia asupra celuilalt, incerc sa-mi fac adversarul din priviri. Dar cand sunt pedepsita si stau la mijloc, e infama treaba.

Se intampla ca la cinematograf. Doar ca mai rau. Cei doi satiri care ma strang ca intr-o menghina nu prea sunt dispusi sa renunte la pozitia lor de suprematie. Asa ca de multe ori ajung sa stau si cate 13 ore cu mainile pe genunchi. Cireasa in pozitie sfioasa, de nevoie.

Bine, bine, dar al cui o fi de drept manerul. Singurul maner. Traim intr-o jungla. Pestele cel tare in psihic il inghite cu fulgi cu tot pe cel slab de constitutie si nervi.

Anunțuri

eseu despre succes

success copy

Se pare ca eseu vine de la a incerca. Un cuvant frantuzesc care da si numele unui stil literar.

Este vineri si mai jos este zugravita incercarea mea de cireasa romaneasca de a explica succesul. Cand o intreaba invatatoarea la scoala cireaso, pentru dumneata ce este succesul? Si adauga: fa bine de alcatuieste o compunere, cireasa se explica.

Premisa este in felul urmator si de la ea plec eu pe drumul meu. Societatea te invata ca succesul este suma a ceea ce-si doresc majoritatea oamenilor din societatea in care te invarti ca un titirez.

El se refera de cele mai multe multe ori la proprietati si alte bunuri palpabile. Si asta se completeaza echilibrat cu momente de glorie efemera. Precum aparutul la televizor si gura lumii (vecini, colegi de munca, fitecine).

Am stat si m-am gandit enorm. Pentru mine succesul nu este legat de succesul altora. El tinde sa fie complet relativ si se gudura pe langa ce-mi place mie mai mult sa fac in viata.

Daca reusesc sa ating treburile alea, inseamna ca am succes. Daca nu, inseamna ca trebuie sa mai muncesc sa il ating. Dar e clara treaba. Succesul meu n-are nicio treaba cu succesul general acceptat.

Mie pe lume imi place sa mananc bine, sa fac sport, sa iubesc fizic si psihic, sa lenevesc dimineata, sa calatoresc, sa port haine si incaltaminte comoda, sa ma rasfat cu tot felul de delicii. Sa am mult timp liber, sa muncesc ce-mi place, sa stau inconjurata de oameni, sa dansez. Sa merg mult la tara, sa merg cu bicicleta, sa am timp sa fac des cumparaturi la piata.

Dar societatea pare sa ma contrazica dramatic. Asa cum il inteleg eu, succesul la care ar trebui de fapt sa acced arata cam asa.

Societatea: Sa aiba cireasa o casa maricica pe pamant. Intr-o zona rezidentiala cu renume, inafara Bucurestiului.

Comentariul ciresei: Dar eu nu vreau sa imi ia zilnic 2 ore drumul pana in oras si inapoi. Si nici nu vreau ca odata ajunsa acasa, sa nu mai am chef sa ma dau jos de pe canapea. Din cauza ca mi-e lene sa bat atata drum.

Eu vreau in centru, intr-o casa mica, usor de intretinut. Pentru ca nici nu vreau facturi mari, impovaratoare. Eu vreau sa cheltui pe calatorii si pantofi si curmale proaspete si cafele in oras. Nu pe gaz, portat, fosa septica si impozit.

Societatea: Sa aiba cireasa o masina mare. Care sa ii inadeasca piticimea. Sa simta si ea ca e om. Sa scuipe seminte in capul pamantenilor de rand. Sa fie puternica prin cai.

Comentariul ciresei: Dar eu vreau o masina mica. Cu care sa ma strecor ca un tipar electric. Si sa parchez precum o antilopa supla de trafic. In plus, nu vreau sa stric planeta si mai tare prin poluare. Si nici sa-mi cheltui mare parte din salariu pe o masina gurmanda.

Societatea: Sa fie cireasa sefa sau sa aiba afacerea ei. Sa aiba oameni in subordine pe care sa ii struneasca cu succes. Sau sa nu dea socoteala nimanui, sa se indestuleze doar pe sine. Nu pe cine stie ce patroni.

Comentariul ciresei. Dar stati. Eu nu vreau sa fiu sefa pentru ca subordonatii au tot felul de probleme si sunt stresanti. Eu nu vreau sa muncesc ore tarzii la job. Am atatea altele de facut.

Si nici nu vreau sa-mi tremure camesa in spinare ca nu-mi ating obiectivele. Sau ca nu ma ajuta contabila. Sau ca nu am de unde da salariile sau ca angajatii ma fura. Eu vreau sa fiu fara griji. Sa se impauneze altcineva cu toate astea.

Societatea: Sa apara cireasa la televizor. De cate ori se poate si in cat mai multe conjuncturi.

Cireasa: E dragut la televizor. Dar cum apari acolo, cum incepe lumea sa te injure. Mai bine nu. Eu vreau sa ma iubeasca lumea. Asa necunoscuta cum sunt.

Societatea: Sa fie cireasa maritata si cu doi copii. Sa aibe un rost in viata cum trebuie sa avem toti. Sa se grabeasca sa-si faca o familie. Altfel nu e in randul lumii.

