Fractură deschisă de inimă

Am mers împreună cu iubitul meu acum câțiva ani la un festival de jazz celebru pentru prima oară. Asta înseamnă că nici eu nici el nu mai fusesem vreodată la acel eveniment. A fost foarte bine, eram îndrăgostiți rău sau cel puțin eu eram și ne-a plăcut la nebunie. Țin și acum minte senzația de beatitudine legată și de descoperirea festivalului, dar și de tot ce-am mai făcut noi pe-acolo. A fost una din cele mai tari vacanțe pe care le-am făcut vreodată. Am stat la cort și ne-am gospodărit mișto împreună, ne-am gătit cafeaua la primus dimineața într-un soare mângâios, am făcut baie chiuind în pielea goală într-un lac din împrejurimi, ne-am uitat la stele. Am cules zmeură de prin crăci, am ciocnit pahare cu vin și am dat pe noi, am făcut foc seara și am tăcut la el cu atâta armonie că și stelele de care ziceam mai sus se opreau din treaba lor de stele și se uitau la noi cu duioșie, dându-și coate. Am experimentat împreună dureri de spate de la atâtea nopți dormite în cort, am făcut indigestie la unison, am împărțit multe cutii de pate de ficat, am copt cartofi la foc mic. Toate astea, și bune și rele, ne-au încântat atunci. Iar festivalul era pe fundalul nostru și noi eram pe fundalul festivalului. Îmi amintesc de vacanța aia cu mare drag și nu credeam că o poate întina ceva. Când, ce să vezi. Aud și aproape că și văd, că lumea e mică și eu am multă imaginație, cum iubitul meu de atunci se duce anul ăsta la festival cu o altă gagică. Să cad jos și alta nu. Și eu am mai fost de atunci la festival fără el, dar fără un hăndrălău nou. M-au apucat pe rând furia și frustrarea și neputința și apoi toate astea într-un cocktail miraculos combinate. Mare minune că nu am și înnebunit. Probabil și-au pus cortul aproape de unde ne-am pus noi cortul. Probabil au ocupat locuri la festival de unde știa el deja că se vede cel mai bine. Probabil au sărit împreună în aceeași apă și au privit aceleași stele și au înghițit zmeură din aceleași crăci. Probabil (sau mai degrabă sper, după toate astea) că a făcut și cu ea indigestie. Și pentru că eu însămi nu aveam cum să-l opresc sau nici măcar cum să-i cer socoteală fără să fiu ridicolă, mi-aș fi dorit ca festivalul să facă asta pentru mine. Să-i scaneze la intrare retina lui aflată în baza de date și să i-o scaneze și pe-a ei și să le bareze drumul și să înceapă din senin și un sunet metalic de avertizare, oprindu-i să intre. Și să se audă și o voce puternică de robot pe fundal care să îi zică lui numele și CNP-ul și să îl roage să se prezinte la ghișeul de bilete pentru returnarea banilor și smulgerea cu un clește uriaș, înfricoșător, a brățărilor de festival. Domnule ix, să continue vocea nefirească a festivalului, tu, care ești fost iubit al Sanei, te rugăm respectuos să părăsești incinta și te îndemnăm să simți și rușine. E scandalos și nedrept ce ai încercat să faci, noroc că noi, angajații festivalului, suntem vigilenți. Ai vrut să vii la festival cu o altă femeie când lucrul ăsta, odată ce ai fost deja cu Sana, nu mai e posibil. O să fii tăvălit prin smoală și apoi fulgi și o să fi purtat așa prin județul Caraș Severin și o să primești si o amendă piperată de la Consiliul Zonal pe Parte de Sentimente Călcate Gratuit în Picioare din regiunea Banatului. Pleacă, pleacă degrabă și aici fără ea să nu te mai arăți. Și aici el se rușina și părăsea locul în dezordine și începea filmul.

***

Dacă știți serialul Black Mirror, atunci nu e cazul să citiți această explicație. Dacă nu-l știți, este vorba despre mai multe episoade minunat realizate (musai de văzut) după niște scenarii care îți fac părul măciucă. Sunt toate cu tentă ușor SF, dar simți bine că ar putea să fie reale destul de rapid în viața noastră de zi cu zi. Episoadele au diverse teme, dar au în centru evoluția rapidă și absurdă a tehnologiei în viețile noastre, un fel de invazie care pare normală. Se pot vedea în orice ordine și sunt fascinante. Subiectul meu de astăzi sper eu că s-ar putea califica ca subiect de Black Mirror, dacă serialul ar lansa o campanie publică de găsire de subiecte.

