relatia mea cu harta

istanbul copy

Sunt genul de fruct care tanjeste dupa relatiile armonioase. Relatiile care cresc, tin in pantec si apoi nasc bomboane fondante pe oriunde isi duc existenta lor serena.

Incerc sa ma inteleg zambind cu prietenul meu. Nu gasesc placere in nabadai sau siroaie de lacrimi sarite cu nervi din ochi. Ma pricep sa ma imprietenesc cu farfuria de mancare ce-mi sade dinainte. Asteptand sa fie devorata de coltii ascutiti de cireasa mare iubitoare de potol.

Dar cand vine vorba despre relatia mea cu hartile lumii. Trebuie sa recunosc ca e vorba despre o interactiune dragoste-ura. Care se sfarseste prin abandon si instrainare a uneia din parti. Si nu sunt eu aceea, de-mi e harta ea.

Eu incerc intai sa ma feresc de un potential esec. Refuz incruntata sa deschid harti. Si le indes insistent in mana vreunui inginer iscusit sau vreunei femei mai barbatoase.

Cand insa e musai sa frunzaresc cate o harta, totul decurge asa. O despaturesc increzatoare, cu inima curata. Incerc sa uit ce am patit cu alte harti. Si sa purced in noua aventura cu ochi noi, inocenti.

Ma port ca atunci cand intalnesc un barbat ce are pe vino-ncoace. Aa, uite o harta. Am nevoie de ea ca sa ajung unde vreau eu. Buna ziua, harta. Buna ziua, cireasa. Hai sa petrecem ceva timp de calitate impreuna.

O deschid si mi se ofera toata. Identific anevoie unde sunt si unde vreau sa ajung. Dupa ce ma folosesc de ea fara scrupule, doresc sa o strang. Dar mai fa-o cireaso la loc, daca poti. Incerc cateva strategii de impaturire. Nu prea merge.

Ma zgaiesc cu atentie la urmele protoimpaturirii ei initiatice. Vreau sa inteleg in ce formula a vazut ea lumina zilei. Ca sa o pot aduce aproape de origini, si nu in sensul trivial. Incerc varianta dupa varianta.

Stau in mijlocul unui oras nou. Soarele ma bate in memeaca. Sau frigul imi musca din obrazul transparent. Si in loc sa ma uit la monumente, eu incerc sa gestionez harta. Insa harta se iteste la mine umflata nesanatos. Si evident prost impaturita.

Eu o fortez sa stea cum o pun. Ea, de stres, se incordeaza si plezneste pe la incheieturi. In momentul asta al relatiei noastre, imi devine foarte neplacuta intovarasirea cu harta.

Mie mi-e sila sa o mai deschid. Dar incerc sa nu fac public lucrul asta. Poate ca imi trece si o sa am iar chef sa o las sa ma duca unde am treaba. Inca o mai port dupa mine, mic cadavru inghesuit in viata si geanta mea.

Dar pana la urma nimic nu functioneaza unilateral pe lumea asta. Ci intr-o stransa si vitala interdependenta. Asa ca harta simte animozitatea mea. Si se deterioreaza vazand cu ochii. Sunt eu sensibila azi? Sau asta iarasi seamana cu relatiile fruct-barbat?

Harta se umezeste de la caldura. Se murdareste de altceva prezent la mine in geanta. Se mototoleste si se crapa si mai tare. Apoi devine gri la fata si nici nu mai stie sa arate directia. Chiar daca as pune-o eu sa faca asta pentru mine.

Si aici se intampla la fel cu orice harta. Si cu cele de Istanbul, si de Paris si de Shanghai. Asa de tare ma enerveaza existenta ei, incat o pierd repede. Nu e un lucru constient, descotorosirea asta.

Eu, de ma intrebati, vreau sa o tin. Sunt convinsa ca o sa mai am nevoie de ea. Chiar daca ne-am racit si nu mai suntem asa de apropiate ca inainte. Dar mintea mea face un switch si, independent de mine, ma instraineaza de harta. Sau mai bine zis pe ea de mine.

O uit pe un scaun de cafenea. Sau pe gardul de piatra al unei manastiri. Sau pur si simplu in trenul care o poarta mai departe.

Voi vedeti cum seamana hartile cu barbatii? E uimitor. Una dintre deosebiri este insa clara. N-am convins pe niciunul sa stea, macar o vreme, la mine in geanta.

sunt o biciclista chinezoaica

curaj

Sunt mai multe chestii, zic eu. Fara sa ma flatez singura. Dar sunt, de curand, si o biciclista chinezoaica. Asa reiese din materialul de mai jos. Scris acolo, departe.

Intai am zis sa nu-mi bat capul. Am destula treaba ca pieton european in China. Asa ca nu prea imi mai trece prin minte sa si conduc ceva. Lucrurile se intampla dupa cum urmeaza. Si toata coregrafia si intriga e aranjata de undeva de la centru. Ca prea e reusita.

Strazile Chinei sunt de obicei tare largi. Pe ele circula autocare, autobuze, furgonete, masini normale, motoare, biciclete cu motor, monocicle si tricicle. Plus un fel de motociclete cu atas. In care se cara oameni sau diverse alte acareturi.

La asta se adauga un batalion de biciclete, cata frunza, cata iarba. Pe trotuar merg pietoni, dar si o parte dintre motoare si biciclete. Cum se cern ele si cine stabileste care pe unde ii e rostul, n-am dibuit.