Cireasa: Auzi? Vreau sa imi dovedesti tu ca esti fericita. Si apoi, daca imi dovedesti prin procente ca asta si numai asta e calea. Apai imi reconsider si eu atitudinea. Ochesc un barbat-partida buna si ii torn cati copii trebuie.

Dar deocamdata mi-e tare bine asa. Am atatea lucruri de scris. Trebuie sa scot o carticica. Si inca o carticica. Vreau sa vad lumea. Imi place cum traiesc acum. De ce sa schimb doar asa?

Societatea: Sa izbandeasca cireasa in cariera. Sa ajunga CEO in domeniul in care activeaza. Si apoi director pe lume. Si sa poarte taioare si sa fie dura. Si sa se scrie studii de caz despre cum isi desfasoara ea business-ul.

Cireasa: Nu, multumesc. Pentru mine succesul in cariera este sa nu existe pic de stres in viata mea. Si sa imi placa maxim ce lucrez. Culmea e ca, dupa gustul meu, am deja succes. Mult.

Cam asa arata incercarea ciresei de a-si explica parerea despre succes. Nu stiu daca s-a prins cineva, dar personajul colectiv societatea a pierdut in fata ciresei. Care o sa incerce neobosita sa atinga succesul ei personal. Dupa criteriile ei personale.

Cum arata succesul vostru?

filmele mele au final interactiv

interactiv

Eu am gusturi mai sofisticate decat altii. Eu sunt cireasa. Si ce vreti, cireasa din fire cu multa cheltuiala se tine.

De exemplu, mie imi place sa-mi fac singura finalul filmelor pe care aleg sa le vad. De ce sa merg eu pe mana scenaristului, chiar daca a luat un Oscar pentru asta. Cand imaginatia mea nu lasa de dorit. Si in felul asta ma si feresc de orice fel de esec?

Am incercat de multe ori sa vad un film pana la capat. Dar stiti si singuri ca Hollywood-ul mai da si chixuri. Pai si atunci de ce sa ma incurc eu cu rezolvarile lor placut comerciale? Nu domnule. Lasa ca am si eu abilitati.

Mie imi plac mult filmele. Si procedez asa. Pun un film si astept o vreme. Dar nu multisor. Apoi Mos Ene, viclean copil de casa/ce-nchide pleoapele-ntr-o clipa/cireselor pe-acasa/ incepe sa imi incurce genele intre ele. Astfel incat cu greu mai pot urmari ce se petrece acolo, pe ecran.

Dupa prima jumatate de film nu mai pot tine ochii deschisi, ce vreti. Intai sunt in denial. Incerc sa ma tin demna, asa. Sa inving prin puterea samburelui oboseala care se lasa peste globuli perdea grea de catifea rosie. Ca membrana soparlelor lenese.

Apoi imi cade intr-o parte capul plin de ganduri frante la intrare. Cade cu hodoronc tronc zdronc. Mereu mi-e frica sa nu se franga fatal. Si razboiul e pierdut. Inca un film pentru care trebuie sa inventez un final care sa ma multumeasca.

Am mult de lucru pe tema asta, aproape zilnic. In ultima vreme putine filme au reusit sa ma tina treaza pana la final. Trebuie sa fie ori cu desene animate ori cu batai chinezesti. Altfel, slabe sperante sa ma intretina cu ochii deschisi.

Si sunt atatea filme de vazut pe lumea asta. Si eu am cam pierdut vremea pana acum. Asa ca data viitoare aleg mereu unul nou. Ca doar cu cel vechi m-am cam prins care e treaba. Ce rost are sa-i vad sfarsitul si sa-mi mai bat capul cu el.

Ii crosetez acolo un final de sa ma tina minte. Si merg izbavita mai departe. Prin urmare, experientele mele cinematografice sunt ciuntite intr-un fel. Dar imbogatite, daca ma uit din alt unghi.

Eu vad doar prima jumatate dintr-un film. Si apoi imi inchipui ce am eu chef. Si uite-asa culeg din filme doar partea carnoasa. Asa cum as manca doar partea de sus a unei briose. Sau doar cocosul de la pepene.

Doar ca in ultima vreme am fost destul de prinsa cu alte chestii. Si acum s-au strans purcoi o gramada de finaluri nerezolvate. Care ma trag de haine in asteptarea unui verdict.

Am treaba de nu-mi vad capul. Asa ca diseara nu ies nicaieri si stau pana le inchid pe toate.

mitul paharului neterminat

band

De ce oare barbatii, odata ajunsi undeva, intr-un loc semipublic, nu pot sa mai plece?

Raci, batrani, studenti, slabi, anarhisti, corporati, tati de familie, militari in termen, tarani, intelectuali, tauri, oameni de stiinta, punkisti, corporati, saraci, grasi, miopi, nebautori de alcool, berbeci.

Toti barbatii fac la fel in cazul asta punctual. Cum mergi cu ei intr-un loc unde se aduna oameni si exista o masa, s-a terminat. Poate sa fie orice masa si a oricui, daca ea are niste pahare. Si daca mai sunt de fata si alti barbati.