Anunțuri

Facebook, porcule

Mi-a venit la un moment dat să joc afară din liga mea din punct de vedere sentimental sau să-i zicem sexual, astfel că m-am împiedicat și m-am lăsat scoasă la cofetărie de o serie de bărbați prea tineri, prea frumușei, prea ca la țară. Skinny, cu mult păr în cap și meserii sexi, genul ăla despre care, dacă ai minte suficientă, înțelegi singură și repede că nu e cazul. Până atunci, eu mereu avusesem lângă mine bărbați de vârsta mea, care de atâta viață intelectuală aveau ceva carne în plus pe ei și le pica părul din cap mai ceva ca la un concurs. Dar na, eu mă simțeam acum pe cai mari și am și crezut că în felul ăsta, consumând carne tânără și macră la discreție, îl uit pe bărbatul care îmi plăcea de fapt. Pedeapsa pentru faptul că mi-am depășit condiția nu a întârziat să apară și ei m-au părăsit rapid unul câte unul, înainte să le pot eu arăta pe deplin ce înseamnă chestia asta că frumusețea vine din interior. Sigur, între noi nu apucase să se închege cum trebuie o relație bazată pe încredere și respect reciproc, de fapt dacă îmi aduc aminte bine, cu unul dintre ei am apucat să mă încheg o singură dată și și atunci pe sponci, deci profunzimea lipsea. Dar ce pot să zic, om sunt și eu, și nu mi-a convenit deloc faptul că au dispărut ca niște măgari în ceață unul după altul și că eu am rămas cu ochii în soare. Mi-am lins rănile și aia e. Dar taman când mă lingeam mai cu foc, a intervenit facebook să-mi dea lovitura de grație. Interacțiunea mea cu frumușeii ăștia fusese de foarte scurtă durată, dar suficient de lungă încât lui facebook să i se pară că suntem prieteni buni, astfel că a început cu o frenezie demnă de o cauză mai bună să mi-i aducă zilnic în lista scurtă de chat. Aia din dreapta jos în care apare de obicei mama și marea mea dragoste din fundal și prietena mea cea mai bună Cerbu și încă vreo 5 prieteni foarte buni. Eu speram că o să uit repede cum am fost părăsită în fel și chip, dar a fost totuși o perioadă lungă în care facebook nu m-a lăsat să mă cicatrizez și mă anunța prin apariția online la ce oră se trezește unul dintre ei, astfel încât puteam lesne să mi-l închipui tălălălind în chiloți prin casă cu căciula aia de păr în dezordine intrându-i delicios în ochi, în drum spre baie. Apoi, altul dintre ei avea o poză la profil în care era pe jumătate gol și arăta așa de bine în ea și și în realitate încât, oricât voiam eu să îl uit, nu puteam să nu mă holbez la poză până îmi lăcrimau ochii și trebuia să plec de la serviciu spre casă. Cel de-al treilea apărea la ore nevrotice și pe neașteptate și arăta în poza aia de profil atâta de ademenitor, o poză cu o postură sălbatică, încât posibilitatea ca eu să uit mai repede sălbăticia în care ne complăcusem amândoi o vreme era mică. În mod ironic erau puși unul sub altul și mă sfidau toți trei. Facebook, porcule, îmi vine să te dau în judecată pentru că m-ai făcut cu capul.