Strada e impartatita, ca la noi, in doua sectiuni. Dar toti participantii la trafic par sa cada de acord asupra faptului ca asta n-are nicio importanta. Daca e ai liber pe partea opusa, se infratesc toti si o ocupa.

Iar asta nu creeaza absolut nicio suparare celor care totusi vin din sens opus. Fiecare se strecoara de o maniera delicata pe unde gaseste un locsor. Astfel incat rezultatul e ca se merge pe unde s-o nimeni. Cu o usoara tendita, ce-i drept, de a-ti tine partea ta de strada.

Poate manati de faptul ca se simt cu musca pe caciula si stiu ca nu e normal ce fac, chinezii claxoneaza toti odata. In continuu, mai ceva ca romanii. Dar fara nervii aferenti.

Daca la asta adaugi faptul ca nu se respecta culoarea semaforului, e gata supa. Reiese un fel de ciorba deasa, un balamuc de chestii. Care se intrepatrund si se petrec si totusi reusesc cumva sa iasa la liman. Fara ca participantii sa urle unii la altii.

In pelteaua asta m-am gasit eu sa incalec. Eu, care ma plang perpetuu ca in Bucuresti nu se poate merge pe bicicleta. Trebuie sa ma tin si dupa doi barbati. Dintre care unul are 17 ani. Deci e un plus de savoare la mijloc.

Dar uite-ma cu parul si cu fusta in vant pe o bicicleta roz. Sper sa fie ok. Si incepe. E ca la jocurile pe calculator. Intai opreste brusc in fata o masineta din care sar chinezi ca niste scantei. Si se apuca sa descarce fructe.

De dupa ea, regizorul se distreaza cu mine. Si da drumul unei batranici de 182 de ani. Care musai sa treaca acum si pe aici. Ca sa evit impactul, tai fata romaneste unei doamne. Care calareste netulburata cu umbreluta de soare deschisa. Ca mai toate chinezoaicele.

Merg extrem de incet, cu mana facuta gheara pe frane. Sunt complet ineficient si barbatii se burzuluie la mine. Dar unde e incrancenarea aia de acasa, dulce acasa? Aici nu se supara nimeni. Toata lumea iti face loc si te ajuta.

Cu informatia asta noua prin inima. Si incep sa scot si eu capul. Ah, daca reusesc sa trec inaintea autocarului care preseaza tare din spate. Numai asa o evit pe mama cu copil chinez prins ca un rucsacel pretios in spate, care a tasnit de pe alee.

In juma de ora, nimeni nu-mi mai sta dimpotriva. Gratioasa ca o gazela, merg pe contrasens intre un taxi si o furgoneta cu care m-am facut sora de cruce. Pac, ma impresoara trei biciclete.

Nici nu ne uitam ochi in ochi. Totul merge din launtrul nostru. Din fondul nostru nelatin. Sunt o randunica chinezeasca fara griji in trafic. Sunt o randunica chinezeasca fara griji in trafic. Sunt o randunica chinezeasca fara griji in trafic.

Ca la un semn, stim sa ne organizam. Haideti domnilor, trecem? Da-da, hai acum. Toti odata. Ocupati strada. Mai lasa mata de la tine. Uite ca acum e randul meu sa cedez. Si de ce sa ne enervam? Ca ne creste tensiunea.

Asta e principiul dupa care functioneaza traficul chinez, cu mine inserata in el. Lasa ca ne-ntelegem noi. Si responsabilul de jocuri pe calculator da drumul, din culcusul lui celest, inca unei batranici. Apoi iar o mama cu un copil si un catel pufos, aparati de o umbrela. Iarasi doua furgonete.

Ma deplasez, deci exist. Sunt o biciclista chinezoaica ce detine acte-n regula.

relatia mea cu harta

istanbul copy

Sunt genul de fruct care tanjeste dupa relatiile armonioase. Relatiile care cresc, tin in pantec si apoi nasc bomboane fondante pe oriunde isi duc existenta lor serena.

Incerc sa ma inteleg zambind cu prietenul meu. Nu gasesc placere in nabadai sau siroaie de lacrimi sarite cu nervi din ochi. Ma pricep sa ma imprietenesc cu farfuria de mancare ce-mi sade dinainte. Asteptand sa fie devorata de coltii ascutiti de cireasa mare iubitoare de potol.

Dar cand vine vorba despre relatia mea cu hartile lumii. Trebuie sa recunosc ca e vorba despre o interactiune dragoste-ura. Care se sfarseste prin abandon si instrainare a uneia din parti. Si nu sunt eu aceea, de-mi e harta ea.

Eu incerc intai sa ma feresc de un potential esec. Refuz incruntata sa deschid harti. Si le indes insistent in mana vreunui inginer iscusit sau vreunei femei mai barbatoase.

Cand insa e musai sa frunzaresc cate o harta, totul decurge asa. O despaturesc increzatoare, cu inima curata. Incerc sa uit ce am patit cu alte harti. Si sa purced in noua aventura cu ochi noi, inocenti.

Ma port ca atunci cand intalnesc un barbat ce are pe vino-ncoace. Aa, uite o harta. Am nevoie de ea ca sa ajung unde vreau eu. Buna ziua, harta. Buna ziua, cireasa. Hai sa petrecem ceva timp de calitate impreuna.