Odata intalnirea deschisa, nu mai e chip sa-i iei de acolo. Fara forceps sau spaclu, dupa caz. Am facut cercetari adanci. M-am sfatuit si cu alte surate fructe. Se pare ca barbatii nu vor sa plece neam de la nunti. Lucru pe care l-am explicat in detaliu aici.

Isi iau tot felul de repere gresite. Nu pot sa plec pentru ca nu s-a servit tortul. Nu pot sa plec pentru ca nu a plecat nimeni. Nu pot sa plec pentru ca este prea devreme. Nu pot sa plec pentru ca nu stiu cum. Nu pot si gata.

Exista voci neoficiale care spun ca asta se intampla pentru ca le e jena sa plece. Dar eu, eu ii banui ca ei de fapt nu vor sa plece deloc. Si atunci baga la inaintare tot felul de vorbe. Crezand ca noi o sa picam in plasa caraghioasa a scuzelor lor scolaresti.

Dar lasa nuntile. Cum ajung in oras sau sunt chemati la cineva acasa. Invitati fiind cu orice prilej de pe lumea asta. Adica ziua cuiva, petrecere de casa noua, seara de film la prieteni sau o masa in 4, s-a terminat lucrarea.

Nu are nicio importanta cat de apropiat sau nu este respectivul care a generat adunarea. Sigur, daca este vorba despre un prieten bun, impotrivirea de a parasi incinta este cu atat mai mare. Barbatii se pun pe picioarele lor de dinapoi si nu mai vor sa plece.

Din buricul lor bine ascuns sub bluza pleaca ca o tentacula un cordon ombilical. Care se infinge in pardoseala respectivului stabiliment. Si gata. A fugit puiul cu ata. Ne-am lins pe bot. Numai un scandal pe cinste, facut de fata cu lumea, mai poate sa ne salveze.

Chiar si cand nimeresc la vreun eveniment de-al nostru. Deci cineva care nu le este defel apropiat. Si de care nu le pasa. De unde ai putea trage concluzia ca ar rupe pamantul sa scape mai repede, barbatii tot nu mai vor sa plece.

In plus, se pun sa aplica chiar si aici scuzele lor obisnuite. E prea devreme, n-a plecat nimeni. Desi acum chiar ca noi, si nu ei stim exact daca se poate pleca sau nu. Si se poate, ca de-aia vrem.

Toti o baga pe-aia cu paharul. Stai sa-mi termin paharul. De parca asta are vreo importanta. Poate sa ninga, poate sa ploua. Poate sa fie cutremur sau gazda sa vomite brusc. Ei trebuie sa-si termine paharul. Altfel nu se poate pleca. E o chestie de mandrie sa-ti termini paharul.

De cate ori o spun pe-aia cu paharul se gasesc din public alti barbati, niste nemernici. Sa le sara in ajutor. Dar lasa-l draga sa-si termine paharul. Ce atata graba.

Si cand te lupti cu un grup de barbati, ai pierdut din start. Pare ca esti penibila&isterica laolalta. Asta se intampla chiar daca nu se cunosc intre ei. Este vorba, cred, despre nescoaterea ochiului la corb de catre celalalt corb.

Si, daca nu esti atenta, tu femeie, barbatii astia isi mai pun pe sest inca niste licoare in pahar. Ca sa prelungeasca nelegitim sederea. Si sa nu ai ce sa le faci. Ca doar a zis-o pe-aia greaua cu paharul care trebuie terminat.

Ca sa fac un rezumat. De cate ori se merge undeva, la orice evenimente sau ocazie sau club sau petrecere, femeile vor mai repede acasa. Iar barbatii indruga verzi si uscate. Si trebuie lasati sa-si termine paharul.

Barbati din toata lumea, de ce faceti asa? Va implor, explicati-va. Vreau sa inteleg si sa gasesc solutii.

orice om ar trebui

bucurie

Orice om ar trebui, si cireasa in special, sa mai treaca pe la spitalul de urgenta din cand in cand.

Si nu ca sa vada capra vecinului moarta-n papusoi. Ci doar asa, ca sa aprecieze la justa valoare darurile pe care viata i le face cu frecventa zilnica, neobosita.

Trec zilnic pe langa spitalul de urgenta Floreasca, in drum spre redactie. Si cand ma intorc acasa, mai trec o data. In principiu, daca e sa ma oblige cineva sa descriu cum e acolo, as zice astfel. E un loc de unde se aud mereu sirene.

Vad des clanuri de tigani care isi fac un fel de tabara in jurul masinilor. Dorm acolo, mananca acolo, tin consilii de familie. Se injura, se porcaie, urla unii la altii. Cred ca tiganii au cele mai multe accidente. Nu stiu de ce asa. Dar e evident.

Tot aici sunt mereu masini parcate aiurea. Lasate cas, in mijlocul drumului, cu avariile puse. Cat sa te lase sa iti inchipui cum tocmai au scuipat in graba pe cineva vatamat rau. Care avea nevoie de ingrijire urgenta.