Importanța apei minerale în relațiile sentimentale

Când un bărbat vine în vizită și cere apă minerală, eu îi dau, dar nu reușesc decât rareori să-i dau cu inima curată. Cu apa plată e ok, pe aia o mai face și cana cănilor cu apă selecționată cu grijă de la robinet. Dar apa minerală îmi place mult și ea e cărată cu cârca mea fragilă cu bicicleta și apoi pe scăriși se termină mereu prea repede și nu pot renunța la ea fără resentimente. Când bărbatul pune buzele pe pahar și dă ușor capul pe spate așezându-se în poziția cea mai prielnică pentru a obține lichidul, informația că bea dintr-un rezervor obținut cu trudă pe care l-am pregătit eu personal strop cu strop nu-mi dă pace. Îmi vine să-l întreb malițios ei, cum e, îți place? Și apoi să-i spun nici nu realizezi tu ce efort se ascunde în culise pentru ca tu să bei nestingherit paharul ăsta cu apă. Sau îmi vine sa-i zic bea, simte-te bine, distrează-te, nu-i problemă, dar apoi du-te și cumpară și înlocuiește ce-ai consumat. Vreau să te văd că îți dai seama în timp ce bei de cât de prețios e lichidul ăsta pe care-l bagi în tine ca-n spital. Vreau să te văd că murmuri și mormăi și gemi de plăcere și vreau să te arăți recunoscător. Știu relații care au durat mai mult decât era cazul pentru că el cumpăra mereu apă minerală și asta era ceva aproape vital și ea nu știa ce alt aranjament să găsească în schimb astfel încât aprovizionarea cu apă să nu se sisteze. Știu alte relații care nu, nu pot spune că s-au sfârșit din pricina apei, dar ea a fost cea care a erodat pic cu pic temelia iubirii, exact cum se întâmplă în natură, pentru că el nu lua mai deloc apă, doar puțină și după mari rugăminți, dar cum o vedea în jur, o hăpăia cu nesaț. Odată îmi amintesc că a venit în vizită un bărbat însetat. La venire, când nu știam exact cât ii e setea de mare, l-am primit în casă cu plăcere. Dar apoi, pe măsură ce cerea nonșalant pahar după pahar, am început să am sentimente amestecate. La al 4-lea pahar, deși pielea oacheșă și ochii lui negri insolenți îmi plăceau mai mereu, voiam doar să plece. Nu a fost un caz izolat, mai băuse de multe ori și în trecut, dar acum mi se umpluse mie paharul, paharul cu numărul 4. Cu femeile e ok, lor le dau cu plăcere, ele știu să aprecieze. Bărbați, când veniți în vizită nu vă bateți capul cu florile. Dacă nu puteți procura un carton cu amandine, luați 2 sticle mari de apă minerală și dragostea se va revărsa ca un izvor, direct de la sursă.

Când partea mea stângă a luat-o razna

Stăteam lângă el întâmplător în dreapta lui și partea mea stângă știa lucrul ăsta prea bine. Știa aproape mai bine ca întregul meu. Devenise electrică, cu furnici și cu lumini de avarie intermitente. Înnebunise cu totul. Tot corpul meu era în alertă doar că temperatura părții stângi era așa de ridicată încât mi-era frică de combustie laterală totală și finală stânga. Cred că dacă cineva ar fi venit pe loc cu un aparat de măsurat pofta, rezultatele ar fi reclamat venirea unei salvări. Dar nu voiam să știe. Lucrurile astea e mai bine să le ții pentru tine uneori.

Aș fi stat cu mâinile doar pe el, lipite cu superglu, dacă orgoliul nu m-ar fi împiedicat. Mă prefăceam că mă interesează vinul și conversația întreținută minimal cu ceilalți de la masă, mai ales că nimic nu lăsa de dorit. Despre situația părții mele stângi nu voiam să știe. Acolo unde pantalonii stăteau la 3 centimetri de ceilalți pantaloni și coastele mele se uitau ochi în ochi cu celelalte coaste și cotul meu glisa în vecinătate periculoasă pe celălalt cot, temperatura era de oțelarie. Sau mă rog, așa mi-am adus aminte că ne ziceau la școală când ne arătau poze comuniste cu oameni victorioși turnând lavă roșie în forme. Ziceau că acolo e infernal de cald. Și aici era.

Am rezistat așa ore în șir. Apoi am ajuns față în față și a înnebunit și partea mea dreaptă și nu am avut încotro și am leșinat și nu știu ce s-a mai întamplat.

 

Covoare și bărbați tineri

Două chestii nu pot eu refuza, atunci când mi se oferă. În primul rând covoarele.