O deschid si mi se ofera toata. Identific anevoie unde sunt si unde vreau sa ajung. Dupa ce ma folosesc de ea fara scrupule, doresc sa o strang. Dar mai fa-o cireaso la loc, daca poti. Incerc cateva strategii de impaturire. Nu prea merge.

Ma zgaiesc cu atentie la urmele protoimpaturirii ei initiatice. Vreau sa inteleg in ce formula a vazut ea lumina zilei. Ca sa o pot aduce aproape de origini, si nu in sensul trivial. Incerc varianta dupa varianta.

Stau in mijlocul unui oras nou. Soarele ma bate in memeaca. Sau frigul imi musca din obrazul transparent. Si in loc sa ma uit la monumente, eu incerc sa gestionez harta. Insa harta se iteste la mine umflata nesanatos. Si evident prost impaturita.

Eu o fortez sa stea cum o pun. Ea, de stres, se incordeaza si plezneste pe la incheieturi. In momentul asta al relatiei noastre, imi devine foarte neplacuta intovarasirea cu harta.

Mie mi-e sila sa o mai deschid. Dar incerc sa nu fac public lucrul asta. Poate ca imi trece si o sa am iar chef sa o las sa ma duca unde am treaba. Inca o mai port dupa mine, mic cadavru inghesuit in viata si geanta mea.

Dar pana la urma nimic nu functioneaza unilateral pe lumea asta. Ci intr-o stransa si vitala interdependenta. Asa ca harta simte animozitatea mea. Si se deterioreaza vazand cu ochii. Sunt eu sensibila azi? Sau asta iarasi seamana cu relatiile fruct-barbat?

Harta se umezeste de la caldura. Se murdareste de altceva prezent la mine in geanta. Se mototoleste si se crapa si mai tare. Apoi devine gri la fata si nici nu mai stie sa arate directia. Chiar daca as pune-o eu sa faca asta pentru mine.

Si aici se intampla la fel cu orice harta. Si cu cele de Istanbul, si de Paris si de Shanghai. Asa de tare ma enerveaza existenta ei, incat o pierd repede. Nu e un lucru constient, descotorosirea asta.

Eu, de ma intrebati, vreau sa o tin. Sunt convinsa ca o sa mai am nevoie de ea. Chiar daca ne-am racit si nu mai suntem asa de apropiate ca inainte. Dar mintea mea face un switch si, independent de mine, ma instraineaza de harta. Sau mai bine zis pe ea de mine.

O uit pe un scaun de cafenea. Sau pe gardul de piatra al unei manastiri. Sau pur si simplu in trenul care o poarta mai departe.

Voi vedeti cum seamana hartile cu barbatii? E uimitor. Una dintre deosebiri este insa clara. N-am convins pe niciunul sa stea, macar o vreme, la mine in geanta.

cu nasul la farmacie

bolnav

Vorbeam si cu a cherry. Despre cum sunt oamenii aia, care populeaza de dimineata pana tarziu in noapte farmaciile lumii.

Ei nu vin la farmacie cand au galci, sa-si cumpere un medicament de galci, ca sa le treaca galcile. Ei vad in farmacista, aceasta purtatoare de halat alb, un inger pazitor. Si in aceasta stapana a fascinante steclute si flacoane, un fel de psiholog.

Clientul farmaciilor nu se grabeste niciodata. El are tot timpul din lume. Se misca domol si pretinde clementa de la grupul de bolnavi. Si de la Cireasa care asteapta tropaind nerabdatoare in spate.

Ce-ai Cireaso, ce-mi sufli asa in ceafa? Ce, arde ceva? Am si eu nevoie de spatiu personal si timp nelimitat cu farmacista asta. Omul stie cand vine la farmacie dar nu si cand pleaca.

Farmacista nu e doar o vanzatoare de medicamente. Ea poate fi rezolvarea tuturor problemelor, daca stii sa o abordezi. Si ii ignori pe toti ceilalti care ar vrea ceva, orice, de la ea.

El se intinde pe o canapea iluzorie si isi spune farmacistei, aceasta zeita a sanatatii lui mintale, pasul. Ma doare asa, parca simt si asa. Nu sunt sigur ce as vrea. Ma gandeam sa va spun dumneavoastra. Sa va dati cu parerea.

Farmacista se gandeste, scobeste in raft, vine, ii arata. Bolavul inchipuit face o grimasa. Daca am traduce strambatura muschilor fetei in cuvinte, as iesi asa. Speram ca o sa-mi propuneti altceva.

Si apoi da si glas guritei pusa pe vorba. Cireasa tropaie. Dar lui, clientului universal de farmacie, nu-i pasa. Stiti, as vrea ceva ca asta, dar nu chiar asta. Daca intelegeti ce vreau sa zic.

Daca zeita ii aduce un produs ieftin, romanesc, bolnavul vrea unul strain. Daca ii aduce unul strain, musai sa plece acasa cu unul ieftin si neaos. Ca e criza, zeita nu stie?

Si exact cand cireasa crede ca el a terminat sedinta de terapie pe azi. Si isi ia produsul cu miscarile astea in reluare. Exact atunci omul se mai intoarce catre zeita o data plus si zice.

Dar fiti amabila, mai trebuie sa iau ceva. Ce? Nu stiu exact, este pentru sora mea. Care locuieste cu mine. Dar acum nu este acasa, este in vizita la o verisoara a ei si m-a rugat pe mine sa-i aduc ceva. Ca nu se simte prea bine.