Asta ma face sa intorc capul preventiv. Prefer sa nu ma uit. Imi ajung problemele mele. Nu prea mai vreau sa le vad pe ale altora.

In plus, nici n-am fost vreodata genul care sa se grabeasca la locul unui accident. Sa prinda cel mai bun loc tip belvedere pentru a privi in tihna ramasitele pulsande ale omului intins pe jos. Detest sa vad carne la ananghie.

Dar injectia mea care mi se varsa in sange de doua ori pe zi imi poarta la impuse pasii pana aici. Intrau in curte pasind mic si sovaielnic.

Un car de televiziune e uneori parcat la intrare, preventiv. Doar-doar o livra in curand carne proaspata. Numai buna de filmat. Sau macar vreun reprezentant al industriei de divertisment.

Actor sau cantaret vestit. Care a facut lumea sa rada pe la revelioane dar e in varsta acum. A facut accident vascular cerebral. Si e neputincios. Telespectatorii trebuie sa-l vada asa si sa dea verdicte. Va reusi? Nu, nu credem. E condamnat.

Curtea si holul sunt pline de oameni ingrijorati. Care au venit sa petreaca bolnavi cu alte afectiuni decat o unghie incarnata. Sau sa le aduca supa si medicamente si pijama curata.

Si curtea e plina si cu salvari care aprovizioneaza cu mereu cu oameni noi. Masina asta de tocat oase si zgarciuri si inimi si temeri.

Aici dau nas in nas cu lucrurile care de obicei lipsesc din viata mea. Oameni obositi, proaspat iesiti din incaierari. Si care poarta fara convingere plagi prin injunghiere. Femei care-si petrec barbatii batausi si plin de sange.

Batrani care nu mai inteleg nimic si sunt trasi si impinsi de brancardieri sau vreun nepot grabit. Oameni arsi, oameni cazuti de la etaj, oameni luati de acasa in pijama, oameni suparati, oameni care nu inteleg cum de-au ajuns asa.

E buna cate o vizita regulata la spitalul de urgenta. Din doua motive. Unu, ca devii recunoscator pentru modul in care iti traiesc viata. Si caruta cu noroc care te fereste in fiecare clipa sa nu ajungi aici.

Si doi, pentru ca ti se mai taie putin din lungul nasului, daca il ai. Cobori cu picioarele pe pamant si intelegi din ce e facuta viata celor mai multi dintre noi.

La spitalul de urgenta fiecare om se lupta sa stea in viata. Si nu castiga niciodata toti. Ce bucurie sa poti sta pe canapea acasa. Cu toate membrele la tine.

apel catre prieteni&altii

iepure

Dragi prieteni si organizatori de evenimente,

Sa nu fiti haini. Nu va bucurati la cateva haine care oricum nu mai sunt noi. Si poate nu neaparat cele care se poarta anul asta. Dar pentru mine sunt importante. M-am legat de ele sentimental si chiar si financiar.

Voi matusi care credeti ca ma descurc fara puloverul meu negru cu guleras, va inselati nepermis de mult. Dada, este cel din material usor elastic dar nu chiar. Singurul meu pulover cernit. Cel care ma face sa arat mai slaba cand am nevoie de asta.

Va rog ca, atunci cand vin la urmatoarea cafea pe care o servesc la voi, sa il aveti pregatit. Sa nu ma lasati sa plec fara el. Si sa aveti bunatatea sa mi-l returnati prospat curatat. Vreau sa il imbrac imediat.

Acum catre fostele iubiri si alte potentiale suflete pereche. Barbati care m-ati cerut de nevasta. Barbati care m-ati visat noaptea si inca o mai faceti. Barbati care m-ati inselat. Barbati care n-ati apucat sa faceti asta.

Si voi, barbati care ati crezut ca nu puteti trai fara mine. Barbati care nu prea m-ati iubit. (Desi pe astia, ultimii, nu prea va inteleg. Si nici pe aia cu trei categorii mai sus).

Va rog sa-mi dati inapoi sutienul meu rosu si scump, cumparat la Viena cu mari surle si trambite. Era sutienul meu de friptura. Si il vreau inapoi. Nu ofer recompensa, insa o sa apreciez gestul. Ma gandesc mereu la el. Si nu e momentul sa investesc.

Si acum, catre organizatori de evenimente. Am platit bilet si am venit la concertele voastre. M-am facut luntre si punte si am alergat sa vad proiectiile pe care le-ati programat.

N-am dormit noaptea ca sa va dansez muzicile. Am zacut linistita acasa, pe jumatate bolnava, dupa ce v-am baut bauturile.

Fiti buni si aduceti-mi inapoi sacoul kaki. Cel care imi face talia si mai mijloc de clepsidra decat e deja. Piesa este extrem de potrivita cand nimic altceva nu pare sa nu mai functioneze prin dulapul cel gras de cate a inghitit.

Si voi, prieteni buni. Cei cu care ma vad in mod curent, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Va rog sa va concentrati. Si sa nu mai considerati ca lasa. Ca poate sa traiasca cireasa si fara pantalonii gri de diva.