Acum 10 ani aveam 600 de euro în buzunar și mergeam agale prin bazarul din Istanbul. Vândusem unui turc verigheta rezultată în urma căsătoriei cu inginerul fără inimă și și alte bijuterii obținute în aceeași perioadă de neagră amintire și acum voiam să le transform în altceva, de albă amintire. Îmi căutam mărgele de aur (cum sună asta, mărgele de aur) și așa că mă holbam cu atenție în vitrinele de un galben istovitor ale turcilor. A aparut un turc cu ochi sfârâitori, m-a tras conform dorinței mele într-un magazin de covoare și mi-a vândut un covor de culoarea cireșelor sălbatice și de toți banii pe care îi aveam la mine. N-am avut nicio șansă să nu-l cumpăr. Apoi m-a invitat să ne vedem seara în oraș și nici acum nu știu ce-a fost în capul meu de-am refuzat. Ca idee, după niște ani m-am întâlnit cu el afară din bazar de data asta ,într-un șuvoi uriaș de oameni, și nu m-a recunoscut. Dar mi-a dat un trandafir roșu și a trecut mai departe. Covorul, covorul se ține bine și azi.

Am crezut că a fost un caz izolat și că turcul era de vină.

Zilele trecute eram la Muzeul Țaranului și mă dusesem să cumpăr punctual șosete de lână și turtă dulce. Ieșisem deja și o doamnă cu covoare maramureșene m-a întrebat dacă nu vreau un covor. Nu voiam. S-a ținut după mine și mi-a tot arătat în mers câte ceva. I-am spus nu categoric de multe ori, i-am spus că sunt frumoase, dar că nu-mi trebuie. Câteva minute mai târziu aveam pe umăr un covor cu culori vii, pe care nu apucasem să-l văd bine că era întuneric beznă. Se potrivește de minune în sufragerie.

Despre bărbați tineri pot să spun desigur doar teoretic că am aceeași problemă. N-am verificat.

Am nevoie de CNSD

Cu majoritatea serviciilor care sunt de făcut pe lume încerc să mă descurc cum pot în regie proprie. Sigur, e mai greu de crezut că o să-mi vopsesc cu mâna mea un cojoc de blană sau o să-mi pingeluiesc eu însămi niște pantofi  sau o să-mi prelucrez ceva prin așchiere da solo. Dar uite, mi-am dat geamurile cu lac singură spre a mă pregăti de winter is coming. Până la urmă și cu despărțirile mă descurc, că n-am încotro. Dar aș plăti aproape generos pe cineva care să facă lucrul ăsta cu seriozitate, profesionalism și experiență în locul meu. Doresc cu ardoare să existe o entitate, să zicem CNSD (Compania Națională de Servicii de Despărțire), care să-mi asigure servicii decente de rupere a pisicii, la standarde iso și tot ce mai trebuie pentru ca lucrurile să se întâmple ok. Fără să mai fiu nevoită să bâigui eu ceva uitându-mă fix dar totuși mobil în ochii cuiva care e de obicei uluit când aude că trebuie să ies. Urăsc să fac asta și tergiversez tocmai pentru că urăsc să fac asta. Colecționez luni bune de relație fără dragoste doar din lașitate. Aș prefera să explic unui agent cum stă treaba și el să facă mai departe ce-o crede. Să-mi trimită scanată doar semnatura de primire. Și nici când mi-o iau eu nu e mai bine. Când primesc vestea asta oribilă chiar de la personajul de la care mă aștept mai puțin, rămân fără aer, dar cu mai multă culoare în obraji decât ar trebui. Se vede că mor, oricum aș da-o la întors. Și nu vreau să-i arăt tocmai lui că mor. Mai bine să vină un ofițer de la CNSD, unul îmbrăcat la costum negru ca să marcheze solemnitatea momentului, și care să-mi zică ca în filmele americane când moare cineva într-un război și trebuie anunțată ruda, doamnă, îmi pare rau, andrisantul nu mai poate. M-a rugat să vă dau cd-urile astea obosite de atâta frecat prin mașină în excursiile voastre comune și tricoul ăsta cam lăbărțat în care obișnuiați să dormiți la el și tigaia asta încăpătoare și m-a rugat să îi dați ciorapii că sunt de firmă și erau dintr-un set de 3 și nu vrea să-i desperecheze, că doar în ei nu-i transpiră picioarele, și vrea și hamacul în care v-ați zbenguit amândoi și și cablul hdmi și cu asta basta. Îmi pare rău, dar vă recomand, după câte am vâzut la viața mea, să nu vă cramponați. Mai bine semnați aici fără undă de impotrivire. Decizia este finală. Mai bine așa.

Iar dacă statul nu poate să-mi ofere așa ceva, adică servicii de dat și luat papucii, atunci poate o companie privată sau chiar un ong mai de Doamne-ajută. Dar lucrurile nu trebuie lăsate așa. Vreau puțină decență.

