Când partea mea stângă a luat-o razna

Stăteam lângă el întâmplător în dreapta lui și partea mea stângă știa lucrul ăsta prea bine. Știa aproape mai bine ca întregul meu. Devenise electrică, cu furnici și cu lumini de avarie intermitente. Înnebunise cu totul. Tot corpul meu era în alertă doar că temperatura părții stângi era așa de ridicată încât mi-era frică de combustie laterală totală și finală stânga. Cred că dacă cineva ar fi venit pe loc cu un aparat de măsurat pofta, rezultatele ar fi reclamat venirea unei salvări. Dar nu voiam să știe. Lucrurile astea e mai bine să le ții pentru tine uneori.

Aș fi stat cu mâinile doar pe el, lipite cu superglu, dacă orgoliul nu m-ar fi împiedicat. Mă prefăceam că mă interesează vinul și conversația întreținută minimal cu ceilalți de la masă, mai ales că nimic nu lăsa de dorit. Despre situația părții mele stângi nu voiam să știe. Acolo unde pantalonii stăteau la 3 centimetri de ceilalți pantaloni și coastele mele se uitau ochi în ochi cu celelalte coaste și cotul meu glisa în vecinătate periculoasă pe celălalt cot, temperatura era de oțelarie. Sau mă rog, așa mi-am adus aminte că ne ziceau la școală când ne arătau poze comuniste cu oameni victorioși turnând lavă roșie în forme. Ziceau că acolo e infernal de cald. Și aici era.

Am rezistat așa ore în șir. Apoi am ajuns față în față și a înnebunit și partea mea dreaptă și nu am avut încotro și am leșinat și nu știu ce s-a mai întamplat.

 

Covoare și bărbați tineri

Două chestii nu pot eu refuza, atunci când mi se oferă. În primul rând covoarele.

Acum 10 ani aveam 600 de euro în buzunar și mergeam agale prin bazarul din Istanbul. Vândusem unui turc verigheta rezultată în urma căsătoriei cu inginerul fără inimă și și alte bijuterii obținute în aceeași perioadă de neagră amintire și acum voiam să le transform în altceva, de albă amintire. Îmi căutam mărgele de aur (cum sună asta, mărgele de aur) și așa că mă holbam cu atenție în vitrinele de un galben istovitor ale turcilor. A aparut un turc cu ochi sfârâitori, m-a tras conform dorinței mele într-un magazin de covoare și mi-a vândut un covor de culoarea cireșelor sălbatice și de toți banii pe care îi aveam la mine. N-am avut nicio șansă să nu-l cumpăr. Apoi m-a invitat să ne vedem seara în oraș și nici acum nu știu ce-a fost în capul meu de-am refuzat. Ca idee, după niște ani m-am întâlnit cu el afară din bazar de data asta ,într-un șuvoi uriaș de oameni, și nu m-a recunoscut. Dar mi-a dat un trandafir roșu și a trecut mai departe. Covorul, covorul se ține bine și azi.

Am crezut că a fost un caz izolat și că turcul era de vină.

Zilele trecute eram la Muzeul Țaranului și mă dusesem să cumpăr punctual șosete de lână și turtă dulce. Ieșisem deja și o doamnă cu covoare maramureșene m-a întrebat dacă nu vreau un covor. Nu voiam. S-a ținut după mine și mi-a tot arătat în mers câte ceva. I-am spus nu categoric de multe ori, i-am spus că sunt frumoase, dar că nu-mi trebuie. Câteva minute mai târziu aveam pe umăr un covor cu culori vii, pe care nu apucasem să-l văd bine că era întuneric beznă. Se potrivește de minune în sufragerie.

Despre bărbați tineri pot să spun desigur doar teoretic că am aceeași problemă. N-am verificat.