Pantalonii gri sunt cei care ma salveaza de la a fi prea sport daca mi se pune pistolul la tampla sa merg la opera. Dar care se transforma in uniforma perfecta pentru o cireasa care doreste sa mearga pe bicicleta, la o rigoare.

Puneti-i intr-o punguta mica si cand ne vedem, rugati-va sa va tin putin plasuta. Nu e nevoie de alte explicatii, nici justificari. O sa sterg cu buretele tot. Si prietenia noastra ca fi la fel ca inainte. Zero resentimente.

Mi-e greu fara lucrurile mele de baza. Astea mentionate aici si altele, nu putine, care s-au retras pe rand din viata mea. Fara avertismente si alte cuvinte politicoase. Cum ar fi fost normal, dupa o viata buna, zic eu, impreuna.

Cine a avut de-a face cu mine sau inca mai are. Si da peste ceva care nu-i apartine de drept, sa ma contacteze. O sa ma revansez si eu in felul meu. Si in felul asta o sa va calificati sigur si pentru rai. Stiu ca doriti sa ajungeti acolo dar aveti indoieli.

Cireasa va ofera salvarea.

cireasa ajunsa la limita si sora ei cu par

dead-of-night

Se ia cea mai buna mama de pe fata pamantului, mama de cireasa. Se ia si un caine mic si simpatic, cu imprimeu de vacuta alb cu negru. Se da mamei spre crestere.

Mama de cireasa indrageste cainele ceva de speriat. Si incepe sa se refere la ea ca fiind sora mea. Explica repede necunoscutilor de ce a iesit asa cu blanita si chiar si mai mica decat cireasa. Pentru ca e facuta mai la batranete.

Ma rog, mama pleaca intr-o calatorie uimitoare, care va face sigur subiectul unei povestiri urmatoare. Si insista ca sora mea vitrega sa ramana la mine in grija. Pentru fabuloasa suma de patru nopti.

Eu, cu inima deschisa. Doar a mai stat cu mine si alte dati. Mi se aduce bestia, impreuna cu instructiunile de folosire. Bestia, vesela tare. Ca doar ne iubim de multa vreme. Eu si prietenul meu imaginar I. incepem o seara in tihna.

Ne uitam la film, scarpinam catelul intre urechi si pe burta. Ii dam si ei de mancare de la gura noastra. Moare de placere. Ne jucam, ne bagam in seama, ne giugiulim. Eu admir ce bine se intelege sora mea cu I. Ce abil e I. Ce draguta sora.

Armonie maxima. Eu nu stiu ce si-ar putea dori mai mult o sora care e acoperita de par. Incepem sa picam de somn. Si pare ca la toti ni se intampla asta. Sora mea gaineaza cu ochii intredeschisi. Dar nu trece mult timp dupa ma retrag in camera mea, si incepe cosmarul.

Cainele latra sacadat, ca o picatura chinezeasca cu decibeli. Prietenul imaginar imi zambeste, nu-i nimic cireaso, lasa ca vorbesc eu cu ea. Se duce si se aud niste susoteli de bun augur. Ce bine, tace sora.

E ora 12 noaptea. Trec 20 de minute si sora mea incepe sa latre ascutit si cu toti plamanii. Ca orice caine mic care se respecta. Eu nu ma duc, ma fac ca ploua. Merge iar I. si se aude o intrega discutie.

Pesemne cainelui i se explica frumos ca e noapte tare. Avem vecini, suntem obositi si nu e frumos sa faci ham-ham fara discernamant. Ce, mai vede ea pe cineva care face asa ceva? Nu. Sora mea tace. Ia uite ce bine, s-a rezolvat.

Aici va rog sa va inchipuiti timp care trece cu repezitorul. Exista multe etape si multe discutii si exasperarea noastre creste ca un cozonac intr-o bucatarie incinsa de Craciun.

Sora mea latra temeinic, fara oprire. Cand merge unul din noi la ea, se opreste pentru 20 de minute. Apoi o ia de la capat cu incapatanare si ura de catar. Noi nu lipim geana de geana. Se aud vecinii de dedesubt cum fojgaie. Ma urasc. Ii inteleg.

Sigur, e de la sine inteles. La un moment dat nu ne-am mai dus sa o convingem cu duhul blandetii. Si nici sa ii facem ochi dulci. Ci o dojenim si ridicam la ea vocea indarjita si ziarul pe post de bata. Aplicandu-i cate una pe popou.

Moment in care surorii mele ii ies ochii din cap. Si se asmute la noi ca nebuna de legat.

Imi inchipui ce simt bietii vecini. Aud latraturi constante juma de ora. Ca noi asteptam tot sperand ca ii trece si se opreste. Si apoi niste nervi de caine. Ca si cum ne sfasie ea pe noi. Sau noi pe ea. Apoi iar liniste juma de ora. Si tot asa.

Si uite cum la ora 3 noaptea, vin in sugraferie, regatul surorii mele inscaunate aici. Si il gasesc pe I. in pielea goala, proaspat scos pentru a 426 oara din asternut in noaptea asta.

Tine o botnita in mana pe care incearca sa o fixeze surorii mele. Ca poate tace. Daca ar fi vazut cineva scena. Toiul noptii, un barbat gol, un caine si o botnita. Plus barbatul vorbeste cu destula blandete. Nu vreau sa ma gandesc la repercusiuni.