 

Cum o pereche de sâni îți poate salva viața

Mergeam cu bicicleta în liniște prin cartierul evreiesc. La o răscruce de străduțe, m-am așezat în spatele unei dube mari și acum așteptam amândouă, duba și cu mine, să treacă toate mașinile să trecem apoi și noi. Cum răbdare nu am cu carul și nici măcar cu păharul, am încercat să trec printre dubă și trotuar, dar spațiu nu era, pentru că duba era aproape lipită de bordură și străduța era mică, așa că am pufnit disprețuitor și am ramas în spatele ei așteptând. Atunci a apărut tipul care s-a uitat cu interes la sânii mei. Era întâmplător și o zi din aia când purtam o bluză care face obiectele din imagine să pară fix la fel de mari pe cât sunt și în realitate. Sau poate nu întâmplător, că de-aia eu vorbesc astăzi aici cu nonșalanță, și nu vorbesc dintr-un alt loc, mai special. Tipul s-a uitat, eu mi-am văzut de ale mele, că sunt cam obișnuită, el a trecut mai departe. Doar că lui i s-a părut că nu a văzut suficient de bine și s-a oprit din mers și s-a întors să se mai uite o dată, ca să fie sigur. Și atunci a văzut că duba de spatele căreia eram lipită, așteptând să plece odată de pe loc, începuse să dea încetișor și pe mutește cu spatele și că între mine și ea mai erau 1.7 cm și ea nu se oprea, oh nu se oprea. Eu mă gândeam la ceva, oricum nu văzusem nimic, cred că eram la schi, că se apropie sezonul și trebuie să găsesc cazare mișto și tocmai survolam Cervinia. Tipul a sărit ca o pumă urbană la șofer și a dat cu mâna în carcasa de dubă și a urlat la el să oprească. Și uite-așa eu sunt teafară și duba nu m-a făcut afiș și sânii mei au făcut, încă o dată, ceea ce au făcut până la urmă de atâtea ori: m-au ajutat să trăiesc mai bine. Nu o să mă mai supăr niciodată când o să mă fluiere muncitorii. Lasă, bine că sunt atenți căci orașul e un loc periculos.

Carne versus conversație

Știți zicala aia cu penisul care nu știe carte. Sigur, de multe ori e așa, uită sexul masulin tot ce s-au chinuit dascăli cu renume să-l învețe în ani buni de școală. Dar e nedreaptă rău. Eu așa zic. Că nici vaginul nu e chiar dus la biserică absolut în fiecare duminică. Carnea are și ea rolul ei și pentru femeie. Și conversația are. Dar nu pot eu sa bag mâna în foc pentru mine, de fiecare dată, că sunt în toate mințile și că sigur învinge conversația, că așa ar fi frumos. Sunt situații când, de dragul cărnii, aleg să uit că-mi trebuie și ceva conversație, mai ales toamna. Sunt corpuri atât de uluitoare care se preumblă prin fața-mi încât îmi vine să râd dacă mă întrebi de conversație. Să fie carne, asta e tot ce contează uneori. Adică dacă te întâlnești cu un corp cât trebuie de zvelt, tapetat cu mușchi de dimensiuni decente, acoperit cu piele fină, bronzată, din care ies aburi de masculinitate de te ia cu leșin, nu e bun corpul ăla pentru că trebuie să fie dublat de conversație? Să fim serioși.

La mine sigur e bătălie pe viață și pe moarte și nu se termină niciodată. Nici nu știu cu cine să țin. Uneori sunt confuză. Când îi dă conversația un pumn în gură cărnii de cade asta pe jos și se face arșice și urmează apoi o serie de evenimente bărbat-femeie profund culturale, și anume filme, cărți, muzici, discuții despre ecologie și consumism, când vine carnea tare din spate și o țintuiește pe conversație la podea și o strânge de gât până conversația se înroșește rău la față și cedează. Eu mă uit neputincioasă și nu intervin și apoi urmează o serie de documentare de tip animal planet, doar că mamiferul sunt chiar eu. Să nu zicem doar de penis, că el e nedus pe la cursuri. Iată că se poate întâmpla orișicui. Și ce bine e când se întâmplă. Vrei să chiulești de la mate și română toată viața, dacă e.