Am nevoie de CNSD

Cu majoritatea serviciilor care sunt de făcut pe lume încerc să mă descurc cum pot în regie proprie. Sigur, e mai greu de crezut că o să-mi vopsesc cu mâna mea un cojoc de blană sau o să-mi pingeluiesc eu însămi niște pantofi  sau o să-mi prelucrez ceva prin așchiere da solo. Dar uite, mi-am dat geamurile cu lac singură spre a mă pregăti de winter is coming. Până la urmă și cu despărțirile mă descurc, că n-am încotro. Dar aș plăti aproape generos pe cineva care să facă lucrul ăsta cu seriozitate, profesionalism și experiență în locul meu. Doresc cu ardoare să existe o entitate, să zicem CNSD (Compania Națională de Servicii de Despărțire), care să-mi asigure servicii decente de rupere a pisicii, la standarde iso și tot ce mai trebuie pentru ca lucrurile să se întâmple ok. Fără să mai fiu nevoită să bâigui eu ceva uitându-mă fix dar totuși mobil în ochii cuiva care e de obicei uluit când aude că trebuie să ies. Urăsc să fac asta și tergiversez tocmai pentru că urăsc să fac asta. Colecționez luni bune de relație fără dragoste doar din lașitate. Aș prefera să explic unui agent cum stă treaba și el să facă mai departe ce-o crede. Să-mi trimită scanată doar semnatura de primire. Și nici când mi-o iau eu nu e mai bine. Când primesc vestea asta oribilă chiar de la personajul de la care mă aștept mai puțin, rămân fără aer, dar cu mai multă culoare în obraji decât ar trebui. Se vede că mor, oricum aș da-o la întors. Și nu vreau să-i arăt tocmai lui că mor. Mai bine să vină un ofițer de la CNSD, unul îmbrăcat la costum negru ca să marcheze solemnitatea momentului, și care să-mi zică ca în filmele americane când moare cineva într-un război și trebuie anunțată ruda, doamnă, îmi pare rau, andrisantul nu mai poate. M-a rugat să vă dau cd-urile astea obosite de atâta frecat prin mașină în excursiile voastre comune și tricoul ăsta cam lăbărțat în care obișnuiați să dormiți la el și tigaia asta încăpătoare și m-a rugat să îi dați ciorapii că sunt de firmă și erau dintr-un set de 3 și nu vrea să-i desperecheze, că doar în ei nu-i transpiră picioarele, și vrea și hamacul în care v-ați zbenguit amândoi și și cablul hdmi și cu asta basta. Îmi pare rău, dar vă recomand, după câte am vâzut la viața mea, să nu vă cramponați. Mai bine semnați aici fără undă de impotrivire. Decizia este finală. Mai bine așa.

Iar dacă statul nu poate să-mi ofere așa ceva, adică servicii de dat și luat papucii, atunci poate o companie privată sau chiar un ong mai de Doamne-ajută. Dar lucrurile nu trebuie lăsate așa. Vreau puțină decență.

 

Cum o pereche de sâni îți poate salva viața

Mergeam cu bicicleta în liniște prin cartierul evreiesc. La o răscruce de străduțe, m-am așezat în spatele unei dube mari și acum așteptam amândouă, duba și cu mine, să treacă toate mașinile să trecem apoi și noi. Cum răbdare nu am cu carul și nici măcar cu păharul, am încercat să trec printre dubă și trotuar, dar spațiu nu era, pentru că duba era aproape lipită de bordură și străduța era mică, așa că am pufnit disprețuitor și am ramas în spatele ei așteptând. Atunci a apărut tipul care s-a uitat cu interes la sânii mei. Era întâmplător și o zi din aia când purtam o bluză care face obiectele din imagine să pară fix la fel de mari pe cât sunt și în realitate. Sau poate nu întâmplător, că de-aia eu vorbesc astăzi aici cu nonșalanță, și nu vorbesc dintr-un alt loc, mai special. Tipul s-a uitat, eu mi-am văzut de ale mele, că sunt cam obișnuită, el a trecut mai departe. Doar că lui i s-a părut că nu a văzut suficient de bine și s-a oprit din mers și s-a întors să se mai uite o dată, ca să fie sigur. Și atunci a văzut că duba de spatele căreia eram lipită, așteptând să plece odată de pe loc, începuse să dea încetișor și pe mutește cu spatele și că între mine și ea mai erau 1.7 cm și ea nu se oprea, oh nu se oprea. Eu mă gândeam la ceva, oricum nu văzusem nimic, cred că eram la schi, că se apropie sezonul și trebuie să găsesc cazare mișto și tocmai survolam Cervinia. Tipul a sărit ca o pumă urbană la șofer și a dat cu mâna în carcasa de dubă și a urlat la el să oprească. Și uite-așa eu sunt teafară și duba nu m-a făcut afiș și sânii mei au făcut, încă o dată, ceea ce au făcut până la urmă de atâtea ori: m-au ajutat să trăiesc mai bine. Nu o să mă mai supăr niciodată când o să mă fluiere muncitorii. Lasă, bine că sunt atenți căci orașul e un loc periculos.