Bucuroasa de asa idee stralucita, ma alatur si eu lucrarilor. Tot cum m-a facut Eva. Odata fixata botnita, descoperim ca sora mea nu numai ca latra dublu. Dar si musca si e complet dezlantuita.

Pe la 4, iar ne trezim amandoi a duzina oara. Superjenati de vecini si urand cainele asta rau din toti rarunchii nostri. Suntem cu nervii in pioneze. Megaobositi si frustrati. Cainele, nu stiu de ce, ca doar el face tot balamucul asta, e la fel.

Au oare nu ti-am fost noi prieteni buni? Au nu te-am tratat ca pe o regina? De ce ne faci asta? De ce ne exasperezi? De ce te comporti asa de absurd? De ce ma pui in situatia asta fata de vecini? De ce a intrat dracul in tine? De ce?

Sora mea este scoasa si ea din minti. Maraie si ne arata coltii aia in mod normal caraghiosi. Dar acum, pentru ca este intr-o stare de dementa avansata, chiar imi face frica. O alergam prin casa ca in desene animate, in jurul mesei. Ea imblanita si noi fara de vestmant.

Se refugiaza intr-un colt de hol si pas de-o mai scoate de-acolo. In plus, este imposibil sa te apropii de ea. Este lovita de filoxera.

I. se apleaca deasupra aratarii, ca nu mai pot sa-i zic caine. Ci un diavol tazmanian de la sectia de furiosi. Si incepe sa maraie de o maniera care imi ingheata sangele in vine. I. la caine. Cainele are urechile date pe spate. Dar nu se lasa mai prejos.

Ingrozita de intorsatura pe care au luat-o lucrurile, rog pe I. sa o lase in plata Domnului. Vecinii aud acum si tropaielile noastre in fuga dupa caine. Si maraielile rau prevestitoare ale lui I.

Sora mea tace 20 de min. Apoi o ia de la capat cu latraturi continue, fara tihna. Ne mai sculam pe rand cand unul cand altul. Urlam la ea si trantim cu ziarul in apropiere. Maraie cumplit si latra ca posedata. Tace 20 de min, apoi incepe iar.

Vine dimineata si cainele crede ca suntem prieteni din nou. Nu, nu suntem. Eu am dormit 3 ore adunate din bucati. Si maine ma duc la serviciu. Nu e ok. Si aceasta este povestea despre cireasa obosita si cainele cel rau.

praga si-atat

praga

Intr-o discutie purtata de oameni care obisnuiesc sa calatoreasca pentru a se distra, Praga e unul dintre locurile comune. De-aia nu m-am repezit sa scriu imediat.

Prin loc comun inteleg ca toata lumea are parerea asta. Si s-a zis de bine de atatea catralioane de ori, incat eu nu am de spus mare lucru in plus. Pot doar sa ma mir si eu, cireasa, ca orice roman care a ajuns acolo. E misto rau la Praga.

bicla

galben

noapte

Posibil ca locuitorii iau in fiecare noapte periuta lor de dinti. Si dau buzna bezmetici in strada in pijamale groase, ca la Praga e frig. Apoi se impart repede pe zone si curata tot caldaramul praghez pana nu mai ramane scama.

In cautarea mea de sunca delicioasa, am dat peste carnatii praghezi, mari boieri, mare caracter. Si peste aceasta batrana doamna, berea nici blonda, nici bruna si doar putin acidulata.

Praga are multe cladiri vechi, tinute intr-o stare excelenta. Noi stim ca si in Cehia a fost un comunism feroce. Iar cine l-a citit pe Kundera intelege si mai tare exact cat de revoltator s-au petrecut lucrurile.

cladiri

caramiziu

biserica

Dar Praga a avut noroc. Orasul este superb, n-a suferit ca de o boala cutanata, ca alte orase. Nu spun nume, orase importante. In plus, praghezii nu pare ca au trecut prin aceleasi mutatii mentale ca si noi.

Sunt imbracati frumos, zambitori. Au pravalii cochete si cafenele old-fashioned in care termopanul nu e rege. Sunt mandri de orasul lor si il promoveaza in moduri potrivite. Sa fi vazut ce frumos e sa vezi orasul din masini de epoca lucind de ingrijire.

Are si Praga niste defecte. De exemplu, cred ca acolo se fabrica tot frigul care se distribuie apoi in Europa si aici e sediul central. Si daca schimbi bani si nu citesti un panou mare inainte, iti iei mare teapa.

barbati

porumbei

tramvai

Iar cehoaicele sunt niste femei asa de aratoase. Cu greu mai poti tu, romanca, sa mai capeti niscaiva atentie. Sunt blonde naturale sunt inalte, au fund cat trebuie si sani cat e nevoie. Dar na. Nimic nu e perfect.

Praga e aurie si are poduri iscusit maiestrite. Ea imbie trecatorii cu pungute pline de castane. Cand ploua, nu se face nicaieri mocirla. Macadamul si trotuarele cu borduri care nu au inbogatit pe nimeni devin lucioase. O placere sa te plimbi.