 

Alinturile la bărbați

Mie nu îmi plac alinturile nici măcar când e vorba de femei. De-aia nici eu nu mă miorlăiesc către cineva, femeie sau bărbat sau mamă, și nici nu țin în jurul meu femei care să simtă nevoia să mi se frece mie sau altcuiva ca niște pisici pe lângă picior, din dorința de a se alinta. Nu înțeleg alinturile. Nu știu la ce folosesc și nici nu vreau să aflu. Mă lase rece. Ba nu, mă lasă mai rău decât rece. Mă afectează neplăcut. Alinturile mi se par un fel de artificiu, un fel de deviere de la ce avem de vorbit. Un apendic care brusc se inflamează și are nevoie de atenție. Cei care se alintă au nevoie pasămite de ceva de la cei în fața cărora aleg să se poarte în felul ăsta. Ce e ceva-ul ăla, Dumnezeu cu mila. Dacă mi se întâmplă, abia aștept să se termine, să putem vorbi apoi omenește despre ce vrem și putem fiecare.

La bărbați însă, mi se par un dezastru. Pot să pricep că femeile sunt niște ființe mai pisicoase din construcție și că unii bărbați sunt capabili să și aprecieze lucrul ăsta. Dar pentru mine bărbatul este sau de fapt mi-l doresc un personaj puternic ce n-are nevoie de gudurări sau mișcări grațioase și legănări ușoare (ce zice la dex la alint) pentru a spune ce vrea. Mă gândesc că i se potrivește mai bine bărbatului să fie un personaj dintr-o bucată, care să comunice mai puțin prin răsfăț și răzgâială (ce mai zice la dex la alint) și mai mult prin fapte și tăceri. Pentru că eu nu mă alint, am atras lângă mine în mare parte bărbați care nu recurg nici ei lucrul ăsta. În ultima vreme însă ceva s-a schimbat. La mine probabil. Bărbații pe care îi întâlnesc fac, spun și îmi arată chestii trăznite și când îi întreb ce-a fost asta și ce trebuie să fac cu ea îmi raspund că nimic, că era doar un alint. Moment în care mie mi se pare că ei șchiopătează ușor (un înteles secundar al alintului, tot din dex) și că probabil că au nevoie de ajutor.

Degetele de la picioarele bărbaților

Picioarele bărbaților lângă care mă opresc să îmi trag sufletul îmi generează mari emoții. Mai ales partea aia cu care calcă ei pas după pas când se mișcă prin bucătărie, când se deplasează spre bere, cu care apasă pe ambreiaj și pe frână. Aia pe care o ascund în pantofi, care vine prevăzută cu degete. Ele pot fi decente sau chiar frumoase. Uite știu un bărbat caruia îi vin bine toate sandalele. Are cele mai frumoase picioare de om și când e desculț îmi vine să mă uit fix și să îl și urmăresc. Dar de așa de multe ori sunt îngrozitoare din construcție și nu e nimic de făcut spre îmbunătățirea lor, încât normal că prima întâlnire cu degetele bărbatului îmi ridică tensiunea.

Când descopăr că sunt rele și totuși restul bărbatului îmi place, adică de la degete în sus, e greu. Chestia neplacută e că ele vin cu el peste tot mult mai tare ca cele frumoase, ca veștile rele care circulă mai repede. Trebuie să mă înham să petrec prea mult timp cu ele și îmi stau în gât. Se ițesc nonșalante și cand mâncăm, participăcu veselie  și când facem sex, se prezintă și când ne plimbăm ținându-ne de mâini și e vară. Apar în cele mai neașteptate ocazii. Degeaba încerc să nu le văd. Dar degetele de la picioare, mai ales când sunt urâte, au o voce ascuțită și nu tac o clipă, atrăgându-mi atenția când mi-e lumea mai dragă. Ba grăsuțe ca și cum n-au putut să se oprească și au consumat de capul lor prea multă ciocolată, ba turtite ca și cum au fost strânse veșnic cu ușa de un stăpân nemilos, ba cu unele dintre degete explodate ca la un cataclism și altele nu, că rămăseseră acasă în ziua aia, ba prea late precum călcate de un elefant pe cap, ba nefiresc de subțiri ca și cum a tras de ele cineva care avea doar prea puține studii de rezistența materialelor. Când sunt urâte, mereu mi-e greu să mă întâlnesc cu ele, chiar dacă le-am văzut din nou și din nou, de atâtea ori.