Dar ce are? Pai o doare stomacul. Ca o arsura, asa, sau ca o crampa? Nu stiu, mi-a zis doar ca ii trebuie ceva de stomac. Dar de cand e starea asta? Pai mie mi-a zis decat ieri. Dar la cum o stiu, e genul care tine in ea. Nu este exclus sa fie de cateva zile.

Bolnavul inchipuit care are si o ruda, bolnava si ea de stomac, tace. Tace si zeita, ca nu stie cum sa il ajute. Tace coada. Tace pentru ca, atunci cand o sa-i vina randul, fiecare dintre ei o sa faca la fel.

Cireasa fornaie si scoate pe nari smoala amestecata cu fulgi. Cireasa stie intotdeauna cu precizie ce vrea de la ghiseul asta. Unde miroase mereu a guturai si galci. Si din care nu stie cum sa iasa mai repede. Inainte ca ingerul psiholog sa o convinga ca e spre binele ei sa aiba card de fidelitate. Adica un abonament la boala, cumva, crede cireasa.

Daca vrea la pshihiatru, cireasa merge la psihiatru. Nu la marmacie, sa-si eviscereze problemele in fata cozii de oameni cu guturai si galci.

Dixit.

colectionez cheile oamenilor

alice_wonderland

Pana acum m-am aparat, pe motiv ca ce-mi trebuie mie. Cum intindea cineva o cheie spre mine spuneam. Ce dai ma, nu stii sa-njuri? Ia lasa-ma domnule. Du-te cu cheia asta de-aci. Du-te, pana nu ma supar rau.

Dar cum pofta vine mancand, a fost greu pana am acceptat prima cheie. Apoi am prins pe parcurs un chef desucheat sa am cat mai multe. Si in prezent tanjesc. Uite, daca se uita cineva cu atentie chiar acum, vede o buburuza margaritar de saliva in coltul buzelor mele.

Am strans intre timp o legatura sanatoasa de chei. Dar nu imi mai ajunge nici pe-o masea. Imi trebuie acum mereu din ce in ce mai multe chei. De la orice. Importanta e semnificatia cheii si responabilitatea chelarului. Nu ce deschide ea fizic pentru mine.

In momentul vorbirii am chei permanente. Cele care stau cu mine in fiece minut. Ele zavorasc pentru restul lumii, dar nu si pentru mine, apartamente intregi. In care stiu eu ca sunt tot felul de minunatii si bunatati.

Dar am bun simt si nu dau buzna acolo ca un viking. Recunosc ca in doua dintre ele, cel mai interesant loc este camara plina cu tot felul de surprize. Nici frigiderul lor nu este de lepadat. Dar asa sunt eu, o cireasa de isprava.

Sed in banca mea. Si ma multumesc sa pipai cheia in buzunar. Stiind ca doar la un click distanta, as putea sa fiu clandestin fericita. Lasa. O sa mi se faca statuie in curand. Cireasa-care-poate-dar-se-abtine-in-a-vandaliza-locuintele-la-care-are-liber-acces.

Am cateodata chei pasagere. Chei care mi se insinueaza in viata doar pe perioade scurte. Chei lucitoare si cu brelocuri frumoase. Dar flusturatice, care stau cu mine doar cate-o zi.

Si unde, odata date de perete usile, mi-ar placea sa ma intromisionez nu in camara. Ci sa ma infund pufos intre perne. Si sa incep o conversatie serioasa. Miau. Sa torc in tihna toata ziulica, lingandu-mi codita.

Am si chei de la birou. De la orasul fierbinte, unde locuiesc in prezent. Dar si de la alte orase mai reci si mai vechi. Pentru ca nu mi le-a mai cerut nimeni indarat. As putea noaptea sa intru in laptopurile cuiva. Sa falsific targeturi de vanzari. Yum.

Ce imi plac mie cheile. Dar ce le mai place oamenilor sa mi le dea. Stiti cum e. Cerere si oferta. Nimic nu e chiar intamplator pe lumea asta. Doar ca in curand va trebui sa-mi fac o geanta speciala doar pentru ele.

O sa tin probabil in curand o ora pe zi inchis pentru gestiune. Sa fii chelar nu e de colo. Am responsabilitati. Colectionez mai ales chei de la casele oamenilor. Pentru ca asta mi se pare masura suprema a succesului meu ca si prieten.

Daca vrei sa-mi dai cheia ta, inseamna ca iti place de mine pe bune. Si ca ai incredere ca o sa-ti umblu cu grija in sertarul tau cu ciorapi. Sniff-sniff. Si nu exista pe lume lucru mai dulce de-atat.

vine vine vine, calca totul in pedale

interzis

Gata. Mi s-a confirmat. Se intoarce.

Pana la urma am tocmit detectivi. Ca nu mai mergea sa ma las asa, in voia soartei. Ma tot ducea cu presul folosindu-se de vorba lui molcoma moldoveneasca. Imi spunea calm, de trei ori pe saptamana, termene de livrare complet contradictorii.

Vin atunci, cireaso. Ba nu, vin atunci. Stai sa vezi si tot asa. La inceput am crezut. Apoi i-am zis si eu lui dada, bine. Si mi-am dat seama ca trebuie sa ma descurc singura. Fara sa mai cred in basme de adormit cireasa.