Parca a trecut pe aici Arabela si a tot rotit din inel. Pana a creat un oras in care iti faca cea mai mare placere sa orice. Duceti-va la ea, la Praga. Daca nu cumva e si pentru voi deja un loc comun.

zebra

religia baha’i mi-a schimbat seara

bahai

Si a transformat seara mea dintr-una potential linistita, cu gust de canapea, intr-una plina de spasme dureroase si disperare.

Culmea e ca religia baha’i are ca slogan pacea. Dar azi ea a contribuit direct la iscarea unui razboi la mine in corp. Invadand apoi si capul de cireasa. Si, rand pe rand, toate actiunile care i-au urmat.

Ajung la centrul medical faimos unde imi fac de doua ori pe zi niste injectii in venele mele mici. Am instalata in incheietura mainii drepte ceea ce in limbaj medical se cheama o branulica.

Adica un ac de fier care sta acolo permanent, intepat in mine. Asa ii spun asistentele dupa ce masoara cireasa cu privirea. Si vad cat e de pitica. Cred ca daca ar purta-o un barbat vajnic, s-a chema sec branula.

Gasesc luminile stinse si pe nimeni acasa. La implorarile mele pisicesti de a ma lua de mana buna zdravana si a ma duce la cineva care sa-mi faca injectia, chiar si pe intuneric, portarul care asculta 3 sud est sau ceva similar imi zice trist ca el nu e calificat.

-Dar stiam ca se inchide la 9 centrul si eu am de facut antibiotic si unde sa ma duc eu acum, domnule? E noapte si e ora la care musai sa-mi capat doza.

-Cireaso, astazi este o importanta sarbatoare Baha’i. Seful nostru a inchis, drept recunostinta, clinica mai devreme.

-Domnule, eu am o doza.

-Cireaso, du-te la farmacie si implora o farmacista. Sau fa ce crezi tu. Esti frumusica si o sa te descurci.

Geamurile cladirii impunatoare se inchid. Paznicul dispare precipitat in spatele perdelelor grele de muselina scumpa. Un actor grabit care si-a spus replica si a plecat uimit.

Imi iau codita la spinare si ma duc la un alt centru medical. E deschis toata noaptea si ma arunc pe usa inchisa. Trag de ea ca un melc fara de casa ce cauta febril aparare. Apare un domn dragut.

-Ce-i cireaso cu tine la ora asta?

-Pai domnule, eu am branula asta. Si stiti, azi este o sarbatoare mare baha’i. O sa ziceti ca ce-are sula cu prefectura. Pai are, domnule. Nu are cine sa-mi vare in vena licoarea asta.

-Hai ca ti-o var eu, cireaso.

-Super, domnule. Si domnul amesteca praful cu lichidul si incepe sa imi bage amestecul cu o seringa mare in mana.

Mica paranteza. Branulica asta cica functioneaza in felul urmator. Merge vreo 4-5 zile sa stea infipta in om/fruct. A mea are 2 zile. Dupa care se astupa si trebuie pusa alta.

Semnul ca nu se poate folosi este o durere mare. Dar a nu se confunda cu o durere mica. Care apare si la inceputul fiecarei injectii. Ca asa e normal.

-Te doare, cireaso? Spune domnul cu halat alb si privire blanda, de persoana care a depus juramantul lui Hipocrat.

-Da, domnule.

-Rau?

-Cumplit, domnule. Imi zambeste cald si mai baga niste zeama.

Cireasa incepe sa vada doar prin doua rotocoale mici. Restul devine ca o pacla deasa. Nu mai cunoastem drumul catre casa. Transpiratia ii apare pe buza ei superioara si pe frunte. Durerea este atroce. Dar domnul o priveste cu multa grija. Ea se simte datoare sa reziste.

-Doare, cireso?

-Domnule, cum sa va explic. S-ar putea sa lesin. Imi fuge pamantul de sub picioare. Durerea este mai mare decat orice am simtit vreodata. Pot sa ma intind cat sunt de scurta?

Domnul zambeste si conduce cireasa la pat. Am grija sa-mi pun picioarele pe partea de plastic destinata special lor. Nu vreau sa fac murdar. Domnul asta a fost dragut si m-a primit noaptea sa ma ajute. Incerc din rasputeri sa stau constienta.

-Doare cireaso?

-Domnule…

-Cireaso, mai e un pic. Uite, branula merge, nu s-a umflat pe de laturi. Stai cuminte, asa.

Pasamite domnul doctor crede ca cireasa este genul ala de pussy. Care cum vede un ac se pierde cu firea si da sa se scurga pe podea. El nu stie ca cireasa e taman invers. Lucru pe care insa il afla curand.

Toata operatiunea dureaza cateva minute bune. Se termina si ultimul stroip de ser. Eu, nici vie, nici moarta. Nici calare, nici pe jos. Nici imbracata, nici dezbracata. Nici flamanda, nici indestulata. Ca in povesti, dar in cele horror.

Si atunci doctorul descopera cartoful nou care se facuse la incheietura mea delicata. Isi da seama ce a facut. Si anume ca a bagat tot lichidul pe langa vena, intr-un demers din categoria degeaba.