Carne versus conversație

Știți zicala aia cu penisul care nu știe carte. Sigur, de multe ori e așa, uită sexul masulin tot ce s-au chinuit dascăli cu renume să-l învețe în ani buni de școală. Dar e nedreaptă rău. Eu așa zic. Că nici vaginul nu e chiar dus la biserică absolut în fiecare duminică. Carnea are și ea rolul ei și pentru femeie. Și conversația are. Dar nu pot eu sa bag mâna în foc pentru mine, de fiecare dată, că sunt în toate mințile și că sigur învinge conversația, că așa ar fi frumos. Sunt situații când, de dragul cărnii, aleg să uit că-mi trebuie și ceva conversație, mai ales toamna. Sunt corpuri atât de uluitoare care se preumblă prin fața-mi încât îmi vine să râd dacă mă întrebi de conversație. Să fie carne, asta e tot ce contează uneori. Adică dacă te întâlnești cu un corp cât trebuie de zvelt, tapetat cu mușchi de dimensiuni decente, acoperit cu piele fină, bronzată, din care ies aburi de masculinitate de te ia cu leșin, nu e bun corpul ăla pentru că trebuie să fie dublat de conversație? Să fim serioși.

La mine sigur e bătălie pe viață și pe moarte și nu se termină niciodată. Nici nu știu cu cine să țin. Uneori sunt confuză. Când îi dă conversația un pumn în gură cărnii de cade asta pe jos și se face arșice și urmează apoi o serie de evenimente bărbat-femeie profund culturale, și anume filme, cărți, muzici, discuții despre ecologie și consumism, când vine carnea tare din spate și o țintuiește pe conversație la podea și o strânge de gât până conversația se înroșește rău la față și cedează. Eu mă uit neputincioasă și nu intervin și apoi urmează o serie de documentare de tip animal planet, doar că mamiferul sunt chiar eu. Să nu zicem doar de penis, că el e nedus pe la cursuri. Iată că se poate întâmpla orișicui. Și ce bine e când se întâmplă. Vrei să chiulești de la mate și română toată viața, dacă e.

 

Alinturile la bărbați

Mie nu îmi plac alinturile nici măcar când e vorba de femei. De-aia nici eu nu mă miorlăiesc către cineva, femeie sau bărbat sau mamă, și nici nu țin în jurul meu femei care să simtă nevoia să mi se frece mie sau altcuiva ca niște pisici pe lângă picior, din dorința de a se alinta. Nu înțeleg alinturile. Nu știu la ce folosesc și nici nu vreau să aflu. Mă lase rece. Ba nu, mă lasă mai rău decât rece. Mă afectează neplăcut. Alinturile mi se par un fel de artificiu, un fel de deviere de la ce avem de vorbit. Un apendic care brusc se inflamează și are nevoie de atenție. Cei care se alintă au nevoie pasămite de ceva de la cei în fața cărora aleg să se poarte în felul ăsta. Ce e ceva-ul ăla, Dumnezeu cu mila. Dacă mi se întâmplă, abia aștept să se termine, să putem vorbi apoi omenește despre ce vrem și putem fiecare.