In lumea asta rea fiecare e pentru el. Am tocmit prin urmare o seama de agenti cu parpalac cu gulerele ridicate. Care au mereu la ei pixuri din care ies tot felul de traznai. Ba un harpon, ba un gaz toxic, ba un cos de picnic. Sau altceva asemanator.

Ei sunt specializati exact in asemenea disparitii de barbati. Si cu nisa exact pe cazul meu. Adica barbati care pleaca in vacanta si spun ca stau o saptamana. Si apoi nu se mai intorc, fara vreun motiv explicit.

Si am cerut incruntandu-ma la parpalace rapoarte amanuntite. Pe care le primesc la birou cu o viteza ametitoare. Se vede ca e criza. Pune lumea osul la treaba. Abia am timp sa le rasfoiesc cu atentie. Si sa integrez informatiile in sistem.

Le-am spus incordati-va pixurile minune si cele gadgeturi. Si la mine sa nu va intoarceti sa cereti bonuri de masa si concediu platit si incapere cu lumina naturala si ore de munca in mediu cu plante verzi si concediu medical si spor de stres si concediu de maternitate si laptop si birou mai mare si scaun rotitor si cafea fierbinte dimineata si masina de firma si abonament la sala si al treispelea salariu pana nu mi-l gasiti. Si imi ziceti cu ce se ocupa acolo unde e.

De-aia stiu asa de sigur. Acum chiar se intampla. Am primit drept dovada si poze prin satelit. L-am vazut ca un punct miscator care emana caldura. Si tot felul de alte nazdravanii energetice. Stau nemtii cu gura cascata cand trece.

Le-am zis ca de data asta nu ma uit la bani. Sa puna la treaba ultimele tehnologii. Si sa-mi spuna unde se afla si incotro se indreapta. Si o sa am grija sa-i rasplatesc cum se cuvine. Cireasa are obrazul subtire si el cu cheltuiala se tine.

Se deplaseaza deci cu viteza de croaziera dinspre centrul spre sudul-estul Europei. Este insotit de alti patru vajnici barbati. Care i-au ingreunat, se pare, inturnarea spre unde ii e locul.

Lasa ca am eu o vorba cu ei. Cand le-o fi lumea mai draga. Cine interfereaza cu interesele ciresei sa stie ca lucrurile nu raman asa. Nespuse si nerazbunate. Inca nu stiu cum sa ma manifest. Dar lucrez la asta. Impreuna cu un comitet de criza.

Ca sa ma conving, am lipit si urechea stanga pe pamantul din fata blocului. Ca o cireasa indiana ce ma aflu. Cireasa-pana-de-motor. Si am auzit cum isi loveste scutul. Si cum pedaleaza inspre incoace.

Trece prin munti inalti si vai adanci ca prin branza. Traverseaza hatisuri innodate si inoata prin delte verzi. Pedaleaza prin soare arzator si ploaie uda. Zi lumina si noapte intunecoasa, fara obosire.

Da. Prietenul meu imaginar I. a inceput marea intoarcere. Vine vine vine, calca totul in pedale. Dar vestea buna este ca ma calca mai intai pe mine. Ca asa e frumos.

fostul meu sot si prietenele lui

divort
Fostul meu sot, inginerul fara inima, iubeste femeia. Ca institutie, asa.

Eu sunt femeie. Deci nici pe mine, cireasa, nu se poate spune ca ma uraste din rarunchi. Ce daca nu prea am trebaluit eu prin casa. Si nu prea l-am lasat sa doarma in pace in zilele de weekend.

Fostul meu sot considera ca sunt inca simpatica. Si foarte femeie. Si asta rezulta in faptul ca suntem in relatii amiabile. Ca doi oameni civilizati, care au impartit vizuina 7 ani. Si s-au certat pe cine sa plateasca factura. Si de ce.

Dar nu despre el-el si traiul meu-meu cu el-el vreau sa zic aici. El merita o carte intreaga. Ba nu, doua si jumatate. Nu doar un post. Vine ea si vremea aia. Sa te tii, abia astept.

Ci despre faptul ca si femeia, tot ca institutie, asa, il place pe el nespus. Eu le inteleg pe ele. Pentru ca daca l-as vedea acum de nou, probabil ca si mie mi-ar placea inca o data. Dar eu, eu stiu acum.

Bun. Impartim noi vara gustul pentru aceeasi mica bucata de plaja. Si iarna, uneori, acelasi ring de dans. Asa ca ne intalnim la cate o cafea. La care radem de ne prapadim de eforturile noastre de a lega o casnicie trainica.

Si cand radem noi mai dihai, el zice. Hai sa-ti prezint pe prietena mea. Eu ma apar mereu, cat pot de tare. Hai domnule, iarasi? Lasa-neee, lasa-neee, ca ne plictisesti. El nu si nu. Eu dau din picioare, naravasa.

Degeaba. Trebuie sa iti prezint, este verdictul. Si sunt mereu trasa de maneca tunicii catre o duduie. Care intai zambeste, fara sa stie ce i se pregateste de catre satirul de fost sot. Si apoi incremeneste, biata.

Am cunoscut ratoni cumsecade sau diavoli tazmanieni in plina criza. Apoi pisici perverse si berze desirate dar fara copii in botic. Broscute otravitoare, frumos colorate. Si broscute inofensive, verzi. Ca toate broscutele.