Si realizeaza si ca a facut asta provocand valuri de durere. Asa se torturau pe vremuri oamenii rai. Se uita cu mila la cireasa podidita de lacrimi si spaima.

-Of, cireaso. De ce nu ai facut si tu mai tare au? M-as fi prins ca nu se duce unde trebuie.

-Am spus domnule. Am spus ca ma doare cumplit. Si ca sunt foarte aproape sa lesin.

-Da, cireaso, da am crezut ca te fandosesti tu asa.

-Nu, domnule. Un fleac. M-ati ciuruit. Nu credeam ca doare-asa.

Si pleaca cireasa, ca un soldat prea viteaz. Care il lasa pe inamic, din exces de zel, sa ii cresteze pielea cu o baioneta boanta. Indurand totul cu mare eroism. Destul de demna pleaca cireasa.

Ajunge la masina. Isi lasa geanta pe scaunul din dreapta. Si incepe sa raureasca din ochii ei doua cursuri de apa cu barajul ridicat in amonte. Apa sarata iese prin baierile masini si se constituie intr-un suvoi involburat. Pe care se aseaza imediat lebede neagre care canta mut.

Despre religia baha’i numai de bine. Chiar m-am uitat pe net, ca sa vad din cauza carei doctrine religioase n-am putut eu sa-mi fac injectia cum trebuie. Doar ca mi-a schimbat total seara. Si mai avea putin si imi schimba si viata.

parfum imaginar pentru prieten imaginar

smell-roses copy

Cum am trecut de check in, m-am impiciorongat la duty free. Intai as vrea sa fac mentiunea ca pentru mine duty free nu exercita nicio fascinatie.

Cand nu am o treaba anume acolo, nu ma distreaza deloc sa ma invart printre rafturi. Descoperind ce sortiment de bomboane a mai lansat firma locala de ciocolata. Si incercand un gloss cu 30% mai stralucitor.

Mult mai mare placere imi face sa sorb dintr-o cafea cu lapte. Si sa ma gandesc cum a fost in orasul pe care tocmai l-am vizitat. Imi invit in felul asta amintirile sa se aseze cuminti in poseta bine organizata din cap. Sau sa sed la taclale cu alt vilegiaturist.

Dar acum, va spun, cu parul zburand de la viteza, ca si cum as fi fost pe o mobra. Si cu hainele fluturand in vant, m-am infiintat la duty free. Zbrrr, la raionul cu parfumuri. Pentru barbati, fie ei si imaginari, ca prietenul meu I.

Lui ii plac doua parfumuri. Incerc sa-mi aduc aminte numele. Imi iese si nu prea. Le identific cu jumatate de masura. Dar as putea gresi cu fiecare dintre ele. Parca astea de aici nu se cheama exact cum a zis.

Si oricum, de unde chestia asta, ca sa-i iau ce parfum si-ar dori el. Parfumul il amusinez eu, cireasa. Si mie trebuie sa-mi trezeasca pofte si placeri ascunse. Deci incep sa trec din brand in brand.

Fac fas-fas intai pe mine. Dar eu am doar doua maini. Si pe lume sunt atatea parfumuri. Dupa ce termin cu cele 4 incheieturi pe care le am la dispozitie. Adica unde se imbina mana cu palma si antebratul cu bratul, schimb tactica.

Incep sa folosesc fasiute de hartie. Miros, ma gandesc profund. Miros, fac socoteli. Miros si dupa o vreme nu mai inteleg exact. Asta e prea clasic pentru el. Ca el e mai asa, mai ne. Asta e prea dulce. Asta e prea funky.

Si asta, asta e prea de tot. Prea tare, prea tabac, prea moale, prea dulce, prea aspru, prea fresh, prea gay. Miros dar nu mai stiu exact ce informatie olfactiva ajunge la samburele meu insarcinat sa ia decizii.

Ma tarasc printre rafturi cu nasul facut ferfenita. Sunt ca ala mic si negru care respira greu. Inca o fasie. Asta e prea cute. De atata zor si oboseala, pe una ajung sa o si gust. Bleah, asta e prea parfumos.

Imi suna telefonul isteric. Sunt anuntata ca se inchide poarta de imbarcare. Ma trezesc brusc si dau navala la ghiseul unde stau cele doua parfumuri. Cele cu care as putea sa merg la sigur.

Insfac unul dintre ele si ma grabesc la casa. Acolo, o coada mare si o femeie care sufera de graba ardeleneasca. Ma foiesc de pe un picior pe altul. Tic-tac. Tic-tac. Tic-tac face ceasul ce anunta timpul meu relativ dar totusi obiectiv de putin.

Fug inapoi la raft si pun parfumul inapoi unde era. Alerg cu arme si bagaje si reusesc sa intru printre ultimii, bagandu-ma in fata. Aceasta istorisire arata cum el, prietenul meu imaginar I., ar fi putut avea un parfum. Dar n-a fost sa fie.

Sper insa sa fi mirosit unda de parfumul iluzoriu. Si sa fi apreciat intentia, chiar daca schioapa.