La bărbați însă, mi se par un dezastru. Pot să pricep că femeile sunt niște ființe mai pisicoase din construcție și că unii bărbați sunt capabili să și aprecieze lucrul ăsta. Dar pentru mine bărbatul este sau de fapt mi-l doresc un personaj puternic ce n-are nevoie de gudurări sau mișcări grațioase și legănări ușoare (ce zice la dex la alint) pentru a spune ce vrea. Mă gândesc că i se potrivește mai bine bărbatului să fie un personaj dintr-o bucată, care să comunice mai puțin prin răsfăț și răzgâială (ce mai zice la dex la alint) și mai mult prin fapte și tăceri. Pentru că eu nu mă alint, am atras lângă mine în mare parte bărbați care nu recurg nici ei lucrul ăsta. În ultima vreme însă ceva s-a schimbat. La mine probabil. Bărbații pe care îi întâlnesc fac, spun și îmi arată chestii trăznite și când îi întreb ce-a fost asta și ce trebuie să fac cu ea îmi raspund că nimic, că era doar un alint. Moment în care mie mi se pare că ei șchiopătează ușor (un înteles secundar al alintului, tot din dex) și că probabil că au nevoie de ajutor.

Degetele de la picioarele bărbaților

Picioarele bărbaților lângă care mă opresc să îmi trag sufletul îmi generează mari emoții. Mai ales partea aia cu care calcă ei pas după pas când se mișcă prin bucătărie, când se deplasează spre bere, cu care apasă pe ambreiaj și pe frână. Aia pe care o ascund în pantofi, care vine prevăzută cu degete. Ele pot fi decente sau chiar frumoase. Uite știu un bărbat caruia îi vin bine toate sandalele. Are cele mai frumoase picioare de om și când e desculț îmi vine să mă uit fix și să îl și urmăresc. Dar de așa de multe ori sunt îngrozitoare din construcție și nu e nimic de făcut spre îmbunătățirea lor, încât normal că prima întâlnire cu degetele bărbatului îmi ridică tensiunea.

Când descopăr că sunt rele și totuși restul bărbatului îmi place, adică de la degete în sus, e greu. Chestia neplacută e că ele vin cu el peste tot mult mai tare ca cele frumoase, ca veștile rele care circulă mai repede. Trebuie să mă înham să petrec prea mult timp cu ele și îmi stau în gât. Se ițesc nonșalante și cand mâncăm, participăcu veselie  și când facem sex, se prezintă și când ne plimbăm ținându-ne de mâini și e vară. Apar în cele mai neașteptate ocazii. Degeaba încerc să nu le văd. Dar degetele de la picioare, mai ales când sunt urâte, au o voce ascuțită și nu tac o clipă, atrăgându-mi atenția când mi-e lumea mai dragă. Ba grăsuțe ca și cum n-au putut să se oprească și au consumat de capul lor prea multă ciocolată, ba turtite ca și cum au fost strânse veșnic cu ușa de un stăpân nemilos, ba cu unele dintre degete explodate ca la un cataclism și altele nu, că rămăseseră acasă în ziua aia, ba prea late precum călcate de un elefant pe cap, ba nefiresc de subțiri ca și cum a tras de ele cineva care avea doar prea puține studii de rezistența materialelor. Când sunt urâte, mereu mi-e greu să mă întâlnesc cu ele, chiar dacă le-am văzut din nou și din nou, de atâtea ori.

 

Noaptea dragostei noastre

Mă înțeleg bine cu un bărbat în timpul zilei. Când vine noaptea însă, patul devine un duios câmp de bătălie. Trebuie să îl informez pe bărbat că nu pot adormi cu muzică și aici urmează prima dezamagire. Toți bărbații vor să adoarmă cu muzică, lângă mine. Cred ca așa sunt bărbații tuturor, cred că așa sunt bărbații.

Apoi, dacă e vară, trebuie să le aduc la cunoștință că nu pot dormi cu aerul condiționat pornit. A doua dezamăgire. Toți bărbații vor să adoarmă noaptea legănații de vanticelul înghețat al aerului condiționat lângă mine. Așa sunt toți bărbații.

Dacă bărbatul vrea să adormim îmbrățișați tocmai ca să uite că nu poate adormi alintat de muzică și nici în răcoarea binefăcătoare, e momentul să-mi dreg vocea și să intervin din nou. Am nevoie de spațiu când dorm. Nu pot să dorm strânsă lângă cineva, chiar dacă-mi place tare. Nu pot nici măcar să dorm cu fața întoarsă către el și să suport cele 2 mici tulumbe de aer cald care îi ies în mod regulat din nas.