Si un buluc de alte animalute. Cu care nici macar nu ai putea sa alcatuiesti o noua Arca a lui Noe. Pentru ca ele vin doar cate o bucata. Nu in perechea trebuincioasa pentru propovaduirea stirpei. Pentru ca fostul sot, vezi bine, nu are ganduri serioase.

Eu m-am obisnuit sa dau fata cu ele. Nu ma prapadesc de placere, dar nici nu simt cine stie ce. Ele, insa, rand pe rand, imi ofera o mana ingheata ca o cracuta de copac in luna noiembrie. Atunci cand fostul meu sot le anunta: ea e fosta mea nevasta, cu numarul 3.

Ratoni si diavoli, pisici si berze, broscute si broscute, inlemnesc. Pentru ca totusi el e asa de incantat, animalutele se straduie sa faca fata situatiei cu brio. Crezand, vezi bine, ca asta e un pas important de urmat in relatia cu fostul meu sot.

Si ca intalnirea asta probabil ca inseamna ceva. Cum unii barbati mai tineri isi prezinta prietena mamei. Printre unii barbati, mai copti, o fi moda asta. Sa le prezinte fostei neveste cu numarul 3. Cireasa, bunaoara.

Dar uite ca in cazul asta punctual, vederea la fata a scorpiei cirese nu inseamna nimic. Cum insa ele nu stiu asta, incearca sa primeasca bine lovitura in pieptul mai mare sau mai mic. Cum le-a lasat Dumnezeu si Maica Precista.

Ultima dintre ele mi-a placut. Chiar draguta de tot. Si tinerica si pozitiva si tot ce-i trebuie unui om, cred eu, sa fie fericit. Cum am dat mana, cum au inceput sa sara la propriu, nu e metafore, niste artificii pe cerul de la mare. Semn bun, zic eu.

A inghetat si ea, dar mai dezghetat cumva. Si cand am dat sa plec, mi-a zis. Cum, pleci deja? Asa de frumos mi-a zis, incat am promis ca ma intorc. Ce aberatie. Cum sa ma intorc? Traim intr-o lume care a gresit directia.

Cam asa se intampla des, poate saptamanal. Cu fostul meu sot si cu prietenele lui si cu mine, on top. Ca un toping otravit, care strica toata pizza capriciosa. Pe cine o sa mai sperii eu saptamana viitoare? Mwahahaha.

Nu-i nimic, noi sa fim sanatosi. In rest, bucurosi le-om duce toate.

recorduri ciresesti inregistrate la capatul lumii

poveste

Am semanat o calatorie la capatul lumii. Pai si atunci nu normal ca am cules diferente culturale?

V-as mai putea povesti despre asta inca un an. Dar trebuie sa ma opresc odata si-odata. Nu mai pot sa o tin langa cu treburi de acum o luna. Viata in livada merge inainte.

Uite, tocmai se prefigureaza un weekend la Paris. Si eu am tot ramas inchistata in absolutul asiatic. Asa ca am stat si m-am gandit profund la un rezumat. Pe care sa-l pot imparti cu cine-ntreaba si mai ales cu cine-asculta.

Si am ajuns catinel la urmatoarea concluzie, legata strans de aventura mea asiatica.
Exista cateva recorduri personale. Pentru care ma puteti invidia cateodata si compatimi, poate, alta data.

Am facut cea mai lunga calatorie cu avionul. 13 ore in care nu am avut nimic de citit. Si am fost tintuita locului, doar cu un contabil malaez la dispozitie. Simpatic de altfel. Si jenat ca eu scriu si el e contabil.

Am calatorit in rastimpul celor 23 de zile peste 30,000 de kilometri. Un fel de ocol al pamantului, mi se sufla din public. Recunosc ca n-am stiut asta. Eu am alte treburi. Cum ar fi sa fiu draguta. Mi s-a mai zis.

Am dormit in fiecare noapte de vacanta intr-un loc diferit. Am calcat in picioare conceptul potrivit caruia concediul este ca sa ne odihnim. Am lansat proiectul revolut concediul este ca sa ne rupem in doua, departe de casa.

Am facut cea mai lunga calatorie cu trenul. Am stat culcata pe spate 22 de ore, pe ruta Shanghai-Honk Kong. In timpul calatoriei, din motive de neinteles acum, mi s-a parut ca o filipineza si mai mica decat pitica cireasa este lucrul cel mai incantator pe care l-am vazut vreodata.

Am stat la cea mai rea cazare din viata mea. La etajul 13 al unui bloc din Hong Kong. O gaura de cartite, fara ferestre si deci fara aer. Patul nu avea asternuturi complete. De cele pe care le avea nu-mi venea mie sa ma lipesc.

Dusul nu avea apa calda. In tavan spanzura un ventilator care mi-a accentuat durerea deja apriga din gat cu 68%. Dar fara de care nu se putea continua viata. Nu-mi bat capul sa explic cum am ajuns acolo. Bine ca am reusit sa plec.

Am vazut cea mai frumoasa priveliste nocturna din viata mea. Golful din Hong Kong m-a imbatat cu sumedenia de gadgeturi chinezo-englezesti puse la bataie. Arata ca un imens tort cu lumanari aprinse in cinstea mea.

N-am atins furculita, cutit sau lingura timp de 23 de zile. Nici macar cand situatia o impunea. Am sorbit, am plescait, am apucat ca un animalut cu mana mancarea. M-am descurcat taraneste.

Am facut pentru inceput pipi in wc-ul fara de usa din constructia lui initiala. Uitandu-ma in ochii unei chinezoaice. Care facea si ea, slava Domnului, tot pipi.
S-a intamplat la Orasul Interzis. Cum stai cu fata la intrare, imediat in stanga.

Am facut apoi pipi hard-core, nepasatoare, in wc-ul mixt si fara usa al unui sat de pe raul Li. Chiar nu mai conta.

Am urcat cele mai multe trepte din viata mea, in cel mai scurt timp. Este vorba despre Marele Zid. Am facut asta sub un soare nemilos si pus pe rele. In timp ce serpi de foc mi se tarau incet pe sub pielea capului, provocandu-mi umflaturi caraghioase. Ca in X files.

Am intrat aproape zilnic in McDonald’s, impotriva convingerilor mele. Dar am pus si gura pe 7 fructe noi. Maiestoasa guava, molicul de papaya, atatatorul fruct al dragonului, bizarul fruct stea, ademenitorul mirt indian si inca doua, complet necunoscute. Sa le zicem imbietorul si acrisorul.

Am avut cel mai mare numar de bube pe cm patrat, din cauze ramase necunoscute. Nu m-am mai scarpinat niciodata atat de mult si de vartos. Am stat inerta langa zeci de mii de produse numai bune de cumparat. Aveam bani in buzunar si nu am luat un ac.

Am mancat zeci de coltunasi. Am mancat exact atati coltunasi cati am putut inghiti fara sa chem salvarea chineza. Am bagat la raft sute de coltunasi. Am mancat mii si sute de mii de coltunasi, cred. O sa ma intorc sa desavarsesc ce-am inceput.

Tot acum am mancat si cei mai buni cartofi din viata mea. Mai buni chiar decat cartofii cu ou gatiti de grasa mea matusa. Ce-or face thailandezii si malaezii cu acesti cartofi nu stiu. Dar rezultatul e tulburator si m-a afectat pe viata, cred.

Am completat 14 declaratii in care m-am jurat pe ce am mai sfant ca nu-mi curge nasul. Si ca nu m-am vazut cu nimeni caruia sa-i curga, in ultimele 7 zile. Si am cumparat cearceafuri de matase zmeurie.

Destul, cred eu, pentru o vreme. Cam asa arata lucrurile cele mai trasnite pe care le-am facut acolo. Stiti voi unde. Si gata cu povestirile de pe taramul indepartat. Buna seara, Bucuresti.

cireasa si oceanul de matase

ocean

Bagajul meu thailando-malaezo-chinezesc a cantarit 5.2 kile la venire. Si 8.2 kile inghesuite tot in spatiul celor 5.2 kile initiale, la intoarcere.

Din cele 3 kile in exces, biblia Lonely Planet a fost responsabila pentru jumate. Restul de 1.5 kile au reprezentat mici cumparaturi ciresesti. Cate un articol in fiecare noua locatie cucerita.

In Bangkok, m-am pricopsit cu slapi bleumarin (pentru barbati: asta inseamna albastru inchis tare) marca Havaianas. Din Kuala Lumpur am luat ochelari bengosi. Nimeni nu e ca mine cand ii port. Din Beijing am luat o palarie de culegatoare de orez.

Shanghai-ul a adaugat la bagaj o pereche de strampi albastri si margele asortate. Macao m-a sedus cu un tricou nostim pentru prietenul meu imaginar, I. Guangzhou, capitala regiunii canton, mi-a indesat in valiza lucruri mici din jad.

La Yangshuo am ales un kimono si inca unul si inca unul. Dar am cumparat ceva teribil de tulburator in Hong Kong. Si aici voiam sa ajung. Un set de asternuturi de matase.
De catifea este atingerea si de zmeura este culoarea lor.

Am tanjit toata viata mea dupa asa ceva. Dar mereu mi s-a parut ca este un lux de neiertat. Potrivit doar pentru mari curti imparatesti. Si nu pentru nopti obisnuite in livada mea cu greieri, stele si miros de iarba tunsa acum.

Le-am pus aseara, cu mare pompa. Am deschis pentru asta o sticla de sampanie. O orchestra discreta canta in surdina sub balcon. Eunuci imi faceau vant din foi de lipan. Si pe masa se lafaia o seletie discreta de canapele cu somon si boabe de lumina portocalie, numite simplu icre rosii.

Cand a venit ora culcarii mele, abia am putut intra in dormitor. Orbita fiind de asa un pat invapaiat. M-am strecurat cu evlavie intre faldurile moi. Si tinandu-mi respiratia, m-am lasat mangaiata cu puf de piersica pe pielita subtire de cireasa.

M-am apucat de nas si m-am scufundat. Am inceput indata sa inot in oceanul de matase. Am dat repede din picioare si m-am bagat la fund, incercand sa ating podeaua oceanului.

Dar un ocean de matase nu se comporta ca unul ordinar. Si prin urmare, nu are un sfarsit palpabil. Nu-i nimic. Omul cat traieste, invata. Chiar si cireasa.

Tot zbenguindu-ma prin unde, am intalnit creaturi uimitoare. Caluti de matase si pisici de matase si chiar si elefantul de matase. M-am tot gandit dar nu pot sa inteleg si pace cum si pe unde se infrateste el cu elefantul de pamant.