Dacă bărbatul vrea să mai citească, o sa afle că nu pot adormi cu lumină. Nu pot, na. În plus, paginile fac un zgomot groaznic atunci când sunt întoarse. Ca atunci când deschizi o criptă veche. Iar dacă deschizi des cripta aia, pagină cu pagină, vai și-amar. Dacă bărbatul vrea să se mai uite puțin la tv până adoarme, deși nu pot să-mi închipui de ce am avea noi un tv în camera dragostei noastre, trebuie să știe că nu pot dormi cu luminile televizorului și nici cu sunetele care vin din el chiar dacă bărbatul susține că nu sunt și nu le poate distinge. E un fel de țiuit, așa.

Dar desigur, când dragostea lovește, toate astea par să nu mai conteze timp de o noapte. Apoi mai vedem noi.

Când se lasă cu frigiditate

Știam că relațiile te pot face să zbori fără să ridici un deget. Să stai pe loc chiar dacă dai din aripi cu disperare, încercând să te desprinzi de pământ. Să râzi ca prostul când nu e nimic de râs, doar pentru că ai inima prea mare și nu pare că mai încape în piept, unde stă de obicei. Să simți că ai un pietroi mare atârnat de gât care te însoțește permanent și un altul, mai mic, vârât în gât. Să te sufoci de exaltare deși nu se întâmplă absolut nimic interesant. Să rămâi indiferent când plouă vara și miroase mișto a asfalt ud sau să te întristeze ninsoarea, în loc să te încânte. Să îți pui pe față o mască care să rămână așa indiferent de context. Masca ta de om copleșit, care nu mai are chef de nimic, nici măcar să mai vorbească despre ce i se întâmplă, pentru că ce a fost de spus s-a zis deja. Să bei prea mult. Să nu mai bei deloc. Să vrei să fugi de-acasă, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să te înrolezi în Crucea Roșie. Să vrei să nu mai ieși o vreme din casă, chiar dacă n-ai pâine și unt și vin. Să râzi cu clăbuci. Să plângi cu bulbuci. Dar că atunci când se termină relațiile îți pot provoca frigiditate, asta nu știam. Credeam că din contră. Mai bine mă alegeam cu o salbă de negi, că ăia se cauterizează și aia e. Tot ce pot să sper este că e temporară.

Ce au în comun tinder și părul pubian alb

Când ai injurde40 ai văzut destule. Puține lucruri te șochează chiar așa de tare încât să faci ochii mari, precum două găletușe pline cu apă tulbure. De exemplu știi că atunci când te duci la un first date se poate să a. Îți fie rușine de rușinea lui. b. Te distrezi de minune. c. Ajungi în pat deși nu ești epilată. d. Nu vină nimeni. Iar când ai un partener de durată și crezi că totul e în ordine, brusc se poate să a. Continue totul într-o notă perfectă. b. Să descopere că e homosexual, deși știi că și înaintea ta a avut multe iubite stabile. c. Să se îndrăgostească el de o femeie mult mai în vârstă, care este și foarte grasă și are un pechinez. d. Să îți vină ție să te faci neapărat instructor de yoga în Nepal și el să nu vrea să vină. Mă rog, ideea este că la vârsta asta știi că se poate întâmpla oricând absolut orice. Și totuși. Șocul pe care îl încerci când îți găsești prietenul pe tinder aproape că depășește șocul găsirii primului păr pubian de culoare albă. Și deși știi că te-ai potrivi bine cu el, cu prietenul, nu cu părul pubian alb, cu care nu-ți trece prin cap că te-ai putea obișnui vreodată, aproape că nu-ți vine să dai swipe în dreapta. Îți vine doar să faci incantații să se întâmple un cataclism feroce doar la adresa ta (cutremur/viitură/tsunami/surpare de mal/fulger/grindină cât oul de gâscă), în timp ce prietenul tău e în casă și tu ești afară. Apoi să suni la asigurări, ca să îți poți reface casa.