Am gasit apoi o colonie imensa de viermi de matase. Ei crosetau cu mic cu mare, folosind andrele groase, tocmai oceanul in care imi faceam de lucru. M-am indepartat si am cules sirag de perle zmeurii. Pe care mi l-am petrecut in graba dupa gat.

Am iesit putin sa iau aer. Nu pot sta chiar mult sub matase. N-am antrenament. Cat zbucium. Apoi, rezemata in coate de marginea oceanului, am cufundat un pai in oceanul zmeurat si am inceput sa beau cu sete. Ca dupa efort, normal.

Am prins curaj si am sarit in cap in oceanul de matase. M-am luat la intrecere cu cei mai iuti curenti. Si apoi am inotat pe spate, starnind valuri de spuma roz inchis. Toata lumea era a mea.

Cand m-am hotarat sa ma culc, era tarziu deja. Am pus capul usor pe perna. Am tras cearceaful de matase pana unde incepe barbia de cireasa. Si am decis ca e timpul sa il las pe Mos Ene sa-si faca mendrele cu mine in tot acest context privilegiat.

Sa dormi in asternuturi zmeurii de matase e minunat. Ele genereaza racoare si placere la atingere. Dar cireasa s-a luptat toata noaptea cu ea insasi sa ramana in pat. Si sa nu ajunga in cine stie ce cotlon indepartat al lumii.

Pentru ca matasea sau poate culoarea a creat in pat un alunecus teribil. Si corpul astfel tentat a inceput sa faca giumbuslucuri si sa se joace, in loc sa doarma. Asa ca, fara bumbacul obisnuit pe post de gardian nocturn, e greu.

Cand te inconjori de matase, te cocoti pe o trambulina sofisticata. Care te poate arunca, in toiul noptii si in pielea goala, absolut oriunde. Si cum aveam si parul ud de la inot, mi-a fost frica sa nu racesc.

Asa am petrecut, tematoare, prima noapte in oceanul de matase.

iar a iesit nevasta din cireasa

wife

Ta-na-na-naaa. Credeati ca exagerez. Dada, acum 2 zile cand ziceam ca trecute vieti de domni si domnisori ma bantuie intr-un mod spectaculos. Credeati ca exagerez.

As vrea sa incep cu un mic preludiu explicativ. Aveti timp, da? Luati-va un castron cu floricele. Musai prajite in ceaun, acasa. Asa. Cand avea cireasa 19-20 de anisori. A primit o seama de cereri in casatorie.

Greu de inteles de ce vedeau barbatii in cireasa o potentiala nevasta. Ca ea era, sireaca, usor verde si acra la gust pe alocuri, se intelege. A refuzat 3 si la cea de-a 4-a a lesinat. Iar el, inginerul fara inima, a luat asta drept un da.

S-a facut nunta mare. Rubedeniile au dansat doar meniaito. Pentru ca atunci nu se inventase inca pinguinul. A curs vinul si mesenii s-au indestulat cu bucate ce le-au cazut bine. A fost nunta mare. Apoi un divort destul de mic.

Dupa care, cireasa nu prea mai avea fata de nevasta. Cred ca spunea inginerul fara inima tuturor celor pe care ii intalnea in cale ca ea nu stie sa faca mancare. Si e si cam cicalitoare.

Doar o singura data mai era sa lesine fatal. Dar s-a prins de ceva in cadere. Si oricum o data nu se pune. Prin urmare a crezut ca i-a disparut aceasta vocatie, de a fi nevasta, de-a pururi.

Era resemnata ca nimeni nu o sa mai vrea sa se opinteasca sa o treaca pragul. Ca nu va mai fi rugata sa poarte vestmantul puritatii. Si ca nici nu va mai avea ocazia sa arate familiei noului sot cearceafurile cinstei. Pacat.

I se zbatea putin ochiul drept la ideea ca nu va mai numara bani in loc sa faca sex in noaptea nuntii. Si ca nu o sa-i mai fie date pe mana camasi barbatesti botite. Spre a le face cum o sti ea purtabile.

Pana mai ieri a trait cu golul asta. Si de parca cohorta de tantari-foste dragosti nu era destul de inzdravenita. Si ciupiturile nu indestul de ferme, s-a mai intamplat ceva. A aparut tadaaa prietenul cu care cireasa se tinea de codita cand era mica.

Si el a spus, din negura vremii. Cireasa, vreau sa fii nevasta mea. Apoi a tras o injuratura pe cinste, imposibil de reprodus aici. Dar menita sa intareasca solicitarea si solicitudinea. Apoi au urmat niste argumente solide.

Apoi si niste explicatii menite sa faca o punte intre acum 19 ani si momentul prezent. Cireasa, sa scape telefonul si alta nu. Ultima data cand a vorbit (si ma refer vorbit) cu pretendentul la a sa mana a fost acum ceva ani. Deci de unde ideea asta?

Ea nu stie ce inteles au toate astea. Dar un lucru ii este destul de sigur. Lume, lume. Iar a iesit nevasta din cireasa. Si asta o stie chiar si cine e departe. Cireasa-nevasta loveste pe cine prinde. Netinand cont de granite geografice sau de timp.

Aviz amatorilor. Nunta sa fie, dar s-o stim si noi.